Ce problemă are Unchiul Sam cu Iranul?

11:25, 13 ianuarie 2020 | Actual, Opinii | 443 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Regulile jocului sunt acum mult mai complicate decât erau în anii ’90, când după Războiul Rece neoconii de la Casa Albă și-au pus în scenă cu mare ușurință planurile.

Pentru a înțelege mai bine atitudinea iranienilor față de liderii Statelor Unite este util să precizăm câteva repere de bază din relația recentă a celor două țări. După al Doilea Război Mondial, Statele Unite alături de Marea Britanie au căutat constant să exploateze în folosul lor resursele uriașe ale Iranului (în special petrolul). Cu toate acestea, în 1951 guvernul naționalist condus de Muhammad Mossadegh a reușit să instituie controlul asupra rezervelor naturale ale țării și să le naționalizeze. După doar doi ani, în 1953, serviciile speciale americane (CIA) și cele britanice (MI6) au organizat o lovitură de stat prin care la conducerea țării a fost re-adus șahul Mohammad Reza Pahlavi, obedient coaliției occidentale. Lovitura de stat a fost probată incontestabil abia după 60 de ani, în 2013, odată cu declasificarea unor documente ale Arhivei Naționale de Securitate americane. Arhivele evidențiază că „CIA și-a confirmat rolul avut în lovitura de stat din Iran în 1953” [1], în care au fost implicate și serviciile secrete britanice. Alte aproximativ 1000 de pagini de documente au fost desecretizate în iunie 2017 de către CIA (în virtutea legii Liberei Informări a populației – FOIA). Noile date au adus detalii cu privire la Planificarea și implementarea operațiunii Ajax [2], prin care guvernul naționalist condus de Muhammad Mossadegh a fost înlocuit de guvernul-marionetă al șahului Pahlavi, manevrat de Statele Unite.

Este de reținut mesajul arogant transmis lumii de către boss-ii Statelor Unite după lovitura de stat din 1953. În august 1954 într-un articol din New York Times se afirma:

„Țările subdezvoltate care dețin resurse bogate au primit acum o lecție despre prețul greu ce trebuie plătit de vreuna dintre ele care ar alege să meargă înnebunită de un naționalism fanatic. Experiența Iranului întărește acum mâinile unor conducători mai responsabili și mai vizionari, care vor avea o înțelegere mai clară a principiilor unui comportament decent”. [3]

Trebuie să recunoaștem că pe atunci lucrurile se spuneau mult mai pe față. Este clar că orientarea „stăpânilor” a rămas aceeași, doar „nebunii” care dau dovadă de un „naționalism fanatic” s-au mai schimbat. Și tocmai de aceea „iluminații” globaliști consideră că ar fi necesare noi „lecții” despre ce înseamnă un „comportament decent”. Numai că în prezent lecțiile sunt livrate în ambalajul „democrației” și al „intervențiilor umanitare”…

După lovitura de stat americană din 1953 exploatarea nemiloasă a Iranului a continuat încă 25 de ani, sub regimul de dictatură și teroare al șahului Pahlavi. Iranienii au întors însă definitiv situația în favoarea independenței și suveranității țării în anul 1979, prin așa-numita „Revoluție Iraniană”. Revoluția populară a înlocuit monarhia autoritară pro-americană cu o teocrație anti-occidentală, aducându-l la putere pe Ayatollahul Ruhollah Khomeini. Ideologia dominantă a Iranului susține frecvent de atunci că SUA ar fi „Marele Satan”.

Ce a urmat? Sprijinit puternic de Washington, Irak-ul a fost împins să lupte contra Iranului. Războiul a început în septembrie 1980 și a durat până în august 1988, fiind cel mai lung război convențional al secolului al XX-lea. Cu privire la culisele acestui război, un renumit analist politic american, George Friedman, a recunoscut cu nonșalanță în urmă cu câțiva ani că Ronald Reagan „a finanțat ambele părți (Iran și Irak) ca să se lupte între ele (…). Este cinic, cu siguranță nu este moral, dar a funcționat!”. [4] Pe vremea aceea Irakul era condus de Sadam Husein. Dar în momentul în care Saddam nu a mai fost suficient de „cooperant”, știm foarte bine cum a sfârșit în anul 2006, în urma invaziei americane a Irakului. Și că gogoașa serviciilor secrete ale SUA, umflată până la paroxism de canalele mediatice despre așa-zisele „arme de distrugere în masă” ale lui Hussein a costat Irakul peste un milion de morți.

Iranul și-a păstrat însă suveranitatea și o mare influență în zonă. Din această postură a avut un rol decisiv în distrugerea mișcării ISIS. Un mare merit în combaterea mișcării teroriste l-a avut comandantul Corpului Gărzilor Revoluționare iranieine, generalul Qassam Soleimani. Tocmai pentru succesul său împotriva ISIS a căpătat renumele de mare erou al Orientului Mijlociu. Cu toate acestea, Washingtonul l-a considerat pe însuși Soleimani ca fiind un terorist și sub acest motiv l-a și asasinat în data de 3 ianuarie 2020. În realitate, rolul ISIS de instrument al intereselor americane deja nu mai este demult o simplă „teorie a conspirației”. Datele care confirmă această afirmație există din abundență. Chiar dacă media centrală deținută de corporațiile vestice nu spun aproape nimic despre asta, a devenit un fapt destul de transparent că ISIS a fost sprijinită, finanțată și înarmată de serviciile secrete ale mai multor țări occidentale, în frunte cu America. Pentru a da doar două exemple concludente, să reținem că senatorul american Rand Paul a recunoscut într-o emisiune în direct, prezentată de Fox News în anul 2014, că „Noi (SUA) am finațat oameni care sunt aliați cu ISIS. ISIS este mai puternică pentru că noi am finanțat rebelii islamici din Siria”. [5] Iar un allt senator american, John McCain, a afirmat – într-un interviu difuzat tot în 2014 de Fox News – că „La o înâlnire la Casa Albă, acum mai bine de doi ani, toți membrii echipei naționale de securitate au recomandat înarmarea ISIS”. [6] Dacă preferați o explicație din alt punct de vedere, Vladimir Putin a dat detalii despre acest subiect la o conferință publică susținută în urmă cu câțiva ani în fața unei săli pline de jurnaliști din toată lumea. [7]

Un alt aspect binecunoscut și relevant este alianța Statelor Unite cu Israelul în efortul de a controla întregul Orient Mijlociu. În tot acest context, Iranul, având o forță militară experimentată și bine dotată, a fost și este un extrem de deranjant obstacol în calea imperialismului american, care visează la dominația globală.

Regulile jocului sunt însă acum mult mai complicate decât erau în anii ’90, când după Războiul Rece neoconii de la Casa Albă și-au pus în scenă cu mare ușurință planurile. Suntem în zorii unei lumi multipolare, în care „inamicii” care îl enervează pe Unchiul Sam sunt tot mai puternici, determinați și mai uniți în efortul de a menține un echilibru de forțe care să garanteze cu adevărat pacea și respectul reciproc între națiunile suverane.

Referințe

1. Malcolm Byrne, CIA confirms role in 1953 Iranian coup, The National Security Archive, 19 august 2013, https://nsarchive2.gwu.edu/NSAEBB/NSAEBB435/

2. Adam M. Howard, Planning and Implementation of Operation TPAJAX, March–August 1953, United States Government Publishing Office, Washington, 2017, https://history.state.gov/historicaldocuments/frus1951-54Iran/ch3?start=1

3. Editorial, New York Times, 6 august 1954; vezi și Noam Chomsky, Hegemony Or Survival: America’s Quest for Global Dominance, Penguin Adult, 2004, cap 2, pp. 65-66

4. George Friedman, The Chicago Council on Global Affairs 2015, 4 februarie 2015, https://www.youtube.com/watch?v=fATq03kBs44

5. Permadi Arya, Rand Paul: US America funded ISIS allies, 21 martie 2015, https://www.youtube.com/watch?v=cUV2-UmVulM

6. John McCain: „US National Security Team recommended arming ISIS”, 27 oct. 2016, https://www.youtube.com/watch?v=82nkwmZiGMo

7. Truthstream Media, Putin Tells Everyone Exactly Who Created ISIS, Valdai International Discussion Club 2014, https://www.youtube.com/watch?v=OQuceU3x2Ww

Editorial de Calistrat M. Atudorei, doctorand în filosofie, autorul cărții ”Planurile Americii pentru hegemonia mondială”, președintele Asociației ”Forumul Țărilor Nealiniate” din România.

Sursa: https://ro.sputnik.md

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,