AVAN-PEMIERĂ EDITORIALĂ! YOUSSEF HINDI DECONSPIRĂ IDEOCRAȚIA OCCIDENTALĂ

11:43, 1 februarie 2018 | Opinii | 4870 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Iată că efortul de aducere în atenția cititorului din Republica Moldova și din România a unor autori de excepție din gândirea filosofică, politică și culturală a Franței de azi, începută cu succes anul trecut prin apariția cărților, editate sub egida Universității Populare, ”Putin și Imperiul Eurasianist” de Jean Parvulesco, ”Zidul de Vest nu a căzut” de Herve Juvin și ”A ucide plutocrația. Ghid practic pentru demontarea Sistemului” de Valerie Bugault&Jean Remi, își găsește continuarea firească prin pregătirea altor lucrări semnate de gânditori de marcă din Hexagon.

Și dacă ultimul volum al seniorului gândirii noii disidențe occidentale Jean-Michel VernochetRăzboiul civil rece” (”Le retour aux sources”, 2017) încă e în curs de traducere, atunci cartea scriitorului și istoricului eshatologiei mesianice Youssef HindiMistica laicității. Genealogia religiei republicane de la Junius Frey la Vincent Peillon” (SIGEST, 2017) este deja tradusă. Urmează redactarea, paginarea și expedierea la tipar. Și, sperăm, în foarte scurt timp va urma lansarea, cu participarea autorului, a acestei lucrări atât de necesare unui public afectat până-n măduva oaselor de miturile Modernității cu toate perversitățile ei spirituale, filosofice, politice și culturale. Cu voia Domnului, vor urma și alte cărți de ultimă oră, pe care le vom aduce în atenția publicului pe parcursul acestui an.

 

Revenirea din starea de alienare sufletească și intelectuală, ieșirea din stare paralizie volitivă, redobândirea unui minim discernământ și a unei capacități coerente de a raționa nu se poate produce de la sine. Este nevoie inițial de conștientizarea și asumarea maladiei pe care o porți, ca după aceea să întreprinzi efortul, deloc simplu, de pătrundere până în cele mai tainice zone ale realității mereu dispuse să scape unei priviri superficiale.

 

Recunosc, în activitatea noastră editorială și jurnalistică ne ghidăm de o deviză mai mult sau mai puțin jucăușă: ”Exclus liberali!”. Adică, nu publicăm autori care și așa au inundat librăriile, media și întreg spațiul public cu miturile liberale și întreaga gamă de viruși intelectuali, cu efect letal pentru capacitatea de gândire a omului. Așadar, operațiunea de dezintoxicare a minților care și-au păstrat curiozitatea și atât de fireasca sete de cunoaștere continuă!

 

Pentru începută publicăm prefața la cartea redutabilului intelectual și combatant pe frontul de idei Youssef Hindi, care e semnată de același cavaler infatigabil al luptei cu inerția de gândire și venalitatea anti-elitelor occidentale Jean-Michel Vernochet.

Iurie Roșca

 

Jean-Michel Vernochet

 

Prolog la ”Mistica laicității” de Youssef Hindi

 

Republica născută odată cu Revoluția de la 1789, laicitatea instaurată în 1905 pentru a exclude Bisericile din viața publică au oare, amândouă, un caracter religios ? În mod esențial, da, răspunde Youssef Hindi. Republica ar fi deci religioasă în esența ei? ”Credința politică, camuflată sau nu în virtute națională, a înlocuit aproape cu totul credința religioasă, de la care a moștenit ardoarea, intransigența, dacă e cazul, și fanatismul persecutor”, scria în 1947 Romain Motier, cetățean al Genevei[1]. Or, dacă nu toți o rostesc cu voce tare, această dimensiune se înscrie în mod evident, în practică, în viața noastră de zi cu zi.

 

Democrația imperială, reputată ca fiind stadiul ultim al civilizației umane, ar marca, în această perspectivă – după spusele americanului Francis Fukuyama, fost consilier al lui George Bush — sfârșitul Istoriei și ar putea fi privită ca o Biserică a Genului uman… «Se prea poate că asistăm acum [1989] nu doar la sfârșitul Războiului Rece sau al unei anumite faze din perioada de după război, ci la sfârșitul istoriei ca atare : punctul final al evoluției ideologice a Omenirii și universalizarea democrației liberale occidentale ca formă finală de guvernare umană.» Trebuie subliniat că Fukuyama a aproape că a deificat sistemul democratic în linia dreaptă a concepției hegeliene despre Stat și Istorie.

 

Adică evoluția progresivă a instituțiilor umane, politice, juridice, economice, în mersul lor către o desăvârșire inevitabilă. Un postulat prezentat ca definitiv, de nefalsificat, și pe cale de consecință cumva marcat de dogmatism. Trecem peste. Să știm că Statul hegelian nu este o simplă putere instituțională, ci o realitate spirituală. La Hegel Spiritul se încarnează într-adevăr în Stat, întâlnindu-se cu ideea de Leviathan a lui Hobbes, cel care pune literalmente semnul identității între divin și Stat…«Trebuie deci ca statul să fie venerat ca o ființă divino-terestră», ne spune Hegel…Statul încarnând «cea mai înaltă realizare a ideii divine pe pământ și principalul mijloc folosit de Absolut pentru a se manifesta în istorie. El este forma supremă de existență socială și produsul final al evoluției omenirii.»[2]

 

Vom regăsi o concepție foarte asemănătoare la Karl Marx (1881/1883), Statul urmând în cele din urmă să dispară în cadrul unei republici mesianice perfecte pe care o putem identifica fără dificultate cu vârsta de aur a Edenului original din mitologia ebraică. Să observăm că de fiecare dată când socialismul real s-a înhămat la așa sarcină nu a putut niciodată să depășească stadiul dictaturii proletare, al terorii roșii și al pauperismului pentru toți…cu excepția poate a Chinei proletare care a știut să realizeze o meșteșugită sinteză între stalinism (altfel spus marxism-leninism) și ultraliberalism, cele două fălci ale aceluiași clește. În capitolul III al acestei lucrări, Youssef Hindi analizează în mod oportun și pune în relație, deosebind în același timp particularitățile și diferitele lor nuanțe, mistica socialismului și mistica republicană. Într-adevăr, ambele, ne explică autorul, sunt animate de acel ceva numit de el mesianism activ.  Care trebuie să conducă omenirea către paradisul terestru, un mesianism al cărui motor se materializează în masele proletare și în dictatura lor, în cazul socialismului, și în masele de cetățeni în ceea ce privește Republica.

 

Pe de altă parte, dacă pentru Hegel sfârșitul Istoriei este post-revoluționar, datat din 1806 (victoria lui Napoleon la Jena anunțând înălțarea unui Stat menit să realizeze universalizarea idealurilor revoluționare de Libertate și Egalitate), pentru Marx, din contră, sfârșitul Istoriei este mereu în stare de gestație. Cel dintâi, Hegel, l-a primit deja pe Mesia timpurilor din urmă, cel de-al doilea, Marx, îl așteaptă. Vom reveni asupra acestei chestiuni mai încolo.

 

Dar nu putem să îl menționăm în mod decent pe Fukuyama fără a-l evoca pe Samuel Huntington, cel ce a popularizat și a promovat teoria zisă a ciocnirii civilizațiilor, ale cărei origini religioase și mesianice au fost scoase la lumină de Youssef Hindi în prima sa carte, Occident și Islam, volumul I. Deoarece acesta și-ar contrazice, aparent, înaintașul, postulând ineluctabila Ciocnire a civilizațiilor (1996)[3] . Huntington pare de fapt să revoce optimismul lui Fukuyama teoretizând un război perpetuu între blocuri culturale antagonice (ceea ce include, evident, aria geografică a ortodoxiei, azi obiect al tuturor suspiciunilor din partea Washingtonului și a blocului continental). Pentru Huntington, aceste războaie structurale, aproape heraclitene[4], nu ar mai avea o mize propriu-zise, nici teritoriale, nici ideologice.  După el, conflictele ar trebui sau trebuie să fie gândite în termeni exclusiv ”culturali” : ”În această lume nouă, sursa fundamentală și primă de conflict nu va fi ideologică, nici economică. Marile divizări din sânul omenirii și sursa principală de conflict sunt culturale. Statele-națiuni vor rămâne actorii cei mai puternici de pe scena internațională, dar conflictele centrale din politica globală vor pune față în față națiuni și grupuri ce aparțin unor civilizații diferite. Ciocnirea civilizațiilor va domina politica la scară planetară. Liniile de fractură între civilizații vor fi liniile de front din bătăliile viitorului.”

 

Dar ce este cultura, dacă nu o viziune despre ”lume”, o concepție politică, adică societală, un weltanschauung holistic, în mod substanțial ideologic și în consecință religios ? În rest, lucrurile sunt perfect clare pentru că: ”Dacă secolul XIX a fost marcat de conflictele dintre state-națiuni iar secolul XX de confruntarea ideologiilor, secolul viitor va vedea ciocnirea civilizațiilor deoarece frontierele dintre culturi, religii și rase sunt de acum înainte linii de fractură.” În consecință, deosebirea dintre cultură și confesiuni nu este aici decât pur metodologică sau operațională. Să precizăm, în fine, că deși această  reprezentare a lumii în permanent conflict capătă toate aparențele rațiunii ce raționează, ale raționalismului și scientismului, ea furnizează în cele din urmă  elemente teoretice ce legitimează războaiele imperiale…și mesianice pe care America-lume, vector al republicii universale, le livrează țărilor nealiniate cu ale sale deziderate de a impune un model politic eminamente cultural (corectitudinea politică) și implicit transcendental deoarece este decretat ca fiind absolut ”moral”!

 

Fukuyama fixează, spuneam, termenul ultim al Istoriei la momentul căderii Zidului Berlinului (1989)…deși un astfel de final se lovește continuu de roci dure atâta vreme cât unificarea politică și culturală (vorbim de cultură politică) a globului nu va fi ea însăși realizată. Or, la acest studiu, ar fi fără îndoială fecund să examinăm mai înainte conceptul de război planetar atât de drag lui Huntington, în articularea sa dialectică cu teoria unui final în mod clar mesianic al istoriei. Pentru că nu e lipsit de importanță faptul că cei doi gânditori sunt amândoi americani. Ne vom aminti că America este în profunzimea ei culturală impregnată de un mesianism sui generis care o face să aibă menirea de a-și difuza – prin predică, comerț, Hollywood și forța armelor – religia democratică.

 

Deoarece uităm prea des că una din ideile fondatoare ale Americii este cea privind destinul său manifest, și că ar fi cu totul greșit să ne imaginăm că ea ar aparține unui trecut revolut. Nimic din toate acestea. America, suport și vector al Republicii universale, rebotezată pentru moment ”guvernanță mondială”, se desfășoară pe planetă, animată de forța mesianică a modelului său societal, încarnare a Binelui suveran. Ceea ce justifică toate masacrele comise în mod recurrent de-a lungul ultimelor două secole. Un model promovat la scară mare prin violență, ceea ce nu exclude, de altfel, cucerirea de noi piețe, și nici expansiunea constantă a unei sfere de influență deja fără limite. Nu vom dezvolta mai mult legătura ce există între agresivitatea comercială și etica protestantă. Trimitem cititorul la opera germanului Max Weber[5]. În primă instanță vom avea aici ilustrarea faptului că ceea ce ar putea părea doar o epistemă (o constelație conceptuală), în fapt expansiunea culturală, politică, juridică, instituțională a Americii-lume participă mai mult sau puțin la o concepție eshatologică asupra lumii. În acest sens Youssef Hindi a sesizat perfect că istoria nu se poate scrie și nu poate fi înțeleasă fără a integra în lecturarea ei liniile de forță și dinamica pe care le generează principiile religioase subiacente oricărei culturi.

 

Pentru a nu trage concluzii pripite asupra acestui aspect prea neglijat de către istoria Lumii Noi, vom sugera cititorului să caute sursa Destinului manifest al Americii în ideea schismatică a predestinării pe care o va introduce în 1536 francezul Jean Calvin (1509-1564). Ca urmare a Reformei, catolicismul a cunoscut un șoc al reconfigurării sale, introdus prin difuzarea generală, datorată mai cu seamă tiparului, a Vechiului Testament în limba poporului. Corpus, a cărui lectură nu era accesibilă până atunci decât clerului. Vor fi aduse unele restricții la acest acces, formalizate în 1564, în Indexul cărților interzise (Index librorum prohibitorum)[6]. De aici, inundarea veterotestamentară a Europei catolice de către Reformă își va amesteca apele tulburi cu cele ale cabalei lurianice, al cărei traseu în sânul aristocrației europene și al elitelor religioase creștine este descris foarte pertinent de Youssef Hindi.

 

Această confluență va conduce la Iluminism și la Revoluție, la teologia unei libertăți și a unei egalități întruchipate de Republica unică și indivizibilă. Două abstractizări actualizate și vulgarizate, între alții, de către marele lor preot Peillon, sub forma unei religii exclusive în raport cu toate celelalte (în primul rând, în raport cu religia catolică), și anume Laicitatea prezentată ca fundament al ordinii republicane. O ordine democratică, al cărei caracter absolutist l-am subliniat cât am putut de mult, adică unul sacru și inviolabil ce atrage ca pedeapsă mânia răzbunătoare a idolului democratic și a brațelor sale armate judiciare. Astfel încât cei care încă ar mai crede că doar libertățile concrete, tangibile, ar fonda și ar întemeia sistemul nostru instituțional, precum libertatea de expresie sau inalienabilitatea proprietății, se înșală amarnic.

 

Pentru a ne convinge de toate acestea, e de ajuns să privim mai îndeaproape programele de spoliere extensivă, desigur, în numele Egalității, pe care le prezintă în 2017 candidații la președinție, cu scopul de a realiza Ierusalimul terestru la orizontul viitorului cincinal. Proiecte expuse negru pe alb de candidații Stângii sociale, liberale și implicit mesianice…poate chiar fără să-și dea seama de asta. Cu titlu de exemplu cităm, în numele unui justiții ce se pretinde a fi redistributivă, spolierea moștenirilor luată în calcul cu seriozitate, măsură care, asociată unor diferite dispozitive de taxare fără măsură a proprietății imobiliare, conduce încet-încet, dar ineluctabil, la înrobirea activelor producătoare, la dezamorsarea pompei economice…toate acestea conducând, efectiv, la egalitate, dar egalitate în mizerie colectivă.

 

Acum, dacă admitem că Istoria își află punctul final în democrația universală, stadiu obligatoriu al evoluției politice, această teză nemaiputând fi pusă în discuție pentru că este stabilită științific, înțelegem mai bine intoleranța radicală pe care o trăim zi de zi în ce privește statele și oamenii politici acuzați sau doar bănuiți că nu subscriu orbește la acest catehism. Ideologie mistică a unui stângi eliberate de orice complex și de acum înainte convertită deschis la inexorabilele durități ale liberalismului economic. Modelul social-democrat (Partidul lui Lenin) a ieșit la urma urmei din ambiguitate, alăturându-se deținătorului original de fonduri, celălalt Moloch, monoteismul pieței. O convergență logică, ineluctabilă, pentru că este programată genetic: să admitem că hipercapitalismul nu urmărește alt scop (prin intermediul concentrării oligopoliste) decât cel al comunismului ce domnește asupra popoarelor proletare, altfel spus asupra maselor muncitoare sclave. Să revedem pe această temă filmul  Metropolis  al lui Fritz Lang realizat în 1927. Fukuyama nu spune altceva, desigur, într-o formă îndulcită, în Sfârșitul istoriei sau ultimul om, amintind că ceea ce caracterizează epoca noastră este o ”omogenizare crescândă a tuturor societăților umane”, garnisită de un consens de asemenea în creștere (o tiranie consensuală?) în jurul drepturilor omului, democrației și economiei liberale, toate acestea alcătuind din această perspectivă ”punctul final al evoluției ideologice a omenirii”.

 

Pornind de aici, dacă Democrația este într-atât de irecuzabilă și indiscutabilă, încât, într-un cuvânt, este divinizată, așa cum o concepea Hegel, proprietatea fiecărei religii fiind deținerea adevărul adevărat, intoleranța îi este de facto consubstanțială și devine o virtute cardinală pentru a-i asigura perenitatea. Democrația liberală, un sistem irefutabil, oare nu se sprijină, de altfel, pe o presupoziție implicită, pe ceva ne-rostit: infailibilitatea maselor? Lege sacră și prin urmare inviolabilă… Cunoaștem prea bine, dumneavoastră și cu mine, dragă cititorule, că această magnifică idee este azi pusă în cauză în mod dezgustător exact de cei care și-au întemeiat puterea pe acest soclu. În rest, nu este oare propriu principiilor ca, atunci când vor fi atins punctul de epuizare logică și vor fi ajuns să fie în contradicție cu scopul real vizat (ascensiunea la putere, monopolul și păstrarea acesteia), devine admisibil ca ele să fie puse sub semnul îndoielii? În orice caz, să fie puse între paranteze atât cât e nevoie.

 

Politica fiind o artă a sofismului,  a minciunii cinice și a relei credințe sau a lipsei de onestitate intelectuală, vedem la ora actuală cum elitele conducătoare europene (cu excepția notabilă a Republicii elvețiene) își manifestă respingerea față de consultările prin sufragiu universal, calea referendumului devenind o sperietoare pentru toate guvernele democratice.  O impresionantă plasticitate în folosirea valorilor sacrosancte, asupra căreia cu siguranță ar trebui să medităm.  Știind că vox populi (vox dei) este singura suverană care legitimează posturi și prebende, îi vedem pe cei ce o reprezintă cum resping cu mânie poporul suveran care i-a ridicat, pe nemeritate, deasupra mulțimii.

 

 

În spatele acestui fals paradox – pentru că adevăratele obiective se ascund în spatele unui nor de cuvinte – se descoperă crudul adevăr:  cel al confiscării puterii și al inversării principiilor de  către micul cler prosternat în fața idolului democratic. Cu titlul de exemplu, să ne gândim la sordidele tentative de delegitimare a președintelui american ales, manevre care s-au înmulțit cu câteva zile înainte ca el să depună jurământul. Este interesant de remarcat cum cabala mediatică împotriva președintelui Trump nu a fost posibilă decât din cauza unei veritabile ”condiționări” a opiniilor publice de pe cele două maluri ale Atlanticului. În Statele Unite s-a impus cosmopolitismul umanist transfrontalier. În Hexagon, țară a unui comunitarism recent, acesta e dublat de cultul laicității, care e în opoziție declarată cu dorința de identitate națională definită în mod clar. Voluntarismul laicist ar fi oare, din acest punct de vedere, sub acoperirea neutralității egalitare, negarea realităților anterioare? Desigur. Acest cuplu ideoviral (laicitate înălțată la rang de idol versus moștenire etnoculturală) funcționează atât de bine, încât foarte puțini, politicieni sau jurnaliști, găsesc curajul de a nu se supune logicii sale de excluziune. Capcana este perfectă, pentru că presupune o înjosire morală atât de prescriptivă încât fiecare se preocupă să nu treacă de liniile galbene, pentru a nu suporta cele mai grave sancțiuni profesionale și civile!

 

Ideocrații Republicii universale, acești antipopuliști, și-au arătat cu această ocazie profunda ostilitate și dispreț față de democrația reală, practică, non-ideologică și contra-sectară. Sistem care, pentru ei, nu este în fond decât un instrument, o cale, un mijloc pentru a accede la puterea totală. Și cum acești oameni pretind că dețin adevărul, orice opinie contrară este pentru ei atât de insuportabilă, încât o privesc ca pe o înfrângere electorală (privirile noastre se îndreaptă de cealaltă parte a Atlanticului), ca pe o anomalie, chiar ca pe o crimă, ce trebuie plătită.

 

O deificare a statului ce purcede de facto din principiul implicit (subiacent) al infailibilității maselor. Majoritatea, poporul însuși fiind deificat ca sursă a oricărei legitimități juridice, nu se poate înșela și cu atât mai puțin nu poate greși. Cel mai nostim în toată această chestiune este că acest principiu sacrosanct este, cum tocmai am văzut, pus în cauză de derapajele necontrolate pe care le produc de obicei referendumurile. Dacă poporul este suveran, el trebuie totuși să rămână la locul lui și să voteze așa cum i se spune să o facă. Cine oare nu știe că majoritățile naturale nu ajung niciodată cu adevărat la putere? Că cei care țin manetele sunt o minoritate ieșită din alte minorități coalizate? Și că în spatele acestora din urmă, doar câțiva indivizi dau tonul. Puterea (democratică) se exercită mereu, după cum spunea Georges Clémenceau (1821-1929) ”între un număr impar și mai mic decât trei de indivizi”. Spiritul defunctului Lenin nu va dezminți astfel de vorbe.

 

Pe scurt, pentru a nu lungi fără motiv acest prolog, să insistăm asupra faptului că, după Marx și Lenin, nu se poate ajunge la sfârșitul Istoriei decât prin intermediul dictaturii proletare. Prealabil și obligatoriu pentru ipotetica dispariție a puterilor temporale odată cu venirea vremurilor mesianice. Revoluția fiind anunțul apocaliptic – reamintire ce capătă un sens deosebit la cei o sută de ani de la căderea Romanovilor – a întoarcerii în grădinile Edenului, în care lupi pașnici vor trăi împreună cu blândele mioare. Știm și ce e, și ce a fost. În locul porților către rai, s-au deschis porțile către iad, sub pașii acelora care, țărani, proletari sau burghezi, nu au știut să urmeze îndeajuns de fidel ”Linia” Partidului. În zilele noastre, nu mai e la modă eliminarea fizică a celor care nu subscriu integral la vulgata laicistă (cultul Republicii), ei sunt condamnați să rămână socialmente proscriși, excluși de la catedrele de învățământ, din media, izgoniți de către edituri și din cenacluri.

 

Această moarte socială nu face, în fond, decât să amâne moartea civilă și lipsa de demnitate națională ce au lovit elitele noastre intelectuale și administrative imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, atunci când Partidul comunist era regent în țară, în vreme ce un milion și jumătate din concetățenii noștri erau închiși sau juridic excluși din viața publică. Firește, evocăm aceste fapte pentru a-i feri pe unii cugetători de bine de tentația de le a reitera în caz că ar considera că Republica e amenințată de ascensiunea populismului și chiar a presupuselor radicalisme identitare. A vorbi, a desemna, înseamnă a acționa pentru a conjura neșansa.

 

Pe vremuri uzanța spunea că ”în afara Bisericii nu există mântuire”! Ceea ce niciodată nu s-a dovedit a fi mai adevărat decât în prezent, când Biserica republicană domnește în mod suveran. Desigur, e puțin recomandată ieșirea de pe drumul cel drept (sau de pe făgașul) gândirii unice și al acelui volapük corect politic. Să amintim cuvintele sentențioase ale lui Maximilien Robespierre, conform  cărora ”guvernarea Republicii este despotismul libertății împotriva tiraniei”. Saint-Just, în ce-l privește, prieten de suflet al ”Incoruptibilului”[7], unul dintre cei mai înverșunați Procuști ai Convenției, striga de la tribună, la 26 februarie 1794: ”O Republică este constituită prin distrugerea totală a ceea ce i se opune”. Adăugând ceva ce nu poate să iasă dintr-un elan liric, având în vedere împrejurările : ”Sângele este laptele libertății pe cale să se nască”, deoarece ”libertatea nu are alt pat decât saltele de cadavre”. La rândul său, Lenin spunea în 1918 că ”statul este expresia dictaturii unei clase. Orice stat, oricare ar fi forma sa, este dictatură, deoarece orice stat este un aparat militar, polițienesc și birocratic menit să realizeze dominația clasei dominante[8]. Iată că suntem preveniți.

 

Este oare în cele din urmă necesar să insistăm asupra caracterului sinistru al divinității molochiene care se încarnează în mistica republicană și în avatarul ei laicist ? Demiurgii noștri actuali, printre care e și dl Vincent Peillon, teoretician avizat al marii tulburări societale în curs și foarte prezent în lucrarea lui Youssef Hindi, vor să transforme lumea creând un Om nou. Deconstruirea copilului de către școală și fabricarea unui transuman cu un gen versatil, care își schimbă sexul  precum bibanii (simpatic reprezentant al Seranidelor, a căror particularitate este că-și schimbă genul în cursul vieții), un neo-nomad urban, debarasat de toate stereotipurile arhaice și mare consumator de substanțe psihotrope autorizate. Cum nu mai e vremea violențelor extreme (de altfel, proletariatul care s-a unit cu clasele mijlocii este pe cale de dispariție, fiind înlocuit de acești noi actori economici care sunt, sau mai degrabă ar fi, migranții), această mare transformare ar avea astfel tendința de a împrumuta căile reformismului și ale unui pedagogism de șoc și reconstrucție. Din această perspectivă, dl Peillon joacă un rol magistral, fiind unul din puținii care stăpânesc sensul evenimentelor și îl orientează către scopuri eshatologice atât de dragi inimii lui[9].

 

Utopia (pretutindeni și întotdeauna ucigătoare) se auto-invită, deci, în viețile noastre prin intermediul școlii, care devine progresiv locul tuturor deconstrucțiilor (în ce privește reconstrucția, mai rămâne de văzut). În acest templu al democrației combatante, învățăturile de bază nu mai sunt lectura, calculul și scrisul (să dăm uitări definitiv istoria, pentru că lumea se naște în 1789), ci viața împreună, societatea plurală, cultul persoanei și al plăcerii (fără a se pomeni vreodată și despre obligații), individualismul total și învățarea sexualității precoce (dar laice), amalgamată cu dreptul la ”sănătate”. Sau un punere claie peste grămadă și un amestec total sub acoperirea egalității sexelor, a raselor, a credințelor și a superstițiilor…ceea ce înseamnă domesticirea generațiilor în creștere încă de la cele mai crude vârste pentru a le face să accepte auto-genocidul comunității lor etnoculturale de origine…Și înlocuirea lor printr-un hibrid universal, prototip al Omului nou visat de părintele Paneuropei, Coudenhove Kalergi[10].

 

Evident, nimeni nu a cerut părerea acestor mulțimi înapoiate, sedentare, de cele mai multe ori rurale, care cultivă închiderea în sine și care ar avea tendința de a mai vrea ca și copiii, și nepoți lor să le semene, la propriu și la figurat. În 1933, Jules Romain (1885-1972) era îngrijorat de fermentul de război civil și de ură pe care marxismul îl semănase predicând evanghelia luptei de clasă. Această profundă operă de distrugere pe care o uitasem iese din nou la lumină azi, ”Bătrâna cârtiță” a lui Friedrich Hegel[11], ale cărei galerii subterane traversează țărâna istoriei reapărând acolo unde ne așteptăm cel mai puțin. Trebuie să constatăm că s-a instalat în mintea populației un a priori în mod instinctiv defavorabil față de tot ceea ce nu e pătat de o sălbatică laicitate, o toleranță ce maschează în fapt o intoleranță fără leac. Nu, laicitatea nu este neutră, ea este o religie, cea a unui stat în mod pernicios și potențial totalitar, măcar din punct de vedere ideologic vorbind. O formă de stat pe care nu au încetat niciodată să o exalte marii săi promotori, de la Robespierre la Peillon via Lenin și mulțimea de artizani bine intenționați ai separării Bisericii de Stat. Deoarece orice liberă alegere ne este negată. Nu mai avem acum dreptul de nu crede sau de a nu adera la Biserica Republicii și la teologia sa iluministă a laicității, în timp ce dimpotrivă, Creștinismul pe care trebuie să îl alungăm pentru totdeauna va fi fost o religie a libertății și a consimțământului.

 

Traducere de Ruxandra Iordache

Note

[1] Romain Motier, Traité de l’Intolérance, Paris, 1947, p. 120.

[2] Georg Friedrich Hegel (1770/1831), Les principes de la philosophie du droit , 1820 – § 272. A se vedea și  Hegel et la divinisation de l’État , 26 martie 2012, Damien Theillier. Disponibil pe 24hgold.com

[3] Ciocnirea civilizațiilor este dezvoltarea unei teze expuse în articolul The Clash of Civilizations publicat în 1993 de revista Foreign Affairs. Teză inspirată din Gramatica civlizațiilor (1987) a istoricului marxist Fernand Braudel, ce reia o idee lansată 1957 de islamologul Bernard Lewis.

[4] Heraclit din Ephes (544/541-480), ”Conflictul este părintele a orice, și este rege peste orice”… Πόλεμος πάντων μὲν πατήρ ἐστι πάντων δὲ βασιλεύς fragment 53.

[5]  L’Éthique protestante et l’esprit du capitalisme,  1904 și 1905.

[6] Regula IV din Indexul Conciliului de la  de Trento (1564) restrângea destul de mult accesul la Vechiul Testament pentru laici, lectura sa fiind rezervată clericilor. Va trebui să se aștepte până în 1757 pentru ca Benedict XIV să acorde o permisiune generală referitoare la Vechiul Testament tradus în limba vulgară cu condiția să fie însoțit de comentarii care să ghideze lectura conform tradiției catolice.

[7]  Son Ganymède !, Charles Dauban, Les prisons de Paris sous la Révolution , 1870 p. 381

[8] Lenin, La révolution prolétarienne et le renégat Kautsky , octombrie/noiembrie 1918.

[9]  ”Zeii altor popoare sunt fantome, idoli și demoni…Cei ce slujesc idolii trebuie să fie supuși unui război de exterminare”, Deuteronom, 32/17 și 13/16-18.

[10]  Richard Nicolaus Coudenhove Kalergi (1894-1972) , Praktischer Idealismus, Viena, 1925.

[11] Imagine popularizată de Karl Marx cu privire la Revoluție și reluare a unei formule a lui Friedrich Hegel ce se referea la Hamlet al lui Shakespeare… ”Adeseori, pare că spiritul uită, se pierde, dar în interior este mereu în opoziție cu el însuși. Este progres interior – cum spune Hamlet despre spiritul tatălui său: Bine lucrat, cârtiță bătrână!” . Rosa Luxemburg intitulase astfel un text al său din 1917.