Agresiunea a patru state membre UE împotriva României. Cine sunt cei care cer României să renunțe la suveranitate?

10:08, 1 februarie 2020 | Opinii | 4509 vizualizări | 3 Comentarii Autor:

În zilele de 20 și 21 ianuarie 2020 au avut loc la Luxemburg audieri în fața Curții de justiție a UE (CJUE), în contextul procedurii de soluționare a cererilor formulate de mai multe instanțe judecătorești din România privind interpretarea tratatelor UE.

Ceea ce se solicitase Curții era, în principal, să spună dacă potrivit amintitelor tratate recomandările făcute Românei de către Comisia europeană în aplicarea Mecanismului de cooperare și verificare cu referire la „statul de drept” (MCV) sunt obligatorii sau nu, precum și dacă înființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție (SIIJ) contravine sau nu normelor de drept european.

PĂRȚILE ÎN DISPUTĂ ȘI TERȚII INTERESAȚI ÎN PROCES
Despre fondul problemelor supuse judecății s-a vorbit și se va vorbi. Părți în acest tip de proces erau statul român ca stat membru al UE, obligat la respectarea tratatelor europene și a reglementărilor adoptate în baza lor, și Avocatul general european, ca reprezentant al intereselor Uniunii, adică ale unei comunități (în opinia mea, cu caracter federal) de state-națiune având personalitate juridică distinctă.

Comisia europeană, ca garant al aplicării tratatelor europene și, în speță, ca administrator al MCV și autor al recomandărilor în discuție, printre care și aceea a desființării SIIJ, era un referent direct interesat și în acest sens parte sui generis. Instanțele judecătorești care au solicitat interpretarea de către CJUE a dreptului european erau implicate în procedură, întrucât chiar ele o declanșaseră, în baza aptitudinii conferite lor de către tratatele europene, dar statutul lor era unul special, diferit de al unei părți propriu zise, întrucât judecătorii europeni nu ar putea soluționa dispute între magistrații români și statul român.

Cât de divizat și contradictoriu s-a prezentat România, nu mai vorbim. Cum a pledat agentul guvernamental român (în mod normal avocatul statului român) împotriva legilor în vigoare ale propriei țări și suveranității românești, nu mai spunem. Ar fi doar o mare rușine, dacă nu ar fi o primejdie pentru statalitatea națiunii române.

Ceea ce vreau să analizez aici este însă altceva și anume faptul că în proces au mai intervenit patru state: Suedia, Danemarca, Olanda și Belgia. Toate împotriva României. Acest aspect a fost foarte puțin observat și, în orice caz, nimeni a calificat respectiva intervenție, așa cum era cazul, ca pe un act ostil la adresa României. Un act despre care ne întrebăm de ce nu a fost prevenit și care nu poate fi lăsat fără răspuns. Oricum am lua-o, avem de a face cu un uriaș eșec al diplomației române.

Tratatele constitutive ale UE au fost încheiate de statele care au devenit membre ale uniunii. Fiecare dintre acestea este îndreptățit să acționeze în justiție atunci când cineva încalcă cele convenite în respectivele tratate. CJUE poate fi sesizată, însă, și de instituțiile europene (Comisia europeană) atunci când dreptul european este încălcat, iar, în speță, fiind vorba despre autoritatea recomandărilor Comisiei, cu referire specială la una dintre ele (desființarea SIIJ), prezența acesteia în cauză era mai mult decât suficientă. Ce a alertat atât de mult cele patru state care au solicitat să intervină? De ce a fost necesară intervenția lor?

La urma urmei nu era nimic dramatic. Nu era vorba despre un litigiu propriu zis. Ar fi fost astfel dacă însăși Comisia europeană s-ar fi plâns că nu sunt respectate tratatele întrucât nu îi sunt aplicate cu sfințenie recomandările. Aici era vorba doar despre o cerere de interpretare, a cărei soluționare ar fi orientat apoi instanțele judecătorești române sau celelalte puteri ale statului român (executivă și legislativă) în activitatea lor specifică viitoare.

CE ÎI CER ROMÂNIEI PATRU STATE MEMBRE ALE UE?

Pentru a răspunde întrebărilor formulate anterior, să vedem mai întâi ce au susținut cele patru state interveniente în proces.

Toți reprezentanții statelor amintite au susținut că angajamentele României asumate prin tratatul de aderare, cu privire la consolidarea „statului de drept” (mai pe românește, a guvernării în baza legii adoptate prin mijloace democratice), ar fi puse în aplicare prin recomandările Comisiei europene formulate în rapoartele MCV. Deși neprevăzut în Tratatul de aderare și nici în tratatele constitutive ale UE sau în actele normative europene cu putere obligatorie, amintesc eu, MCV ar face corp comun cu acestea. Prin atare artificiu de raționament juridic, recomandările Comisiei incluse în rapoartele MCV ar „concretiza obiectivele din Tratatul de aderare”, obiective la care se face referire pentru a se măsura progresele României în drumul către atingerea standardelor europene (așa numitele „obiective de referință”). De aceea, punerea în aplicare a angajamentelor asumate de România prin tratat, ca o condiție a aderării, impune îndeplinirea întocmai a recomandărilor Comisiei europene care astfel, din simple sugestii se transformă în obligații. Mai ceva decât regulamentele sau directivele, care trebuie să treacă prin furcile caudine ale legislativului european și cu totul altfel decât toate celelalte recomandări care, în dreptul UE, sunt facultative.

Potrivit reprezentantului Olandei, „recomandările Comisiei Europene incluse în rapoartele MCV urmăresc îndeplinirea obiectivelor de referință, care nu pot fi atinse decât prin acceptarea acelor recomandări”. Reprezentantul Danemarcei, la rându-i, a proclamat ritos că guvernul țării sale „consideră că obiectivele de referință nu pot fi îndeplinite decât acceptând recomandările Comisiei europene”. În timp ce reprezentantul Suediei, chipurile mai subtil, a susținut că recomandările cu pricina, „chiar dacă nu au efectiv caracter de lege” sunt totuși obligatorii întrucât a le da curs „înseamnă respectarea angajamentelor asumate de Romania”.

Prin urmare, România și numai ea (alături de Bulgaria), ar fi obligată să respecte, în afara acquis-ului comunitar, și o „legislație europeană” care nu este adoptată nici prin procedurile legislative europene, care includ garanții cu privire la apărarea intereselor naționale ale statelor membre, nici prin tratatele constitutive ale UE, care recepționează prevederile tratatelor de aderare ale noilor membri. Căci – atenție!!! – prin tratatele de aderare România s-a obligat să atingă anumite ținte – și acelea definite la nivel foarte general – iar nu să aplice și deciziile privind drumul concret de urmat către atingerea lor.

În considerarea cazului în care România nu ar fi făcut cele necesare pentru atingerea obiectivelor de referință, tratatul de aderare includea o așa numită „clauză de salvgardare” care sancționa respectivele abateri. Numai că acea clauză avea o valabilitate expresă de trei ani și ea a expirat pe 1 ianuarie 2010. Asta nu a mai observat nimeni.

După cum nimeni nu a observat că sporirea competențelor Comisiei, ca instituție a UE, de pildă, cu dreptul de a limita capacitatea Parlamentului României în a legifera organizarea instituțiilor judiciare naționale, se poate face numai prin atribuirea lor prin acordul de voință al tuturor statelor membre (principiul atribuțiunii), iar nu prin auto împuternicire. Fapt cu atât mai valabil cu cât organizarea judecătorească nu face parte dintre competențele exclusive ale UE.

Prin poziția adoptată de cei patru intervenienți, carul este pus înaintea boilor, și astfel, nu se mai analizează dacă România și-a îndeplinit sau nu obligațiile asumate la aderare ca o condiție a acesteia (condiție cumulată cu termenul de trei ani de la data aderării), ci dacă a îndeplinit fanteziile în continuă schimbare ale eurocraților din Comisie. Dacă nu le-a îndeplinit pe cele din urmă se prezumă că nu le-a îndeplinit pe cele dintâi. Ce ar urma atunci? Excluderea României din UE? Pedepsirea României ca membru recalcitrant al UE? Conform cărei proceduri?

De fapt, această intervenție este un act de hărțuire politico-judiciară care se constituie în alibi pentru marginalizarea României în UE. Și asta vine din partea a patru state membre care, culmea, reproșează României că nu cooperează loial cu ele în aplicarea tratatelor UE; principiul cooperării loiale fiind înscris în acestea.

CINE SUNT CEI CARE CER ROMÂNIEI SĂ RENUNȚE LA SUVERANITATE?

Să ne oprim însă și la poziția generală în cadrul UE a statelor care cer limitarea suveranității României peste ceea ce ea a acceptat la aderare și este prevăzut de dreptul UE, contestând capacitatea Parlamentului român de a constitui instituțiile pe care le consideră oportune în sistemul judiciar.

Suedia și Danemarca au refuzat consecvent adoptarea monedei Euro, în timp ce au fost de acord ca în tratatul de aderare a României aceasta să se oblige că va intra în uniunea monetară. Astfel amintitele state se folosesc de jocul cursului de schimb pentru a-și proteja economia, în dauna partenerilor din UE, pe când România este presată să renunțe la o asemenea posibilitate. Asta ca să nu mai amintim de șantajul la care au fost supuse guvernele române din anii 1990, când ridicarea opoziției la integrarea României în structurile europene a fost condiționată de plata unor despăgubiri exorbitante pentru naționalizarea societăților cu capital suedez de către regimul comunist în anii 1940, deși datoria fusese deja stinsă printr-o tranzacție datând din anii 1970. Disputa s-a încheiat în condiții extrem de oneroase pentru România.

Slab populată dar ferită de războaie, Suedia a adoptat o politică fantezistă în materie de emigrație. Rezultatul acesteia a fost că anumite localități au trecut sub controlul total al nou veniților străini, făcând imposibilă aplicarea legislației naționale și apărarea ordinii de drept de către autoritățile statului. Incapabilă, deci, să își exercite suveranitatea asupra întregului său teritoriu, Suedia exploatează populist pe copila rătăcită Greta Tintin Eleonora Ernman Thunberg (a fost diagnosticată cu sindromul Asperger, respectiv tulburare obsesiv-compulsivă și mutism selectiv), folosindu-o ca activist de mediu în răspândirea demagogică a unui mesaj menit să limiteze suveranitatea celorlalte state chipurile pentru a opri încălzirea globală. Ei bine, această țară care încearcă să cucerească o lume în derută cu un trist remake scandinav al fecioarei din Orleans, este preocupată că România ar face abuz de suveranitate în UE.

Despre Belgia se poate spune că a ajuns un cvasi stat, sfâșiat de rivalitățile comunităților etno-culturale, în imposibilitate de a lua decizii majore în timp util, în condițiile în care un sistem aiuritor de autonomii regionale o obligă să funcționeze cu nu mai puțin de treisprezece parlamente, zguduit de proteste sociale masive și, pentru perioade îndelungate, în situația de a funcționa fără guvern central (acum câțiva ani, președinția belgiană a Consiliului UE s-a consumat cu un guvern interimar). Iată însă că și guvernul unei țări pe care numai monarhia și UE o mai împiedică să se dezintegreze, este îngrijorat că România a creat o secție a parchetului pentru anchetarea infracțiunilor din justiție și crede că recomandările Comisiei europene, adoptate în afara procedurii legislative prevăzute de tratatele europene, trebuie să fie obligatorii în cazul României.

Am lăsat la urmă Olanda. Unul dintre statele cele mai eurosceptice, care a respins prin referendum Tratatul constituțional al UE (susținut, în schimb, de România), aruncând într-o criză gravă proiectul european, se dă de ceasul morții că guvernul român nu cooperează loial cu instituțiile europene. O acuză susținută de campionul lipsei de loialitate care a făcut o legătură abuzivă între existența MCV și dreptul României de a intra în zona Schengen, pentru a forța obținerea unei poziții privilegiate în portul Constanța și a reduce artificial concurența făcută de acesta porturilor olandeze. În mod normal, guvernul român ar fi avut îndreptățirea de a chema Olanda în fața CJUE pentru încălcarea obligației de a coopera loial în aplicarea tratatelor UE. Nu a făcut-o. Iată că guvernul olandez îi „întoarce favorul” acum (sic!) și intervine cu „eleganță” într-o procedură a CJUE, cerând ca în numele principiului cooperării loială să i se răpească României atribute ale suveranității pe care alte state membre (inclusiv Regatul Țărilor de Jos) nu le-au transferat UE.

În acest context ar mai merita amintită și vizita făcută la ministerul român al justiției de ambasadoarea Franței la București, care a exprimat convingerea că noul guvern român (cel condus de Orban cel Bun) va aplica întocmai recomandările din rapoartele MCV. Franța nu a intervenit la CJUE, dar nici nu a mai găsit cu cale să aștepte decizia justiției europene, ci a făcut presiuni la București. Asta în timp ce la Paris și în multe alte orașe franceze jandarmeria bate și gazează din greu, de luni bune, valuri de protestatari care contestă politica Președintelui globalist Emmanuel Macron. Același Macron indignat de „intervenția disproporționată” a jandarmilor români care au sărit să își scape colega din mâinile demonstranților pașnici de la București și să oprească pătrunderea acestora în clădirea guvernului, pe 10 august 2018.

GUVERNUL ROMÂN ARE OBLIGAȚIA SĂ DESCURAJEZE AGRESIUNEA

Dacă toate acestea nu sunt acte de ostilitate la adresa României, atunci înseamnă că nu mai știm ce înseamnă agresiune.

Să ceri cooperare loială cu Comisia europeană, când însăși aceasta și-a încălcat obligația de loialitate față de România, ignorând complet în rapoartele sale implicarea scandaloasă a serviciilor secrete în actul de justiție, condamnările fără probe sau cu probe măsluite, urmărirea penală a judecătorilor sau experților pentru păcatul de a fi infirmat alegațiile din rechizitoriile DNA, formarea completelor de judecată în condiții nelegale dar păstrarea neștirbită a efectelor produse de hotărârile lovite de nulitate absolută pronunțate de acestea, înlocuirea judecătorilor insensibili la ingerințele politicului cu adevărate „plutoane de execuție„ judecătorească etc, este o combinație de absurd și tupeu care îți taie respirația. Cum să cooperezi loaial cu cineva care schimbă condițiile și reperele, de la evaluare la evaluare, în funcție de interesele politice ale zilei? Câtă loialitate față de România este să invoci existența MCV pentru a-i refuza drepturi fără nici o legătură cu acest instrument, rămas oricum fără bază juridică? Loialitatea este un drum cu două sensuri. Iată de ce intervenția în procedura CJUE a patru state care cer României să accepte, în virtutea obligației sale de cooperare loială, efectele lipsei de loialitate a Comisiei europene, este în sine un gest neloial al celor patru față de România.

O circumstanță agravantă este aceea că atacul are loc pe față, parcă pentru a-i și umili pe români; iar românii par a cădea din nou la testul demnității naționale, mai importantă fiind lupta cu pensiile magistraților și parlamentarilor.

Ce face diplomația română în această situație gravă? Din câte se vede, nimic. Tace. Ba chiar, prin reprezentantul său la CJUE pare că acceptă imputările care i se aduc și asigură că Guvernul român va „coopera loial” la opera de anulare a suveranității României și de menținere a țării pe poziția de membru marginal al UE.

Rămași acum și fără pensii „speciale”, nu știu dacă diplomații vor fi mai activi în perioada care vine. Serviciile secrete, care și-au salvat pensiile „nesimțite”, sunt prea ocupate cu dirijarea politicii interne, iar poliția are treabă ca să țină populația în ascultare, căci de aceea i s-au lăsat pensiile de serviciu intacte.

Iată de ce trebuie să cerem guvernului să intre energic în acțiune. Nu mă îndoiesc că domnul ministru Bogdan Aurescu, spaima Curții Internaționale de Justiție, după cum ne asigurau, cu câțiva ani în urmă, jurnaliștii care cu totul „întâmplător” îl întâlneau călătorind modest cu metroul, o va face cu aceeași energie și vibrație patriotică cu care l-a consiliat pe Președintele Klaus Werner Iohannis. Altminteri…

Autor: Adrian Severin

Sursa: https://gandeste.org

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,