Adrian Severin: REFERENDUMUL ESTE NECONSTITUȚIONAL, ANTICONSTITUȚIONAL ȘI IMORAL 

11:56, 21 mai 2019 | Opinii | 390 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Data fatidică a consultării populare inițiate de Președintele Klaus Iohannis se apropie, într-o admosferă de teamă, ură și confuzie. Inițiatorul pare a-și fi uitat întrebările, mizând că oamenii vor veni la urne ca oile și, neînțelegând despre ce este vorba, vor pune mecanic ștampila pe „da”. Noi nu avem însă voie să uităm ce ni se cere, ce ni se pregătește și ce ne așteaptă.

Într-un articol anterior am demonstrat că referendumul prezidențial din 26 mai 2019 este nu numai neconstituțional – în sensul că recurge la proceduri diferite de cele prevăzute de legea fundamentală – , ci și anticonstituțional – în sensul că are în vedere revizuirea unor prevederi de esența actualului sistem de organizare a societății românești, care este interzisă de Constituție. Încercarea de a modifica ordinea de stat stabilită prin Constituție prin metode nepermise de aceasta se definește pretutindeni ca lovitură de stat. Toți cei care o sprijină sunt deci, inclusiv prin simpla participare la referendum (indiferent de răspunsul la nenumăratele întrebări puse de Președinte), complici la lovitura de stat.

Din punct de vedere politic, scopul final urmărit de Klaus Iohannis și de cei în numele cărora lucrează, este transformarea republicii parlamentare în republică prezidențială și a regimului democratic în regim autoritar. De aceea și întrebările puse urmăresc schimbarea echilibrului dintre instituțiile statului în favoarea celor cu legitimitate democratică mică până la nulă, precum și limitarea drepturilor omului. Prin reducerea puterilor executivului controlat de Parlament, simultan cu sporirea celor ale minorității parlamentare și ale organizațiilor așa zis civice care nu au vreun mandat popular și nu sunt controlate de nimeni, se dorește creșterea capacității de decizie a Președintelui, transformat în „șef al statului”. Rolul de mediator se vrea abandonat, în favoarea celui de jucător, pe cât se poate unic.  Un jucător care este în același timp arbitru și care nu răspunde în fața nimănui. Când vor înțelege jocul cei care încă nu reușesc, din varii motive, să vadă aceste lucruri, va fi prea târziu.

În articolul de față voi încerca să demonstrez de ce acest referendum este și imoral, iar pentru românii care s-au declarat creștini este și anticristic. Ceea ce nu înseamnă că el și-ar găsi temei în vreuna din celelalte religii monoteiste. Căci ura față de aproapele tău nu este o valoare predicată de nici una dintre ele. Or, acesta este referendumul urii.

Am în vedere, bineînțeles, în special prima întrebare care tinde, în mod evident, să scoată mila creștină, iertarea în general, în afara legii.

IERTAREA NU ESTE INCOMPATIBILĂ CU PEDEAPSA

Grațierea și amnistia nu exclud pedeapsa pentru faptele ilegale, așa cum propaganda iohanniștilor vrea să bage în capetele oamenilor. Dimpotrivă. Nu îl poți ierta / grația pe unul care nu a făcut nimic și nu a fost pedepsit. Doar cei condamnați pentru faptele lor rele pot fi iertați.

Persoanele condamnate independent de ceea ce au făcut, ca urmare a unor comandamente politice, și care astfel au ajuns „deținuți politici”, nu au de ce fi grațiate. Ele nu au comis nici o faptă antisocială, nici o infracțiune, pedeapsa aplicată lor fiind ilegală întrucât este rezultatul unui proces incorect. Procesele lor ar trebui anulate tot pe cale judecătorească. Așa cum s-a întâmplat cu unele victime ale proceselor staliniste sau naziste. Dacă o asemenea posibilitate nu există din punct de vedere juridic, faptele inventate trebuie amnistiate. Altfel morala publică se prăbușește.

Amnistia dezincriminează (provizoriu) fapte comise în trecut întrucât acestea și-au pierdut pericolul social specific unei infracțiuni sau pentru că nevoia de pace socială o impune. Ceea ce se „iartă” este fapta, iar nu făptuitorul. Persoanele pedepsite pentru o astfel de faptă nu au de ce să mai execute pedeapsa. Moralmente ele pot rămâne, totuși, blamabile, atunci când incriminarea nu avea ea însăși caracter imoral urmărind exlcuderea unor persoane indezirabile, iar nu reintegrarea rătăciților.

CUI SERVEȘTE O JUSTIȚIE INDEPENDENTĂ, DAR IMORALĂ? 

Să luăm un exemplu.

CCR a decis că hotărârile pronunțate în formație de cinci judecători în perioada 2014-2018 sunt absolut nule întrucât Colegiul ÎCCJ a refuzat să aplice legea care prevedea un anumit mod de compunere a completelor. Aceeași este și situația cu completele ÎCCJ care au judecat cazurile de corupție și care nu au fost specializate potrivit legii.

Din punct de vedere juridic o hotărâre judecătorească absolut nulă nu poate produce efecte. Dar din punct de vedere moral cum stau lucrurile? Este oare admisibil să continue a fi prezumați ca vinovați oameni condamnați de judecători care nu aveau dreptul să o facă?

Din cauza întârzierii cu care s-a constatat această situație mulți dintre cei condamnați de cine nu trebuia au ieșit din termenul legal pentru formularea contestației în anulare. Prin urmare, ei nu mai pot invoca în cazul nedreptății specifice care i-a lovit pe ei, nulitatea care a lovit ansamblul hotărârilor judecătorești din care și condamnarea lor face parte. Este moral – nu ne mai întrebăm dacă este constituțional – ca acești oameni să rămână a executa condamnări nule, în timp ce alții, aflați în aceeași situație sunt puși în libertate? Și ne oprim aici, fără să mai analizăm cât este de moral ca astfel de constestații să fie judecate chiar de către magistrații ale căror ilegalități au infectat genul de hotărâri contestate.

Este nedreptatea morală? Este discriminarea morală?

Mai mult. Dacă s-ar găsi o soluție judiciară sau legislativă pentru repunerea în termen, procesul s-ar relua tot cu aceeași judecători care au judecat ilegal prima dată. Ce garanții de obiectivitate vor prezenta „noile” complete și ce credibilitate vor avea sentințele, indiferent care vor fi ele, în ochii populației?

În măsura în care nu există instrumente juridice pentru rezolvarea acestor probleme, soluția este aceea extrajudiciară a amnistiei. Și cum nu este nimic mai urgent decât îndreptarea nedreptății, nu există instrument legislativ mai adecvat pentru atingerea acestui scop decât Ordonanța de urgență. Klaus Iohannis urmărește să împiedice o asemenea soluție și astfel, prin efectul unei legislații deficitare cumulat cu cel al unor judecăți de rea credință, să perpetueze o stare de imoralitate care tratează oameni cu prezumția de nevinovăție redobândită prin efectul deciziei CCR, ca pe niște vinovați.

Cât de moral este un referendum care încearcă să blocheze repararea nedreptăților și eliminarea discriminării, contând că sunt suficienți români rătăciți, destul de orbi și de neomenoși, pentru a vota în favoarea unui asemenea blocaj? Este oare moral să stimulezi instinctele demonice ale unor asemenea oameni, încurajându-i să își verse în public frustrările și oferindu-le o ocazie în plus față de cele deja oferite de libertățile civile, pentru a-și etala nebunia și răutatea?

De ce vrea dl Iohannis, USR, +Plus, PMP, Pro România și batalioanele lor de asalt #rezist, ca niște oameni nevinovați să sufere, am spus deja. De ce ar trebui însă poporul român să gireze prin votul său o asemenea ticăloșie, o asemenea imoralitate? Așa ceva nu se poate admite!

IERTAREA NU INFIRMĂ APLICAREA LEGII, CI O UMANIZEAZĂ

Să mai adăugăm că amnistia și grațierea nu modifică hotărârile judecătorești de condamnare, ci, atunci când viața o cere, le plasează efectele într-un context social coerent.

În România, judecătorii judecă, fără mandat popular, exclusiv cazurile cu care sunt sesizați, unul câte unul, fiecare potrivit meritelor sale, conform unui raționament juridic care compară prevederile generale ale legii cu faptele concrete rezultate din probatoriu. Imediat după aceea se desistează. Ei o fac în numele legii, iar nu în numele poporului.

Suveran este însă poporul, de la care emană și legea, prin acțiunea reprezentanților săi. Acești reprezentanți, de astă dată, în numele poporului, pot opri anumite hotărâri judecătorești să își producă efectele, fără a le modifica fondul și semnificația legală, pentru a da astfel satisfacție unor considerente morale sau de oportunitate socială. Legea se întâlnește astfel cu morala, căci „quid leges sine moribus?” („ce valoare are legea în lipsa moralei?”), și totodată norma generală aplicată în cazuri concrete se întâlnește cu interesul social concret, în așa fel încât suma actelor de justiție să nu fie injustiția absolută – „summum jus, summa injuria”.

Puterea este a poporului, iar acesta i-a mandatat pe aleșii săi să o exercite inclusiv acordând iertarea. Căci numai cel care este puternic iartă.

Simbolul viu și unitar al acestei puteri în România republicană de azi este Președintele Republicii; așa cum pe vremea monarhiei era Regele. Românii au delegat preşedintelui lor atributul iertării (graţierea), care nu are doar forma iertării creştine. Acesta, în persoana lui Klaus Iohannis, vrea să renunţe la puterea de a ierta nu din respect pentru lege, ci din răutate, aroganţă şi ignoranță.

Dl Iohannis și ai săi vor să dea peste cap mecanismul descris, care este o creație a lumii civilizate. În parte pentru că nu sunt capabili să îl înțeleagă și în parte pentru că vor să înlocuiască democrația liberală cu un autoritarism justițiar-populist, spre profitul clanurilor corupte cărora le aparțin și al oligarhilor străini al căror clienți sunt.

Susținătorii lor din rândul populației (alții decât cei plătiți să facă agitație pe străzi) nu sunt doritori de dreptate, cum fățarnic pretind, ci de răzbunare. Aceștia nu își pot ierta semenii pentru că nu se pot ierta pe ei. Nu își pot ierta neputința și eșecul, și vor să se răzbune pe ele / pentru ele interzicând iertarea celorlalți.

„STATUL DE DREPT” ÎN LUPTĂ CU DREPTATEA

Iohanniștii liberalo-useristo-plusiști, și ceilalți ejusdem farinae, ne spun fariseic că iertarea este atributul exclusiv al lui Dumnezeu, în timp ce rolul „statului de drept”, care are monopolul violenței legitime, este exclusiv acela de a-i pedepsi pe cei care încalcă legea. În efortul de a aduce și Sfintele Scripturi în ajutorul lor, ei fac apel la punctul opt din Decalog (descoperit, desigur, cu sprijinul serviciilor secrete care furnizează argumentația ideologică unora care nu au deschis în viața lor Biblia), potrivit căruia nu ai voie să furi. Dacă Biblia interzice furtul, în spiritul Bibliei noi trebuie să interzicem iertarea! Cum să îi iertăm pe hoți sau hoția?! Nu-i așa?

Nu-i așa! Statul de drept include și iertarea.

Albert Camus spunea că „mila este cea mai detestabilă dintre virtuți, întrucât se opune dreptății”. Chiar dacă suntem de acord cu această observație, mila tot virtute rămâne și nu avem dreptul să declarăm o virtute ca fiind ilegală. Nu o poți, deci, interzice prin lege, trecându-o astfel în rândul păcatelor. Or, tocmai despre asta este vorba cu referendumul din 26 mai.

Sigur, societatea trebuie curățată de buruienile corupției, dar asta nu exclude dreptul societății de a ierta și vocația păcătosului la iertare. Cu atât mai mult atunci când unii folosesc pentru combaterea buruienilor ierbicide atât de eficiente încât distrug și plantele folositoare. Așa cum este cazul de cel puțin cincisprezece ani în România.

Să interzici iertarea atunci când legile tale și judecătorii tăi pedepsesc de șapte ori mai aspru decât legile și judecătorii Europei civilizate (durata medie a pedepselor pronunțate în România este de șapte ori mai mare decât media pedepselor pronunțate în UE), este curată nebunie. Nimic nu dovedește că această barbarie, această dogmă penalistă inumană ar fi redus criminalitatea. Ea este promovată în scopul guvernării prin terorism de stat.

„Statul de drept” nu este doar statul „dreptății”, pentru că numai Dumnezeu poate face dreptatea absolută. „Dreptul”, „justiția”, „legalitatea” și „dreptatea” nu sunt același lucru. „Statul de drept” este acela în care se găsește justul echilibru între „dreptate” și „milă”.
Desigur, dacă socotim că în anumite cazuri iertarea este profund nedreaptă sau socialmente periculoasă, nu suntem obligați să iertăm. Referendumul la care suntem chemați urmărește însă să interzică iertarea de principiu, să ne oblige a nu ierta vreodată, să scoată iertarea în afara legii. Ceea ce este cu totul altceva. Iar asta tocmai pentru fapte săvârșite fără violență, pe care nici un legiuitor din lume nu le consideră a fi cele mai grave. „De e sens în asta, e-ntors și ateu! Pe-acest referendum nu-i scris Dumnezeu!” (Ca să îl parafrazăm pe Eminescu.)

LEGILE LUI MOISE ȘI IUBIREA LUI ISUS 

Când nu găsim în noi puterea sau rațiunea de a ierta, îl putem ruga pe Dumnezeu să o facă așa cum numai el știe. Dar nu pe Dumnezeul răzbunător al Vechiului Testament, la care s-au oprit precreștinii cu scuza că El este, totuși, drept, și pe care, fără a-l înțelege, îl iau ca model hoardele fundamentaliste susținătoare ale acestui referendum anticristic, ci pe Dumnezeul iubirii prezentat de Evanghelie.

„Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu iar Dumnezeu rămâne întru el.” (Ioan, Epistola I, 4:16), spune Sfântul Apostol Ioan Teologul. Iar Sfântul Apostol Pavel, reluând îndemnul lui Isus însuși, zice: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți; iubirea este, deci, împlinirea legii.” (Pavel, Romani, 13:9-10). Iubirea, deci, din care izvorăsc mila și iertarea, iar nu pedeapsa împlinește legea. A pedepsi este omenește. Și oamenii o fac. A iubi este dumnezeiește, și iertând, oamenii se apropie de Dumnezeu și de legea lui desăvârșită.

Ducând mai departe poruncile Decalogului și desăvârșindu-le în aparenta lor negare, Isus transmite, potrivit Sfântului Evangelist Luca, peste milenii, un îndemn uluitor: „Iubiți-vă dușmanii, faceți-le bine celor care vă urăsc, binecuvântați-i pe cei ce vă blestemă și rugați-vă pentru cei ce se poartă urât cu voi…Dacă îi iubiți numai pe cei care vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine?” (Luca 6:29) Iar fariseilor care îl acuzau, așa cum ne acuză iohanniștii și useriștii și cioloșiștii de astăzi, că vorbim împotriva învățăturii sacre care cerea ca greșiții să fie pedepsiți „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, tot Isus le răspundea: „Nu am venit să stric legea, ci să o împlinesc”. (Matei 5:14-19)

Tălmăcind acest paradox Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Dacă ar fi dragoste nu ar mai fi nevoie de legi, nici de închisori, nici de pedepse, nici de nimic de felul acesta. Dacă toți ar iubi și ar fi iubiți, n-ar mai fi nedreptăți, s-ar îndrepta mizeriile și luptele și războaiele și răpirile și toate relele, nu i s-ar cunoaște nici urmele păcatului.” (Sf. Ioan Gură de Aur – Despre dragoste și prietenie) Prin urmare nu de prea multă iubire, de prea multă milă și de prea multă iertare suferim, ci de prea puțină.

„Continuați să fiți îndurători, așa cum și tatăl vostru este îndurător” – spune Isus în Predica de pe munte (Luca, 6:36) iar noi, în rugăciunea împărătească spunem: „Și ne iartă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” (Matei, 6:7) Vrem noi oare să fim iertați așa cum refuzăm ca regulă iertarea răspunzând pozitiv unei întrebări cu conținut anticristic?

„Iubirea nu pizmuiește, nu se trufește, nu se poartă urât, nu caută ale sale.” – arată același Apostol al neamurilor (Pavel, I Corinteni, 13:4-5). Per a contrario, cel care pizmuiește, se trufește, se poartă urât cu semenii și caută a impune numai pe ale sale, nu este animat de iubire, ci de ură. Este ura sub semnul căreia a fost așezat referendumul lui Iohannis și care traveresează întreg discursul pro-referendum și pro „da” al prietenilor politici ai acestuia.

Iată de ce referendumul din 26 mai, 2019, este un referendum anticristic, o sfidare a învățăturilor lui Hristos. Cum vor răspunde reprezentanții mișcării #rezist și ai USR/+Plus care declară că Isus a fost șeful unui grup criminal organizat implicat la Ierusalim în furtul măgarilor, nu este greu de ghicit. Nu știu cum vor reacționa agnosticii sau fidelii altor culte, deși tind să cred că, în virtutea valorilor morale și civice universal valabile ale lumii civilizate, dacă vor vota, vor răspunde prin „nu”. Creștinii însă – și românii se declară a fi creștini în proporție covârșitoare – nu pot decât să refuze participarea la referendum. Acest refuz devine în circumstanțele date o mărturisire de credință.

„CU MĂSURA CU CARE MĂSURAȚI VI SE VA MĂSURA” (Matei 7:1,2)

O societate care nu știe să ierte nu mai este umană. Nu îmi doresc o asemenea societate. Nu cred într-o Românie în care unii îi exclud pe alții, ci într-una în care toți își găsesc locul. Nu cred într-o Românie asemenea unei mari pușcării, ci într-una a oamenilor liberi.

Klaus Iohannis vrea, în schimb, o Românie care să fie doar proprietatea sa. Turcan, L. Orban, Barna, Cioloș, Ponta, Băsescu vor o Românie numai pentru ei și ai lor. Nu am nimic împotriva unei Românii care să fie și a lor, dar și a noastră. În măsura în care ei vor să ne excludă, până la urmă vor fi excluși. Vom fi nevoiți să îi excludem.

Noi, cei care credem în libertate, în neam și în Dumnezeu (indiferent cum îl definim pe acesta) nu vrem să sacrificăm țara, ci să o salvăm. Nu suntem neapărat membri sau simpatizanți ai PSD sau ai Guvernului PSD/ALDE. Nu suntem eurosceptici, dar suntem convinși că pentru români a fi bun european înseamnă a fi bun român.

Ei, însă, care neagă tot ceea ce noi suntem și în ceea ce noi credem, sunt cei care pun în pericol viitorul țării. De ce? De unde știm? Pentru că nu se îndoiesc. Nu se îndoiesc că ei ar fi Binele absolut, în timp ce noi am fi Răul absolut. Or, în trecut au mai fost și alții care s-au crezut sarea pământului și au promis o Românie ca soarele de pe cer, dar când au ajuns la putere au dus țara pe marginea prăpastiei. Nu suntem șoareci ca să faceți experimente pe noi. Nu suntem nebuni să vă deschidem porțile guvernării, oricât de multe am avea de reproșat actualilor guvernanți.

Închei cu cuvintele unui înțelept, pomenite zilele acestea pe rețelele sociale: „Când judeci (condamni) poți greși. Când ierți, nu greșești niciodată.” Căci, adaug eu, oricând, oameni fiind, putem judeca eronat. Iertând, însă, urmăm exemplul de milostenie jertfelnică dat de Isus și astfel, după chiar spusele Lui, nu venim să stricăm legea, ci să o împlinim.

Pentru asemenea idei unii ne umplu de insulte, ne scuipă și ne lovesc. Este firesc. Când în iad rostești numele Domnului, dracii se înfurie și reacționează isteric. Asta nu face decât să probeze că acest referendum este anticristic și trebuie tratat ca atare.

Sursa: http://adrianseverin.com