Un deceniu și jumătate de experiență geopolitică și strategică: euroatlanticii la Marea Neagră și contraofensiva Rusiei, 2004 -2019 (I)

07:59, 27 iunie 2019 | Cărți | 246 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Riverani candidați la aderare, o poveste fără de sfârșit? 

Radu Toma: (Din cartea ”Mare Nostrum. Marea Neagră și statele riverane”, ed. Mica Valahie, București, 2019) 

La doi pași de ei, Marea Neagră a fost pentru occidentali un Triunghi al Bermudelor. 

De câte ori au discutat, sau au împărțit cu rușii estul Europei, au început la Baltica și s-au oprit în România, Bulgaria și Balcani. Apoi, agenda lor încărcată de după 1990 nu le-a permis să se ocupe de arealul pontic. Europa de Est și relațiile cu Moscova post-comunistă au fost mai importante. În sens invers, nimeni dintre oamenii locului nu și-a făcut o preocupare respectabilă, ca să nu vorbim de un apostolat, din a discuta neapărat cu occidentalii despre soarta mării lor. Spre deosebire, de pildă, de țările Europei Centrale, Marea Neagră n-a avut parte de o „promovare” susținută și nu a devenit un produs râvnit pe piața politică. 

După ce apele din dreapta României au funcționat timp de aproape un secol ca o zonă-tampon între Vest și lumea comunistă, totul s-a schimbat. Riveranii România și Bulgaria au ajuns membri NATO în 2004, iar pe urmă semnalul pentru ceilalți pretendenți la aderare a fost dat la 8 martie 2005, la Washington. În continuare, în a doua jumătate a primului deceniu de după 2000, cu revoluțiile sale colorate, Marea Neagră a devenit o zonă de interes pentru Statele Unite. Decidenții politici americani au încercat să pună la punct o strategie coerentă și corespunzătoare. De partea cealaltă, Rusia emergentă a lui Vladimir Putin a sesizat apariția unei probleme existențiale direct pe frontierele ei sudice, de asemenea în ce privește influența ei în regiune, și a hotărât să-i pună capăt cu orice preț. Și astfel, după ani și ani, SUA și NATO se confruntă cu dificultăți considerabile în încercarea de a impune acolo anumite politici și reconfigurări. 

Este limpede, că o strategie euroatlantică solidă și consistentă la Marea Neagră, pusă la punct în comun de Statele Unite, alianța militară nord-atlantică și Uniunea Europeană iese din discuție. S-a spus că UE va fi cea care va crea cadrul pentru transformările democratice și de integrare a regiunii și își va asuma cea mai mare parte a finanțărilor. Dar, inițiativa adoptată de Comisia Europeană la 4 aprilie 2007, a Sinergiei Mării Negre (BSS), și prima alocare de fonduri – 25 miliarde euro pentru perioada 2007-2010 – au rămas simple hârtii, schimbările nu s-au produs, nici cooperarea regională (1). Pe partea europenilor deci, lucrurile nu prea     s-au mișcat. Pe partea extinderii NATO, Rusia a dispus de mijloace suficiente pentru a i se opune, riveranii aspiranți la aderare au fost mai slabi și mai puțin calificați decât ceilalți din Europa Centrală, iar mai mulți membri mai vechi ai alianței, ignoranți dar aroganți, s-au întrebat, dacă oamenii aceia sunt cu adevărat „europeni”. Apoi a venit Summitul de la București aprilie 2008, în comparație cu anii ’90 rolul NATO a intrat în ceață, iar atenția strategică a Americii a început să se abată în alte părți. În acele momente, alternativa sumbră a fost ca Marea Neagră să rămână suspendată între o Uniune Europeană democratică și liberală, o Eurasie autoritară și un Orient Mijlociu în zona crepusculară a conflictelor deschise. Un loc, deci, pentru violență și competiții geopolitice. 

În anii recenți, exercițiile navale și misiunile ocazionale, de „arborare a steagului” (show the flag) în Marea Neagră, ale navelor de război ale SUA și partenerilor din alianța nord-atlantică, par să fi urmărit, pe de o parte, să provoace și să măsoare reacțiile Rusiei, iar pe de altă parte, să o „obișnuiască”, ca să devină mai puțin sensibilă față de prezența militară americană în zonă (2). Ele au fost și sunt, să spunem așa, ca o „terapie de șoc” politico-militară aplicată Moscovei, în genul „terapiei de șoc” a economistului american Jeffrey Sachs în Polonia și Cehia, sau a „grupului de la Harvard” în Rusia lui Boris Elțîn, în anii ’90 anteriori. Ne amintim că cea din Rusia a provocat mizerie și o sărăcie cumplită, iar polonezii spun astăzi că cealaltă, din țara lor, nu a fost necesară. „Terapia de șoc” de la Marea Neagră este și ea discutabilă, aparent deloc necesară. „Cantitatea” de contrareacție a Moscovei nu ar trebui să fie măsurată, ci cunoscută. Ea va fi, așa cum indică evenimentele, întotdeauna cel puțin egală cu solicitarea părții celeilalte.

Din primii ani ai noului secol, febra aderării la NATO a cuprins, deci, Marea Neagră. În 2004 au intrat în alianță România și Bulgaria, iar Kievul lui Leonid Kucima a semnat cu ea un Plan de Acțiune încă din 2002 (3), incluzând discutarea unui „număr cuprinzător de chestiuni politice, militare, financiare și de securitate, legate de posibila calitate de membru NATO” (4). Același document a fost semnat de Georgia în septembrie 2006, după schimbările majore survenite în politica sa externă, aduse de noua administrație Saakașvili (5). Georgia în 2011 și Ucraina în 2014 au fost nominalizate drept „țări aspirante” la aderarea la NATO.

După revoluția roză din noiembrie 2003, Georgia s-a mișcat rapid dar, de-a lungul anilor următori, s-a ivit o serie de complicații în relațiile cu alianța nord-atlantică, generate de conflictele multiple din teritoriile Abhazia și Oseția de Sud, cu o populație numeroasă de ruși și cetățeni ai Rusiei – la 21 noiembrie președintele Dmitri Medvedev a afirmat public că, în războiul ruso-georgian din august 2008, Rusia a prevenit pur și simplu extinderea NATO în fosta Uniune Sovietică (6). În mai 2013, prim-ministrul Georgiei, Bidzina Ivanișvili, a declarat că scopul urmărit de guvernul lui era să primească în anul următor, din partea Consiliului alianței, Planul de Acțiune în vederea admiterii de noi membri, dar acest lucru nu s-a întâmplat nici până în prezent (7). Astăzi, după mai bine de 15 ani de așteptare, nu mai există dubii că eșecul de la Summitul București aprilie 2008, războiul ruso-georgian din același an, revenirea Crimeii la Rusia în martie 2014 și, în general, prezența factorului Rusia, toate acestea au zădărnicit eforturile Tbilisiului de aderare la NATO, până la „înghețarea” lor completă. De asemenea, a devenit de notorietate faptul că o serie de membri vechi ai alianței, occidentali, nu au manifestat nici o dorință să-și complice relațiile cu Moscova din pricina Georgiei.

Și totuși, după toate cele întâmplate, frenezia aderării continuă să încingă și astăzi câteva minți la Tbilisi. Astfel, șeful Statului Major al Armatei, Vladimir Chacibaia, a propus la o conferință de presă, ca alianța nord-atlantică să-și facă o bază permanentă lângă portul georgian Poti, la Marea Neagră. Asta, spunea el, pentru a se evita prevederile restrictive ale Convenției de la Montreux. Generalul nu a dat, totuși, nici un fel de amănunte despre cum anume se va întări prezența NATO din pricina respectivei baze, iar declarațiile sale au urmat după cele ale ministrului Apărării, Levan Isoria, care și dânsul a oferit organizației nord-atlantice facilități militare existente, spre „a întări securitatea în regiunea Mării Negre” (?!) (8).

Dar, pentru decidenții politici realiști din Vest și din Est aderarea la NATO a acestei mici țări caucaziene, a oricărei alte țări din Caucaz, ultima frontieră a Europei către Asia și ușa Asiei către Europa, este, deocamdată, un proiect imposibil (9).

Revenind la Ucraina, cealaltă riverană-candidată, se poate spune că relația ei trecută, prezentă și viitoare cu NATO rămâne una controversată din punct de vedere politic, ca o parte dintr-o dispută mai largă privind legăturile ei cultural-istorice cu Vestul, dar și cu Rusia. Raporturile de colaborare a țării cu alianța nord-atlantică, cuprinse în Planul de Acțiune semnat în 2002, ca și prezența Kievului, din februarie 2005, în Parteneriatul pentru Pace (10) și în programul de Dialog Intensificat ale alianței, au rămas mărturii ale raportului bilateral susținut, de a apropia Ucraina de organizația militară euroatlantică, imediat după revoluția portocalie de la Kiev, din noiembrie 2004 – ianuarie 2005.

Apoi, în martie 2008, sub președinția lui Viktor Iușcenko și cabinetul Iuliei Timoșenko, Ucraina a solicitat oficial Planul de Acțiune, primul pas pe calea aderării. Ideea Kievului a fost primită favorabil, mai ales de către membrii din Est, dar Moscova s-a opus vehement, iar ceea ce s-a întâmplat după numai o lună la București este cunoscut. Reamintim doar că, acolo, secretarul general al NATO a afirmat că nici Ucraina și nici Georgia nu vor căpăta Planul de Acțiune (11), iar președintele rus Vladimir Putin a calificat aderarea Ucrainei la NATO ca „o amenințare” pentru țara sa. (12)

Alegerile din 2010 l-au readus pe Viktor Ianukovici la putere și au marcat o altă cotitură în relațiile Ucrainei cu NATO – el a declarat limpede în ce privește aderarea, că „nu o întrevedem în viitorul apropiat” (13). La vizita sa la Bruxelles, din martie 2010, a repetat opiniile exprimate acasă, iar după câteva zile, la Moscova, a declarat, că Ucraina va rămâne „o țară europeană nealiniată” (14). La 3 iunie 2010, Parlamentul ucrainean a votat un document stipulând renunțarea la „integrarea în sistemul de securitate euroatlantică și la aderarea la NATO” (15).

În vâltoarea evenimentelor de la începutul anului 2014, după plecarea lui Ianukovici, instalarea lui Poroșenko și revenirea Crimeii la Rusia, noul prim-ministru, Arseni Iațeniuk, vorbind în rusește, a afirmat la 18 martie că Ucraina nu mai urmărește aderarea la NATO (16), dar s-a sucit iarăși în august. Apoi, la 8 iunie 2017 Parlamentul de la Kiev a votat o lege prin care integrarea în alianța nord-atlantică devenea o prioritate a politicii externe ucrainene, iar o lună mai târziu Poroșenko anunța că va deschide negocieri pentru ca să primească Planul de Acțiune al Alianței (17).

În martie 2018, NATO a recunoscut Ucraina ca o „țară aspirantă” la aderare. Totuși, un statut vag. Cu alte cuvinte, după 16 ani de discuții interminabile, a urmat o altă amânare sine die a comuniunii dintre Ucraina și NATO.

NATO în Est – după cum ne arată maculatura imensă produsă în 20 de ani, formularele, formulele și formele nesfârșite de preaderare – dintr-o alianță defensivă, militară, a devenit una misionară, ideologică, pornită să predice democrația occidentală și capitalismul neoliberal cât mai departe spre Răsărit, în pământurile fostei Uniuni Sovietice, acum Rusia. Și-a pierdut rațiunea pentru care, în urmă cu 70 de ani, a fost creată. 

Note

(1) Hamilton, Daniel; Mangot, Gerhard, editors, The Wider Black Sea Region: Strategic, Economic and Energy Perspectives, Center for Transatlantic Relations, Washington D.C., The Johns Hopkins University/Austrian Institute for International Affairs, 2008, 351 p., p. 324;

(2) Durden, Tyler, Black Sea: NATO’s New Front, www.zerohedge.com, 28/02/2018;

(3) NATO enlargement, NATO Topics, Bruxelles, 12 June 2014 (Online); Bigg, Claire, NATO: What Is a Membership Action Plan?, Radio Free Europe/Radio Liberty, 2 April 2008;

(4) NATO launches ‘Intensified Dialogue’ with Ukraine, NATO, 20 April 2005;

(5) NATO offers Intensified Dialogue to Georgia, NATO, 21 September 2006;

(6) Russia says Georgia war stopped NATO expansion, Reuters, 21 November 2011;

(7) Croft, Adrian, NATO will not offer Georgia step, avoiding Russia clash, Reuters, 20 June 2014;

(8) Georgia proposes clever way to cheat Montreux Convention, host NATO in Black Sea, AFP, 02.03.2017;

(9) Vezi Asmus, Ronald, A little war that shook the world: Georgia, Russia and the future of the West, Plagrave McMillan, New York, 2010, 272 p.; Kavadze, Amiran; Kavadze, Tina, NATO’s Expansion to the East: Georgia’s Way to NATO Membership, Perspectives and Challenges, Journal of Social Sciences, Volume 3, Issue 2, 2014;

(10) Yekelchyk, Serhy, Ukraine: Birth of a Modern Nation, Oxford University Press, UK, 2007, 296 p., p.202;

(11) Ambrosio, Thomas, Authoritarian Backlash: Russian Resistance to Democratization in the Former Soviet Union, Ashgate Publishing Ltd., 2009, 240 p., pp. 150 -154;

(12) Erlanger, Steven, Putin, at NATO Meeting, Curbs Combative Rhetoric, „The New York Times”, 5 April 2008;

(13) Ukraine drops NATO membership pursuit, „The Daily Telegraph”, UK, 28 May 2010; Ukraine drops NATO membership bid, EUobserver, 6 June 2010;

(14) Ukraine vows new page in ties with Russia, The News International, 6 March 2010;

(15) Ukraine’s parliament votes to abandon NATO ambitions, BBC News, 3 June 2010;

(16) Polityuk, Pavel, PM tells Ukrainians: No NATO Membership, armed groups to disarm, Reuters, 27 March 2014;

(17) Rada restores Ukraine’s course for NATO membership as foreign policy priority, Interfax-Ukraine, 2017-06-08; Pledging reforms by 2020, Ukraine seeks route into NATO, Reuters, 2017-07-10.

 

(va urma)