Radu Toma: Shakespeare reloaded 2019, NATO – o dilemă hamletiană la Marea Neagră (II)

09:21, 5 august 2019 | Cărți | 144 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

(Din cartea ”Mare Nostrum. Marea Neagră și statele riverane”, ed. Mica Valahie, București, 2019)

Experți americani în securitatea națională, politici externe și media cred că, în momentul de față, criza din interiorul alianței militare nord-atlantice, pusă de Europa pe seama lui Donald Trump, are cu totul și cu totul o altă cauză. O cauză ce se află la Marea Neagră și se numește Turcia. La rândul nostru, considerăm că punctul lor de vedere este unul valid, având în vedere reconfigurările serioase produse în geopoliticile de la Marea Neagră în ultimii ani.

Astfel, creat în urmă cu 70 de ani, ca să stăvilească fosta Uniune Sovietică cu ultimele mijloace aflate la dispoziție, cele militare, NATO s-a trezit că Ankara, sufocată pe atunci de presiunile Moscovei expansioniste și luată sub protecția alianței nord-atlantice, alunecă acum rapid în sfera de influență a Rusiei. În decembrie 2017, turcii au finalizat contractul cu Moscova pentru cumpărarea sistemului de apărare aeriană cu rachete S-400, iar în aprilie s-a dat prima cazma la construcția în Turcia a unei centrale nucleare rusești. Erdogan stabilește cu Putin viitorul Siriei, evident unul cu o Americă absentă la masa decizională. La ultimul summit NATO, de la Bruxelles, Donald Trump a vorbit despre toate, dar „a uitat” să propună membrilor alianței o discuție și o soluție consensuală față de membrul rebel Turcia. Sau măcar o atitudine față de ea. De altfel președintele american pare să nu facă o distincție între aliații democrați și cei autoritari, spun sarcastici strategi de la American Enterprise Institute, o foarte influentă organizație nord-americană (16). Oricum, în timp ce la NATO se discută la infinit cât de mult este 2%, Turcia se poziţionează tot mai aproape și mai aproape de Rusia. Opinia experților de la Bloomberg este corectă. Urmează să vedem dacă asta este de bine, sau de mai puțin bine…

În continuare, trebuie spus că, după încheierea Războiului Rece și dispariția superputerii vecine, Uniunea Sovietică, Turcia a urmărit să creeze un cadru internațional care să-i faciliteze o poziție de lider în regiune. În 1992, a fost semnată „Declarația de la Bosfor”, un document ce a dus, apoi, la Organizația de Cooperare Economică a Mării Negre, cu sediul la Istanbul. La 1 mai 1994 aceasta a obținut un statut internațional oficial și s-a transformat într-un organism economic regional cu denumirea de Black Sea Economic Cooperation, BSEC. Are din 2004 12 membri, cei șase riverani plus Grecia, Azerbaijan, Armenia, Albania și Serbia și 14 observatori din Europa, nordul Africii, Asia Centrală, și Israelul. O altă inițiativă a Turciei a fost Forța Navală a Mării Negre, BLACKSEAFOR, un program de cooperare navală exclusivă a statelor riverane. Ideea din spatele acestei inițiative turcești a fost ca țările respective să devină interdependente din punct de vedere comercial, iar Turcia să obțină o poziție de lider. Idee care nu s-a materializat.

În 2008, prim-ministru la acea vreme fiind, Recep Erdogan a evitat să ia partea Rusiei, sau a Georgiei și SUA în războiul ruso-georgian, urmărind, în primul rând, o înțelegere cu rușii, pentru ca Turcia să devină principala țară de tranzit a energiei dinspre Rusia, Caspica și Asia Centrală către Vest. Dar, din acel an 2008, influența Moscovei asupra Turciei nu a rămas numai o chestiune de avantaje economice. În 2014, când Moscova a intervenit militar în Crimeea, deși aflați sub protectorat turcesc, tătarii musulmani din peninsulă au intrat iarăși sub autoritatea Rusiei, Ankara nu a vociferat, a menținut un profil scăzut. Apoi, modernizarea militară a Rusiei a înclinat în favoarea ei balanța de forțe la Marea Neagră, în special rachetele S-400 pot împiedica intrarea avioanelor NATO în zonă. Accesul la porturile Sevastopol, în Crimeea, și Tartus, în Siria, dau flotei ruse capabilități sporite în Mediterana de Est, înconjurând, astfel, Turcia dinspre Nord și Sud. În continuare, Summitul NATO iulie 2016 de la Varșovia a adus în discuție măsuri sporite de descurajare a Rusiei la Marea Neagră, dar mari schimbări nu s-au întâmplat. Asta a grăbit normalizarea relațiilor diplomatice ruso-turce după incidentul din noiembrie 2015, cu doborârea unui avion rusesc în preajma frontierei turco-siriene, iar echilibrul de forțe la Marea Neagră a rămas neschimbat și apoi, în ultimii doi ani, s-a înclinat și mai mult în favoarea Kremlinului (17).

După înăbușirea încercării militare de lovitură de stat din Turcia, de la 15 iulie 2016, epurările au slăbit „fibra” pro-occidentală a Armatei turcești, relațiile turco-americane s-au răcit, iar cele cu Moscova s-au intensificat. Motivul principal al neîncrederii Ankarei față de Vest constă într-o problemă existențială, anume susținerea de către Occident a Partidului Muncitoresc din Kurdistan (PKK), o organizație teroristă marxist-leninistă, precum și a insurgenței naționaliste kurde. În Siria, SUA sprijină o organizație siriană afiliată la PKK, iar Washingtonul a crezut că Turcia este mult prea dependentă de NATO, pentru a trece la măsuri drastice în privința americanilor și a organizației militare nord-atlantice. A crezut greșit, după cum ne indică evoluțiile politice din 2018. Astăzi, mulți apreciază că ruptura Turciei de UE și NATO pare ireversibilă, și că această țară își caută aliații și viitorul în spațiul geopolitic căruia îi aparține, la Marea Neagră, dar și în cel al Islamului din Orientul Mijlociu și, poate, al Asiei Centrale, unde dorește să se impună ca lider religios.

Aşa cum dovedeşte cazul Turciei, imposibilitatea armonizării intereselor politice, economice şi militar-strategice ale celor trei riverani membri ai NATO, Turcia, Bulgaria şi România, confirmă disfuncţionalităţi majore în extinderea, planificările şi strategiile alianţei militare nord-atlantice la Marea Neagră, astfel:

– Turcia urmăreşte, în primul rând, interesele ei politice şi naţionale, să-şi apere poziţia geostrategică excepţională, precum şi mandatul interna-ţional„de aur”, să spunem aşa, de administrator al Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele;

– Bulgaria, înainte de orice rămâne ancorată în legăturile istorice, vechi de secole, economice, politice, lingvistice şi cultural-naţionale cu Rusia, nenegociabile cu vreun alt ofertant din Vest sau Est, oricine ar fi el, şi

– România, din 2004, de la instalarea preşedintelui-vasal Traian Băsescu şi până la continuatorul său, președintele tot vasal Klaus Iohannis, este captivă într-o stare de supușenie externă necondiţionată şi serveşte exclusiv interesele unor grupuri de putere neoconservatoare şi afiliate din SUA, sau ale Germaniei şi bruxellocraţiei neoliberale de la UE. Din pricina acestei ipostaze, de „cal troian” al unor interese euroatlantice, orice încercare de dialog în chestiuni de apărare comună a Bucureştiului la Marea Neagră funcţionează anevoios în cazul Bulgariei şi Turciei, deloc în cel al Rusiei, şi fără avantaje cât de cât consistente în ce priveşte Ucraina şi Georgia.

O unitate politică şi de acţiune sub comandă vestică a celor trei membri ai NATO din arealul pontic, aşa cum o văd Washingtonul, sau Bruxellesul, nu există (18).

Între timp, în iarna 2018-2019, prezenţa şi strategiile alianţei nord-atlantice la Marea Neagră păreau să dispară în pulberea stârnită de avalanşa pornită de pe culmi, la vale. La jumătatea lui ianuarie 2019, „The New York Times” a anunţat că în anul trecut preşedintele Trump le-ar fi spus în repetate rânduri oficialilor americani că nu vede justificarea existenţei NATO şi că Statele Unite ar trebui să se retragă din organizaţie(19). Şi tot preşedintele, spre a-i băga pe toţi în ceaţă, a revenit după numai trei zile într-un discurs la Pentagon privind noua strategie de apărare antiaeriană a SUA şi a afirmat că „Vom fi cu NATO 100%”(20). În ce ne priveşte, obişnuiţi fiind cu stilul său, nu vom lua foarte tare în seamă declaraţiile sale contradictorii şi credem că lucrurile vor rămâne aşa cum sunt. Că alianţa militară nord-atlantică va continua să existe. Deocamdată.

Dar, ceva s-a întâmplat de trei ani şi jumătate încoace, de la 16 iunie 2015, de când viitorul candidat Donald Trump a coborât câteva zeci de etaje, din apartamentul familiei, în marele hol de intrare de la Trump Tower, din inima New Yorkului, şi a pornit în cursa prezidenţială. S-a întâmplat că, din pricina acestor du-te-vino necontenite şi derutante ale preşedintelui Americii, şeful ei suprem, NATO şi-a pierdut credibilitatea.

Și, de la frontiera cu Rusia de pe râul Narva, în Estonia, şi până pe un alt râu, Potomacul, la Washington, în lumea euroatlantică câteva oficialități încearcă să reabiliteze acea credibilitate pierdută a alianţei militare nord-atlantice. Speriat de izbucnirile lui Trump, premierul estonian JüriRatas se bâlbâie, timid, la un interviu cu televiziunea americană CNBC: „…noi, noi, noi, am spus, acum mai bine de 10 ani, patru ani, cinci ani ăăă… noi, noi am spus… noi, noi investim mai mult, uh…” etc. iată cum arată un premier speriat de bombe, la propriu, dintr-o țară foarte mică, printre cei mari (21). Și tot la CNBC, Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, rămâne optimistul de serviciu al organizației și completează peisajul patetic estonian și vorbește de un „NATO mai unit ca niciodată în trecut”, „apărătorul Europei de neînlocuit de nicio armată europeană”, „cu bugete de sute de miliarde de dolari în următorii ani”, „și mai puternic după Brexit, adică fără Marea Britanie” (?!); zice de Rusia că este violatoarea care trebuie disciplinată etc. (22) o Doamne, sărmanul Pinocchio! În sfârșit, la Washington, în opoziție cu toate inițiativele de politică externă ale lui Trump, Camera Reprezentanților din Congresul SUA, dominată de democrați, a votat la 22 ianuarie o măsură legislativă urmărind să-l împiedice pe președinte să scoată SUA din NATO (23). O mișcare politică ce se va lovi, cu siguranță, de opoziția Senatului SUA, controlat de republicani și cel care stabilește politicile externe ale Americii. 

Note: 

 (16) Lake, Eli, NATO’s Real Crisis is Turkey, Not Trump, Bloomberg, July 11, 2018;

(17) Koru, Selim, Turkey’s Black Sea Policy: Navigating Between Russia and the West, Foreign Policy Research Institute, Washington, D.C., Black Sea Strategy Papers, Economic Policy Research Foundation of Turkey, July 18, 2017;

 (18) Vezi și Kogan, Eugene,NATO’s Black Sea Allies Look Divided and Vulnerable, BalkanInsight, 25 Aug. 2017;

(19) Barnes, Julian E.; Cooper, Helene, Trump Discussed Pulling U.S. from NATO, Aides Say Amid New Concern Over Russia, „The New York Times”, Jan. 14, 2019; „New York Times”: Trump ar fi evocat în mai multe rânduri, anul trecut, retragerea SUA din NATO, Active News, Bucureşti, 16 ianuarie 2019. Vezi și Buchanan, Patrick J., At Age 70, Time toRethink NATO, Pat Buchanan Blog, January 18, 2019,;

(20) Trump says US backs NATO ‘100%’ but allies must ‘step up’, AFP, 17 Jan. 2019; Moise, Mihaela, Trump sprijină 100% NATO, însă doreşte ca membrii săi să contribuie mai mult la cheltuielile Alianţei, AGERPRES, Bucureşti, 2019-01-17.

(21) CNBC Interviewwith the Prime Minister of Estonia, JüriRatas, from the World Economic Forum 2019, Jan. 25, 2019;

(22) Sedgwick, Steve, CNBC Interview with NATO Secretary General, Jens Stoltenberg, from the World Economic Forum, Jan. 24, 2019;

(23) US House votes overwhelmingly to bar US exit from NATO, Congress, DefenceNews, Washington, D.C., 23 January, 2019.

 

(va urma)

 

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , ,