Radu Toma: În loc de încheiere – Uniunea Europeană, Ucraina, Georgia și… (III)

10:53, 14 noiembrie 2019 | Cărți | 852 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Realitatea de relativ scurtă durată a Americii suită după încheierea Războiului Rece în vârful unei lumi monopolare s-a încheiat. Odată cu ea o iau la vale, se clatină și structuri de rezistență mai vechi, tradiționale, ale lumii occidentale.

În consens cu Europa de Vest, după Al Doilea Război Mondial Statele Unite ale Americii au creat o hegemonie liberală și democrații suficient de solide pentru a stăvili impulsuri naționaliste sau populiste venite din interior, sau amenințări ideologice din exterior. Susținut de instituții financiare internaționale ca Banca Mondială, ori Fondul Monetar Internațional, liberalismul „beton” a cauționat globalizarea, democrația de piață liberă, instituția bruxellocrată și supranațională a Uniunii Europene, și NATO. Dar, după câteva decenii, acestea enumerate, precum și toată ordinea postbelică sunt listate alături de regresul politicilor externe și diplomației americane, anunțând astfel următoarea reconfigurare a lumii, drept una multipolară, naționalistă și populistă. „Betonul” liberalismului se fărâmițează. Din fericire, spre deosebire de perioada interbelică a secolului trecut, a impulsurilor naționaliste agresive, astăzi este vorba de o reconfigurare rămasă ferm de partea democrației.

Două cărți esențiale, publicate recent de politologii și universitarii americani Stephen Walt și John Mearsheimer: Infernul bunelor intenții: elita politicii externe americane și declinul supremației SUA și, respectiv, Marea iluzie: visuri liberale și realități internaționale (26), vin după o împotmolire de decenii și stabilesc erorile, consecințele și costurile exorbitante din spatele acestor uriașe mutații și reconfigurări istorice: mentalul greșit, de „cruciat” al Occidentului liberal; democrația în regres în multe părți ale lumii și sub o presiune considerabilă în SUA; eșecurile „în cascadă” ale politicii externe americane de la Irak 2003, la Afghanistan și Siria 2018 și ghinionul democrației de a fi fost propusă lumii și promovată imperativ prin războaie, de către președinții mediocri Bush Jr. și Bill Clinton; așa-zisele intervenții umanitare la scară globalistă; construcții naționale nerealiste; America pe calea greșită a hegemoniei liberale și eșecul acestei hegemonii în fața naționalismului realist; „eroarea tragică” a expansiunii NATO în Est (George F. Kennan), cea care a declanșat naționalismul actual al Rusiei și est-europenilor (27); politica americană greșită față de Ucraina, bazată pe logica liberală – cauza principală a crizei continue dintre Rusia și Occident, pe cale să se extindă și să devină criza dintre Europa de Est și de Vest, o criză geopolitică intracapitalistă etc.

Opțională pentru euroatlantici, existențială pentru Turcia și Rusia, dar de interes economic și pentru unii, și pentru ceilalți și, ca de obicei, păguboasă pentru riveranii mai mici, confruntarea de la Marea Neagră se menține deocamdată la nivelul retoric al ideologiilor și reproșurilor reciproce, și la o escaladare treptată a capacităților militare – oameni, armamente și mișcări tactice. Rusia este la ea acasă, NATO și cei mari ai Vestului s-au trezit în pământuri și ape străine. Pentru moment, în contextul geopolitic adineaori evocat, alianța militară nord-atlantică se află în dificultate. Într-o situație imaginară de conflict deschis, am spune că, pe linia frontului, ea este depășită ca determinare, număr de soldați și putere de foc. În același timp loialitatea unor aliați riverani este discutabilă (Turcia și Bulgaria), eficiența altora redusă (România și Georgia), iar Ucraina rămâne susceptibilă să fie neutralizată, probabil în câteva zile.

Apoi, trebuie subliniat că spatele imediat al frontului, Europa de Est, este în prezent șubrezit de naționalism, populism, euro- și NATO-scepticism și iliberalism, toate isme intrate în lexiconul politic, mediatic și public curent în Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria și, mai timid, în Bulgaria și România (28).

Omogenitatea etnică și culturală, și panica demografică provocată de migranții extraeuropeni au început să facă deosebirea răsăritenilor de vestul european, încă neoliberal, încă fără lideri de marcă și, în continuare, cu instinctul de conservare etno-culturală extirpat. Dorința tot mai puternică de autoafirmare națională i-a împins pe est-europeni să obiecteze la ordinele primite de la centrala de comandă de la Bruxelles și, pe de altă parte, în ultimul deceniu Statele Unite au resimțit serios povara războaielor de peste mări, foarte costisitoare, și criza financiară, iar pe acest fundal Donald Trump a venit și a contestat angajamentele Americii față de aliații ei din NATO. În același timp, în Europa șocul crizei datoriilor, migrației și refugiaților și Brexitul au pus în discuție însuși viitorul UE, în schimb în acești ani Rusia a început să se afirme ca o superputere regională în Est și la Marea Neagră, în toată Europa, și la nivel global (29).

Fără vreo legătură cu fascismul sau represiunea (30),populismul est-european are rădăcini adânci în politicile regiunii, este la începuturi și va încurca, în anii următori, multe socoteli ale ordinii hegemonice liberale și ale unui Bruxelles din ce în ce mai autoritar (31).

Toate acestea de mai sus luate împreună vulnerabilizează spatele imediat al „frontului” NATO la Marea Neagră. Totuși, aducem în atenție că la 28 februarie 2019, reunite la nivel prezidențial, la Kosice, în Slovacia, cele nouă țări din Europa Centrală și de Est au adoptat o Declarație comună în 11 puncte, unde au subliniat importanța prezenței înaintate a NATO la Marea Neagră, precum și preocuparea pentru situația din Ucraina. Fără îndoială reflectând, în primul rând, preocuparea centralei europene de la Bruxelles și a secretarului ei general, și mai puțin a unor aliați riverani, de a menține alianța activă și întări coeziunea membrilor ei, în pofida declarațiilor cel mai frecvent dezintegratoare venite constant de la Washington, în Declarație se afirmă, printre altele: „… avem toate motivele să facem Alianța puternică și să ne asigurăm că legătura transatlantică rămâne la fel de solidă și eficientă ca oricând. Suntem hotărâți să realizăm acest obiectiv”(32).

De asemenea, s-a reiterat „hotărârea, în continuare, de a consolida parteneriatul strategic și cooperarea NATO-UE” și s-a anunțat că se așteaptă întâlnirea din decembrie 2019 a liderilor NATO, de la Londra. Ca și la alte întruniri NATO anterioare, „animator” de serviciu al reuniunii a fost reprezentantul Bucureștiului, Klaus Iohannis, la conferința de presă finală el a prezentat o listă aparent consistentă de acțiuni ale alianței în zonă dar, cu toată consistența listei sale, a insistat, apoi, pentru „o prezență fizică mai bună” a organizației nord-atlantice la Marea Neagră. A fost, ca de obicei, caraghios și patetic… (33)

În vestul Europei, spatele mai îndepărtat al frontului imaginar deschis de NATO la Marea Neagră se confruntă cu dificultăți serioase (34).

Brexitul merge înainte, Franța, să spunem a lui Macron, a început să semene cu Franța Stării a III-a din preajma Revoluției Franceze din sec. 18, nimeni nu știe cum va arăta peste cinci ani Germania post-Merkel, Italia și Austria par să se miște în direcții iliberale, populiste. Iar lovitura cea mai puternică a venit de peste Ocean, de la actuala administrație Donald Trump. Londra și Berlinul cred că ordinea postbelică și toate ce au însemnat ea – Bretton Woods, Planul Marshall, NATO etc. – s-au dus de râpă, și că Trump a ucis ideologia câștigătoare a fostului Război Rece (35).

Europa Occidentală consideră în mod serios că nu va mai exista o alianță transatlantică atât timp cât Trump va fi președinte (36) și că acesta nu crede în alianțe, în angajamente internaționale scrise, în loialitate și în valoarea partenerilor europeni.

Atlanticismul, ca ultimul spate al frontului din Europa al operațiunilor NATO la Marea Neagră este, deci, în dificultate, la pământ și urmează să stea acolo încă doi, sau șase ani.În cercuri înalte de la Bruxelles se crede că, în 2019, conflictul dintre Rusia și Ucraina se va intensifica, dar că părțile nu vor ajunge la o confruntare deschisă. Aceleași surse sunt de părere că, pe fondul unei crize generale a economiei mondiale, o altă riverană la Marea Neagră, Turcia, va consemna o criză financiară de proporții și că, în pofida poziției anti-Vest a președintelui Erdogan, țara sa va fi nevoită să ia în calcul un program de asistență a Fondului Monetar Internațional (37).

Iar după atâta vreme, cred unii, chiar și FMI-ul va veni prea târziu, ca Turcia să mai poată renaște (38).

Să părăsim pentru câteva clipe spațiul virtual al imaginației și să vedem ce ar însemna un conflict deschis SUA/NATO – Rusia la Marea Neagră, să spunem în Crimeea, inspirați de faptul că, în urmă cu peste 150 de ani, Războiul Crimeii i-a pus față în față pe ruși cu un fel de „NATO” al acelor timpuri (Anglia, Franța etc.), o alianță a puterilor occidentale, firește minus Statele Unite, neieșite încă în arena internațională. În acest scop vom aduce în atenția cititorilor o analiză calificată, de ultimă oră, făcută de experți militari americani și publicată în primăvara lui 2019 în trimestrialul „Strategic Studies Quarterly” editat de Forțele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii (US Air Forces) (39).

Vădind un optimism reținut încă din titlu, în ce privește șansele de succes militar ale vesticilor la Marea Neagră, studiul examinează strategii de escaladare și extinderi geografice ale unui conflict cu arme convenționale, în cazul unei crize SUA/NATO – Rusia în patru zone: regiunea baltică, ciocnire cu forțele rusești desfășurate în Siria, lovituri împotriva bazelor Rusiei din Extremul Orient și de la Pacific, și o invazie în Crimeea. Se afirmă că experiența ultimilor ani la Marea Neagră, dar și în alte zone, semnalează decizia Moscovei de a se angaja militar, pentru a proteja interesele sale în „vecinătatea imediată” a frontierelor ei (40).

Se relevă, de asemenea, modernizarea din ultima vreme a forțelor rusești, atât nucleare, cât și convenționale, îmbunătățirile aduse în tehnologii, instrucție, pregătirea de luptă, logistică etc. așa cum a dovedit în 2008 războiul ruso-georgian din Caucaz și de pe litoralul pontic (41).

Un atac în Crimeea este considerat de către autor drept forma extremă de confruntare militară convențională cu Rusia. De la început, el crede că o asemenea acțiune ar trebui să fie precedată de un efort diplomatic intens al Washingtonului, spre a-i convinge pe aliații din NATO să participe la ea (42).

Apoi, fără ezitare spune că apărarea aeriană și terestră a rușilor din Crimeea este puternică și că, înaintea invaziei, s-ar impune lovituri pe măsură pentru neutralizarea ei, lovituri ce ar trebui să vizeze până și forțele rusești din Siria. În continuare, se arată că forțele aeriene și de debarcare ale alianței ar fi și ar rămâne în bună măsură vulnerabile (fair ly vulnerable), chiar și după o anihilare substanțială a defensivei ruse. În acest punct, autorul afirmă că, pentru ca acțiunea să aibă succes, o asistență din partea Ucrainei și a aliaților riverani din NATO, România, Bulgaria și Turcia, ar fi „vitală” – deci, cu ocazia invaziei, Kievul ar trebui să declare război Rusiei (?!) (43).

Se estimează, corect, că importanța politică și strategică a Crimeii este atât de ridicată, încât Moscova ar trimite acolo majoritatea forțelor sale din Rusia europeană. Ceea ce îl face să spună, în continuare, că „invazia Crimeii este limpede cea mai periculoasă și costisitoare dintre opțiunile de escaladare orizontală” cu care s-ar confrunta alianța nord-atlantică. Unii analiști, semnalează autorul, cred că rușii au reușit să așeze peste peninsulă o „bulă” protectoare de tipul A2/AD (Anti-Access/Area Denial) (44), în genul apărării totale, la toate azimuturile, a porcului spinos (the porcup inedefense). Unul cu țepii letali, făcuți din rachete Kalibr, S-300 și S-400, și submarine moderne cu arme balistice în imersiune (45).

Către sfârșitul analizei autorul admite realist, că „din punct de vedere politic, fezabilitatea unei ofensive în Crimeea este departe de a fi asigurată”(46), apoi afirmă: „Consensul NATO, greu de obținut în orice problemă, s-ar putea dovedi extrem de dificil în ce privește o strategie atât de ambițioasă (ca invazia Crimeii de către occidentali, n. n..) Acceptul Turciei de a juca un rol atât de important într-o asemenea operațiune militară împotriva Rusiei este foarte improbabil (sublinierea ne aparține), având în vedere apropierea ruso-turcă din ultima vreme.”(47)

Invazia Crimeii de către armatele NATO, conchide autorul, ar fi o operațiune militară formidabilă, dar o asemenea opțiune ar putea împinge confruntarea de la una convențională, la una nucleară. Ea ar fi aidoma unui model de escaladare din vremea Războiului Rece, cu un preț imposibil pentru ambele părți. Concluzia finală deci, desprinsă din analiza strategică a expertului militar Fitzsimmons, din primăvara lui 2019: costul unui conflict deschis SUA/NATO – Rusia la Marea Neagră este unul prohibitiv, indiferent de miza disputată – Ucraina, Crimeea, surse de energie, monopolul turcesc asupra Strâmtorilor, proiecte neoconservatoare și flote NATO în Est etc.

Iar concluzia noastră, după ce credem că am priceput-o pe cea a specialistului american în confruntări extreme deschise, este că Marea Neagră rămâne o mare liberă, un bun neprețuit al riveranilor săi.

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , ,