Radu Toma: Când banii tac, Vestul şi democraţia liberală gâfâie, frăţia UE – NATO în Est şi la Marea Neagră (VI)

08:53, 26 august 2019 | Cărți | 225 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

(Din cartea ”Mare Nostrum. Marea Neagră și statele riverane”, ed. Mica Valahie, București, 2019) 

Cehia

După „Revoluția de catifea” din noiembrie 1989 și înlăturarea conducerii comuniste, opoziția față de noul „invadator”, liberalismul economic, și suspiciunile generate de UE, au avut în Cehia origini vechi. Este cunoscut euro scepticismul manifest, încă de la începutul anilor ’90, al fostului prim-ministru Vaclav Klaus (1992-98), apoi președinte al țării în anii 2003-2013. Poziția și argumentele sale morale au fost prioritatea dezvoltării capitalului național în fața celui străin, fie și cu sacrificarea unei mai mari eficiențe a pieței și chiar a investițiilor străine directe (FDI). O apărare viguroasă a statului național ceh, spunea el, este o garanție a identității naționale, în fața instituțiilor supranaționale recomandate de UE și de neoliberalism (FMI, Banca Mondială). Și trebuie spus limpede că, de la începuturi și până în prezent, nici neoliberalismul, nici UE și nici NATO n-au apucat să-și facă de cap în Cehia. Ultimul prim-ministru ceh, Andrej Babis, pus de președinte în fruntea guvernului la 6 decembrie 2017, a rostit cuvinte grele, a respins agenda elitelor globaliste; a jurat că va părăsi „UE cea coruptă”, va distruge globalismul și noua ordine mondială și „va reda Europei de Est suveranitatea”(30). În sfârșit, după ce în 2014 calificase sancțiunile economice impuse Moscovei de către Occident ca „lipsite de sens”, la fel precum și președinții Klaus și Zeman, Babis s-a pronunțat pentru dezvoltarea în continuare a relațiilor economice ale țării sale cu întregul spațiu euroasiatic, inclusiv cu Rusia (31), ca o soluție din trecutul recent ce contribuise la atenuarea efectelor crizei din 2007-2008 și ca una de viitor, pentru libertatea de mișcare economică a ţării sale.

De la Vaclav Klaus prim-ministru şi preşedinte între 1992 şi 2013, Milos Zeman care i-a urmat până astăzi, şi ultimul PM Andrej Babis din 2017 încoace, în cazul Cehiei se poate vorbi de o continuitate a promovării interesului politic şi economic naţional, cu sacrificii asumate, în faţa ofensivei fără oprelişti a neocolonialismului occidental disimulat în neoliberalism economic şi democraţie de piaţă liberă, şi impunând o reorientare radicală a opţiunilor şi strategiilor militare. Cu sprijin popular şi susţinuţi temeinic de opinia publică cehă de-a lungul a peste 25 de ani, cei trei au respins ofertele venite din lumea euroatlantică pe care le-au considerat nepotrivite pentru ţara lor, de la trimiterea de soldaţi în războiul din Irak din 2003, şi instalarea de rachete, sau baze militare americane pe teritoriul ei, şi până la refuzul, de după 2015, de a accepta migranţi islamici. Euroscepticismul a fost un fenomen social şi politic manifest încă de dinainte de aderarea din 2004 şi există şi în prezent în forme acutizate, la limita Czexit-ului.

Este limpede că, departe de a se fi întâmplat din motive de iubire, aderarea Cehiei la Uniunea Europeană a fost o căsătorie de interes.

Euroscepticismul lui Vaclav Klaus din anii ’90 a fost mai mult decât precauţie faţă de neoliberalism a unui lider dintr-o ţară post-comunistă (32). Privatizarea cu vouchere a cehilor a urmărit susţinerea capitalului naţional în faţa ofensivei celui străin, s-a căutat şi asigurat o protecţie mai solidă a statului ceh, ca garant al identităţii naţionale şi al autonomiei politice în faţa instituţiilor supranaţionale ticluite şi promovate de UE şi considerate de către cehi ca ineficiente, nedemocratice şi lipsite, în ţara lor, de legitimitate politică, istorică şi culturală (33). O Uniune Europeană, se spune la Praga, care vede Europa de Est, inclusiv Cehia, ca o sursă de beneficii rapide şi mari, de materii prime, muncă ieftină, calificată, şi o posibilă zonă-tampon împotriva unor riscuri politice şi de securitate venite dinspre Eurasia, Balcani şi Marea Neagră.

Rezistenţa cehilor în faţa expansiunii neocolonialiste a Vestului a mers până la forme paradoxale, extreme, dar perfect democratice. După alegerile din decembrie 2017, când a câştigat cu numai 29% din voturi 78 din cele 200 de scaune parlamentare, în iulie 2018, Babis i-a luat la guvernare pe comunişti(34), o premieră absolută în toată Europa de Est după 1989. O premieră absolută, dar care a dovedit că cehii au curajul şi clarviziunea să reînvie până şi argumentele politice ale trecutului, bine înţeles argumentele valide, atunci când pun în discuţie şi resping o altă hegemonie externă, severă, de astă dată venită din Vest. Trebuie imediat spus aici, că opţiunea primului-ministru nu a fost întâmplătoare: deşi niciodată nu a făcut penitenţe pentru fostele patru decenii de guvernare autoritaristă, încă de prin 2012 sondajele au arătat că, în preferinţele populaţiei, partidul comunist era a doua formaţiune politică din Cehia, cu peste 20% din opiniile exprimate. Motivul? Se opuneau Uniunii Europene, puneau criza economică pe seama defectelor incurabile ale capitalismului, mai vechi, sau mai noi şi se prezentau drept cel mai vechi şi mai serios partid cu adevărat reformist din ţară, încă de dinainte de 1989 şi căderea comunismului (35).

Între timp, în Cehia, de ani de zile democraţia de tip liberal este în recesiune, mai puţin de jumătate dintre cei chestionaţi nu cred că este cea mai bună formă de guvernământ pentru ţara lor. Tot acolo iliberalismul şi autoritarismul lui Viktor Orbán sunt în creştere, închiderea Universităţii Centrale Europene a lui Soros de la Budapesta, în primăvara lui 2017, a fost ignorată de politicieni, media şi public (36). Protestatar aproape unic a fost Jiri Drahos, înfrânt la ultimele alegeri prezidenţiale, din ianuarie 2018, de către Zeman. În schimb, Orbán al Ungariei a fost lăudat public de către fostul preşedinte Vaclav Klaus, cel care respinsese în 1990 ofertele iniţiale ale lui Soros de a construi universitatea menţionată la Praga.

În 2018, experţi de la Bertelsmann Stiftung, fundaţie independentă din Germania pentru promovarea democraţiei, au confirmat că democraţia este în declin în multe state industrializate din Uniunea Europeană şi alte părţi, că reformarea politică se dovedeşte tot mai dificilă, calitatea guvernării tot mai scăzută (37), iar Statele Unite, Ungaria, Polonia, Turcia şi Mexicsunt primele din 26 de ţări enumerate. De asemenea, se afirmă că a crescut încrederea populaţiei în guverne iliberale sau autoritare ca cele maghiar, polonez şi turc care, consideră studiul, mai degrabă decât să guverneze, se află într-o campanie politică permanentă (38). Iar Cehia şi Islanda, zic cei de la Bertelsmann Stiftung, se înscriu şi ele în această tendinţă politică, ambele au performat slab în ultimii ani în ce priveşte standardele de democraţie.

Mulţi specialişti, academici şi autori occidentali au vorbit şi scris în ultimii ani despre recesiunea generală în faţa eşecurilor economice necontrolabile şi a ofensivei populismului în Europa (39). Acest fapt l-a determinat pe cunoscutul jurnalist, istoric şi scriitor britanic Timothy Garton Ash să publice recent eseul liber „Is Europe disintegrating?”(40). Este o povestire captivantă despre un tip criogenat în 2005, în vremea glorioasei şi paşnicei revoluţii colorate din Ucraina, şi readus la viaţă în 2017 când, spunea el, „urma să mor iarăşi din pricina şocului”. Criza şi dezintegrarea domneau pretutindeni, eurozona nu funcţiona, Atena cea însorită trăia în mizerie, medicii spanioli plecaseră chelneri la Londra şi Berlin, copiii Portugaliei căutau de lucru în fostele colonii ale străbunicilor lor, Brazilia şi Angola, Europa tot n-avea Constituţie, est-europenii erau pe cale să folosească brandul englezesc Brexit pentru ale lor Polexit, Czexit, Slexit, Hunexit, Roexit şi Bulexit, britanicii se pregăteau să piardă în 2019 cetăţenia europeană dobândită în 1989; controalele de frontieră fuseseră reinstaurate între schengenezi şi ceilalţi, bine înţeles„ temporar”, iar Ucraina rămăsese fără Crimeea, și pierduse de facto şi Estul ei industrial. Motivele invocate de GartonAsh, ale acestei resurecţii nefericite într-o lume mizerabilă? Neoliberalismul ca o credinţă oarbă în virtuţile pieţei, bizuirea iraţională pe organizatorii ei, dispreţul pentru stat ca participant la viaţa social-economică a naţiunii, aplicarea necondiţionată a dogmelor economice din „Consensul de la Washington”(41), marginalizarea unor ţări întregi (Polska B, adică Polonia de mâna a II-a), insultarea celor din sudul continentului – PIGS, acronim pentru Portugalia, Italia, Grecia, Spania – dislocarea socială, inegalitatea revoltătoare şi sărăcia extremă în Europa de Est, toate acestea, mai spune acelaşi autor, sunt consecinţe ale liberalizării, dereglementării pieţelor şi a privatizării scăpate de sub orice control. De la Londra şi Timothy Garton Ash, bun venit Ucrainei, Georgiei şi altor nerăbdători să adere la UE!

De ce a devenit Cehia un subiect politic controversat pentru factori de decizie politică şi experţi în relaţii internaţionale din Vest? Cel mai scurt răspuns la această întrebare este: din pricina comportamentului său aparent duplicitar în relaţiile politice cu Vestul, şi cu Rusia.

Deci, realegerea, în ianuarie 2018, a lui Milos Zeman în funcţia de preşedinte al Cehiei a fost văzută de cei mai mulţi dintre occidentalii adineauri menţionaţi ca un semnal că această ţară va întări şi mai mult legăturile cu Rusia şi China, iar toţi şi-au pus întrebarea, dacă nu cumva cehii vor porni şi ei pe calea despărţirii de UE. Liderii celor două puteri euroasiatice s-au numărat printre primii care l-au felicitat, Vladimir Putin i-a elogiat „autoritatea”, iar XiJiping a subliniat „parteneriatul strategic dintre China şi Republica Cehă”. Un Zeman care, în toamna lui 2017, afirmase în plin Parlamentul Europei, că sancţiunile împotriva Rusiei erau „păgubitoare şi ineficiente” şi că revenirea Crimeii la Rusia era o „chestiune încheiată”. Un Zeman nu prea luat în seamă – toată lumea ştia că preşedintele ceh este mai degrabă o figură decorativă, fără multă putere executivă. Dar cu el lucrurile nu stau chiar astfel, tipul are propria sa politică externă, una personală. Călătoreşte în China des şi în Rusia regulat şi este întotdeauna înconjurat de oameni de afaceri, de industrialişti şi, aproape de fiecare dată, a contribuit la semnarea unor contracte importante. În anii următori, cred experţii, preşedintele va încerca să încheie altele, strategice, de mai multe miliarde de euro, cum ar fi cu ruşii pentru extinderea centralei nucleare cehe de la Dukovany. Şi astfel, adaugă acei experţi, tendinţa Cehiei de a se distanţa şi mai mult de partenerii occidentali va continua.

În aparenţă, o corecţie la apetitul preşedintelui pentru spaţiul euroasiatic ar putea veni de la prim-ministrul Andrej Babis. Dar, nu este limpede, dacă acesta poate, sau vrea să schimbe lucrurile. Liderul partidului de guvernare ANO, de dreapta, deţine un imperiu de 3,4 miliarde dolari şi face afaceri aproape pretutindeni în Europa, inclusiv în Germania, parţial și de multă vreme subvenționate şi de UE, ceea ce ar duce la ideea că miliardarul ceh este interesat să aibă relaţii bune cu Bruxellesul. Dar, la fel ca şi Zeman, a repetat mereu că sancţiunile economice ale UE împotriva Rusiei sunt o greşeală. La o întâlnire recentă, la nivel înalt, la Budapesta, s-a alăturat retoricii anti-UE a lui Viktor Orbán, a comparat Comisia Europeană cu un „Politburo” comunist de la Kremlin, din fosta Uniune Sovietică, iar peste puţine zile, la Bruxelles, s-a răsucit şi a promis un rol mai activ al Cehiei în UE. Imediat s-a-ntors iarăşi şi a respins orice recomandare privind primirea migranţilor islamici în ţara sa. De şi colaborarea dintre Zeman şi Babis este mai veche şi publică, în egală măsură cunoscută tuturor e şi neînţelegerea dintre ei în ce priveşte organizarea unui referendum pe tema rămânerii Cehiei în Uniunea Europeană. Zeman doreşte consultarea populaţiei, iar Babis se opune cu fermitate unui posibil Czexit, realizând, probabil, că totul s-ar putea transforma într-un coşmar pentru megastatutul său economic.

În prezent, face, deci, epocă ambiguitatea politicii cehe la cel mai înalt nivel faţă de Vest şi de Rusia, simbolică în acest sens a fost recent absenţa lui Zeman de la comemorarea oficială a 50 de ani de la invazia Cehoslovaciei de către sovietici, acelaşiZeman care s-a numărat printre liderii de vază ai „Primăverii de la Praga” şi luptei împotriva ocupaţiei străine de acum jumătate de secol. Criticile la adresa lui curg necontenit în Occident. Praga prezidenţială este un „centru al operaţiunilor ruseşti de spionaj şi propagandă” pentru toată Europa de Est, şi mai departe; Zeman este socotit arogant, dispreţuitor faţă de jurnalişti şi intelectuali, neam-prost „în stil Trump”, susţinător al războiului terorii împotriva Vestului și spurcat la gură precum britanicul Nigel Farage. Este indecent, vanitos, unealtă ruso-chinezească, lipsit de respect faţă de „elitele liberale”(42), victoria lui la prezidenţialele din ianuarie 2018 subminează unitatea Europei şi este pe placul lui Putin etc.

Lucrurile se pot vedea şi altfel. Milos Zeman continuă tradiţia predecesorilor săi, preşedinţii Republicii Cehia Tomas Masaryk, Edvard Benes, Ludvik Svoboda şi secretarul general al partidului comunist cehoslovac, Alexander Dubcek. Zeman, ultimul pe această listă, cu siguranţă doreşte pentru ţara sa ceva neînfăptuit încă, nicăieri: un „globalism cu faţa umană”.

De la 17 noiembrie, la 29 decembrie 1989, Revoluţia de catifea de la Praga a schimbat aproape totul: statul partidului unic a dispărut, Cortina de Fier de la frontierele cu Germania Occidentală şi Austria a fost demolată, Husak, detestat, a plecat în dizgraţie, Dubcek, prăfuit, s-a întors în triumf, o republică parlamentară a început să funcţioneze, un fost dizident, Vaclav Havel, a devenit la 29 decembrie preşedintele ţării libere. S-a schimbat aproape totul, dar, în timp ce un regim politic a fost înlocuit cu un altul, legăturile economice puternice ale fostei Cehoslovacii cu partenerii din fosta lume comunistă s-au păstrat. După 1990, ţara a rămas „capul de pod” al industriei metalurgice ruseşti către vestul Europei şi UE (Celiabinsk Pipe şi UGMK, din Urali), încă din perioada CAER-ului companii ruseşti au deţinut, şi au continuat, şi în anii ’90, să deţină părţi importante din oţelăriile cehe şi fabrica de echipamente industriale Skoda. Farmatec Cehia a construit, mai departe, ferme agricole-model, de mare productivitate, în toată Rusia. Camerele de comerţ centrale şi regionale din cele două ţări (170 la număr) au schimbat 24/24 ore informaţii pe o reţea proprie etc.

Cehii şi ruşii, slavi şi unii şi alţii, s-au înţeles bine de-a lungul istoriei, au trăit în armonie sute de ani. În secolul 19, al renaşterii naţionale, pretutindeni în Europa, şi al panslavismului în ascensiune, ruşii au fost mereu descrişi ca ultimii apărători ai libertăţii slavilor oprimaţi de germani, austrieci şi turci, iar Rusia a fost socotită de mulţi cehi, care urmăreau autodeterminarea, drept aliatul lor natural, ca o posibilă „salvatoare” de sub Habsburgi. Apoi, anii comunismului au creat legături economice puternice, dar invadarea de către sovietici a Cehoslovaciei în 1968 a pus capăt bunelor relaţii dintre cele două naţiuni partenere, pe zidurile Pragăi soldaţii ruşi cocoţaţi pe tancuri puteau citi cuvintele: „V-am aşteptat şase ani în Al Doilea Război Mondial să veniţi aici şi să ne eliberaţi, ce aţi făcut acum nu vom uita o sută de ani”. 1968 a fost o lovitură serioasă pentru raporturile ceho-ruse, dar nu fatală, iar suta de ani de ne iertare, a fost mai scurtă. Mult mai scurtă. Vechile stereotipuri anti ruse, inclusiv 1968, s-au atenuat, noul ceh euro comunitar are alte abordări şi alte orizonturi. Spuneau în primăvara lui 2010, la Karlovy Vary, unui reporter de la „New York Times”(43), doi oameni, un fost dizident ceh din anii comunismului, şi un om de afaceri rus, foarte tânăr, stabilit acolo, zicea primul: „Nu m-am aşteptat ca amintirea lui 1968 să dureze atât de mult. Lumea s-a schimbat de atunci încoace. Noi, cehii, nu mai trebuie să presupunem că, ori de câte ori îşi apără interesele, Rusia este un agresor”. Iar rusul de 21 de ani, venit din Ural: „M-am săturat să tot fiu acuzat de lucruri care s-au întâmplat înainte să mă fi născut”. Şi adăuga, în acelaşi reportaj excelent al lui „NYT”, un oficial american din echipa preşedintelui Obama la semnarea la Praga, cu preşedintele rus Medvedev, a Acordului SUA-Rusia de reducere a arsenalului nuclear (Acordul New Start): „Preşedintele Obama urmăreşte să creeze o nouă atitudine a liderilor regionali, în care mai vechile temeri de ruşii ascunşi sub paturile est-europenilor rămân doar fantome ale trecutului”.

Ucraina şi Georgia, riverane la Marea Neagră, au multe de învăţat de la Cehia, atunci când vine vorba de trei lucruri: (1) relaţiile cu Uniunea Europeană, (2) relaţiile cu NATO şi (3) relaţiile cu Rusia. Când vor şti bine această lecţie, vor fi mult, mult mai înţelepte.

 (va urma)