Pierre-Antoine Plaquevent: Soros și societatea deschisă. Metapolitica globalismului (13)

09:10, 23 ianuarie 2020 | Actual, Cărți | 202 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

(fragment din cartea cu același titlu, în curs de apariție la Universitatea Populară)

Societate deschisă împotriva istoricismului și tradiției (2)

Așa cum am spus, în faţa acestui flux constant pe care l-a descris Heraclit, Platon va face recurs la viziunea despre idei transcendente existenţei, faimoasa ”lume a ideilor”, din care decurge prin materializare progresivă realitatea în asamblul ei: din înaltele sfere eterate până la abisul stadiilor celor mai inferioare (inferi/ infern) al materiei. Platon se va sprijin astfel pe revoluţia cosmologică heracliteană pentru a smulge omenirea din condiţia sa muritoare – fluctuantă ca materia evanescentă a lumii – și o va depăși pentru a readuce această omenire decăzută la amintirea și la viziunea esenţelor nemuritoare și a arhetipurilor care structurează și supra-fiinţează întregului imperiu al realului. Platon va ridica astfel omul în rând cu zeii, reamintindu-i de nemurirea sufletului pentru care corpul nu este, în concepţia platoniciană, decât un vehicol tranzitoriu.

Un suflet care nu este încă personal și unic, așa cum îl va decreta creștinismul, dar deja un suflet nemuritor, incoruptibil și indestructibil care constituie extrema esenţă a realităţii lumii organizate în ansamblul ei. În acest sens Platon este cu adevărat unul dintre părinţii occidentali ai metafizicii, adică a ceea ce se află dincolo de fizică, dar care îi dă sensul cel mai intim și cel mai organic: sensul său spiritual. Karl Popper recuză absolut orice formă de metafizică și de spiritualism, pe care le asimilează cu esenţialismul metodologic. Opune acestuia un nominalism metodologic care, potrivit lui,  are drept funcţie mai curând să descrie fenomenele decât să le definească esenţa și originea. În acest sens, axiologia filosofică a societăţii deschise este o anti-metafizică radicală care îi neagă realului observabil orice formă de ontologie fondatoare și de realitate substanţială perenă. Gânditorul societăţii deschise este deci întotdeauna pentru Popper un cercetător nominalist, acolo unde teoreticianul – în sensul etimologic de vizionar – societăţilor organice și tradiţionale este în general un filosof esenţialist:

Pentru nominalist, întrebări precum: “Ce este energia, mişcarea sau atomul?” contează puțin, el acordă importanță întrebării legate de felul în care energia solară poate fi utilizabilă, în care se pot explica mişcările planetelor sau în care lumină un atom emite. Dacă filosofii obiectează că nu se poate răspunde la întrebarea ”cum” înainte de a fi răspuns la întrebarea ”de ce”, el le ripostează spunând că preferă rezultatele metodei sale, fie şi modeste, pretențioasei confuzii ce rezultă din metoda lor.”

La capătul acestui lung lanţ de gânditori și de filosofi adversari ai societăţii deschise încă din zorii istoriei occidentale, Karl Popper îi așează pe Hegel și pe succesorii lui. Succesorii lui materialiști de stânga – mai ales Karl Marx, părintele comunismului – și moștenitorii de dreapta: teoreticienii unui idealism de stat pre- cum Giovanni Gentile, unul din principalii teoreticieni ai fascis- mului italian. Puţin cunoscut în Franţa, Giovanni Gentile va da o versiune revoluţionar-conservatoare a hegelianismului prin intermediul teoriei sale numită ”actualism”. Susţinător activ al regimului fascist și apropiat al lui Mussolini, Gentile va contribui între altele la redactarea textului oficial al Doctrinei fascismului și va fi la originea politicii școlare a regimului fascist; politică ce continuă și azi să furnizeze bazele sistemului școlar italian în ciuda reformelor succesive din anii 70. Gentile a murit asasinat la 15 aprilie 1944, în casa sa din Florenţa, de către partizanii comuniști, la puţin timp după ce a publicat o serie de artico- le în care îi chema pe italieni la reconciliere naţională, participând activ la Republica Socială Italiană (RSI). RSI care a fost fondată de acei fasciști care i-au rămas credincioși lui Mussolini în 1943 și care refuzau armistiţiul cu Aliaţii. Marx sau Gentile sunt cumva cele mai bune ilustrări ale teoriei popperiene, care tinde să facă din Hegel părintele totalitarismului modern, potrivit punctului de vedere liberal și critic al lui Karl Popper.

În a doua parte din  Societatea  deschisă…  Karl  Popper  revine de mai multe ori asupra acestei legături dintre Hegel și totalitarism: ”Diferențele dintre hegelianism şi totalitarismul mo- dern sunt, până la urmă, puțin importante, dacă e să se țină cont de tendințele politice ale acestor două doctrine.(…) Principalele curente de idei ale totalitarismului sunt o moştenire directă de la Hegel.

Popper se dedică apoi unei descrieri a ceea ce consideră că ar fi moștenirea totalitară a hegelianismului:

Desigur, cea mai mare parte a acestor idei nu au fost elaborate de Hegel, care le-a căutat în tezaurul de război al eternilor duşmani ai libertății; dar anume el este cel care le-a transmis succesorilor şi putem chiar să întocmim o listă a lor: 

At naționalismul aşa cum se exprimă în concepția istoricistă des- pre stat, încarcare a spiritului națiunii şi rasei; o națiune, o rasă aleasă, cu vocația de a domina lumea. 

Btstatul fiind inamicul natural al mai multor state, trebuie să se afirme declarând război.

 Ctstatul este exonerat de orice obligație morală, istoria, adică suc- cesul în istorie fiind singurul judecător; singurul criteriu de conduită personală şi ceea ce este util pentru comunitate (…)

Dtrăzboiul este considerat dintr-un punct de vedere pozitiv moral, mai ales cel al tinerelor națiuni împotriva celor vechi; importanța destinului şi a renumelui. 

Etrolulcreatoralomuluimare, alcăpetenieiistoricelacunoaşterea universală ; principiul de leadership. 

Ftcultul eroului şi al vieții eroice (a trăi periculos), în opoziție cu mediocra mică burghezie.

Ceea ce îi reproșează Popper lui  Hegel  este în principal faptul de a lega în mod esenţial naţiunea de noţiunea de stat și prin asta de a considera că un popor nu ajunge cu adevărat la maturitatea istorică decât atunci când știe să se doteze cu un destin specific în universal prin intermediul creării unui stat-naţiune integrat și specific. Sta- tul constituie de altfel la Hegel mai mult decât o realitate politică, o  manifestare a spiritului universal în spaţiu și timp prin intermediul formei contingente a unui popor dat. Pentru Hegel ideea contează mai mult decât poporul, anume aceasta dându-i formă prin intermediul statului; cât despre popor, acesta contează mai mult decât individul care nu este decât un fragment al statului-naţiune aproape divinizat în perspectiva hegeliană. Pentru a ilustra această idee, Popper citează direct din Hegel: ”În existența unui popor, scopul substanțial constă în a fi un stat şi în a se menține ca atare; un popor care nu formează un stat nu are, ca să zicem așa, istorie; iată cum popoarele nu existau înainte de a se forma ca state, în vreme ce altele există încă azi ca națiuni sălbatice. Ceea ce i se întâmplă unui popor (…) nu are importanță esențială decât în raport cu statul.

Karl Popper respinge radical la Hegel acest fel de gnoză istoricis- tă, care face din stat forma cea mai desăvârșită a spiritului universal în istorie. Popper nu respinge această idee din realism filosific, ci mai degrabă pentru că i se pare că ar constitui sursa tuturor respingerilor ideologice contemporane ale cosmopolitismului luminat și raţionalist al societăţii deschise și al luminilor:

Hegel nu doar a situat naționalismul în perspectiva sa istroică și totalitară;  el  i-a  prevăzut  în  mod  clar  dezvoltarea  psihologică, înțelegând că răspunde la nevoia omului de a se situa cu precizie în lume şi a de a aparține unei colectivități puternice.”

A vorbi mai specific despre filosofia politică a lui Popper ar necesita să mergem chiar mai departe, dar vedem deja prin această inrusiune în gândirea sa că lupta pentru societatea deschisă se fondează pentru el (și apoi pentru elevul său George Soros) pe o luptă ce revine aproape la originea istoriei occidentale și care continuă în istoria modernă și contemporană. Atacând istoricismul, Karl Popper și George Soros atacă însăși naraţiunea istorică. Dar înainte de orice anume voinţa de a menţine o naraţiune și o moștenire istorică specifică este considerată ca fiind potenţial totalitară. Ceea ce trebuie să primeze asupra oricărei alte concepţii sociopolitice într-o societate umană este comerţul și individualismul exacerbat. Astfel, făcând ca originile totalitarismului să revină până la Hesiod, apoi Heraclit și Platon, Popper realizează o mișcare de răsturnare exactă a concepţiilor pe care le apără filosofia metapolitică conservatoare. Metapolitică de esență conservatoare care în general apreciază istoria ca fiind o cădere care trebuie frânată, iar comerţul ca pe o activitate necesară, dar corozivă, care trebuie încadrată sau limitată. Noţiunea de stat are exact această funcţie transcendentă de ”frână” în faţa anomiei fluxului natural și heraclitean al cursului lucrurilor și vieţii. O viaţă care nu e îndurată în mod pasiv, ci trăită activ și eroic. Statul ca frână în faţa mareei urcătoare a anomiei este o altă noţiune dragă lui Carl Schmitt; noţiune moștenită de la filosofia creștină antică, apoi cea medievală și despre care vorbim în ultimul capitol din studiul nostru.

(va urma)