Panică cu privire la bunurile colective 1 (fragment din cartea lui Hervé Juvin ”Guvernarea dorinței” , în curs de apariție)

09:08, 15 octombrie 2018 | Cărți | 772 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Că bunurile de consum dezamăgesc nu reprezintă nimic nou și nu ar fi nimic grav dacă bunurile cele mai susceptibile de a aduce satisfacție pe termen lung, de a determina cursul unei vieți și de a asiugra condițiile de fericire erau în mod solid așezate pe sistemele care le furnizează. Identitate problematică, cetățenie în bernă, teritorii în care pacificarea nu mai este asigurată, transmitere națională și familială degradată de pretenția totalitară a școlii de a deposeda individul de orice determinare… decepția publică și politică perturbă folosirea cu bucurie a bunurilor private atunci când acestea mai există. Plecare la țară, cu vedere dinspre mirador, acesta e idealul modern?

În nefericirea franceză, reculul puterilor regaliene și degradarea resimțită a serviciilor publice joacă un rol prim. Să ne aducem aminte! Era refrenul unei părți a stângii europene: privatizarea a distrus infrastructurile britanice, starea șoselelor și aeroporturilor era o rușine pentru Europa și nu numai că trenurile nu ajungeau la oră, ele nici nu plecau… O generație mai târziu, derivele bugetare și preferința pentru asistență și-au făcut simțite efectele; și în Franța, infrastructurile de transport, de producție și de distribuție de energie, de tratare și de distribuție a apei sunt învechite și se degradează. Dezamenajarea teritoriului urmează idealul de egalitate teritorială, iar delăsarea sau abandonul pândesc în acele părți ale Franței care revin la starea de spații – pământuri de luat. Nu din lipsă de bani publici, ci din lipsă de bugete de investiții, sacrificate pentru asistență sau pentru randamentul pe termen scurt al capitalului investit cu ocazia privatizărilor. Nu este din lipsă de guverne socialiste; nimeni nu a privatizat mai mult decât guvernul dl-ului Lionel Jospin… Situația transportului în Paris, zi de zi pe punct de apoplexie, precedă ceea ce va fi poate situația în cazul energiei, apei, deșeurilor. Sectorul privat nu vrea să investească, sectorul public nu mai are mijloacele de a investi, iar cel ce folosește aceste sisteme, chiar dacă a devenit client, nu mai are nici un fel de mânie ca să acționeze și să se facă auzit – sau cel puțin să spere asta…

Se impune o constatare: privatizarea face imposibilă reînnoirea infrastructurilor, fără a mai pomeni de îmbunătățirea lor. Perspectiva de subdezvoltare este cât se poate de actuală pentru societățile occidentale care au cedat în fața liberalismului financiar. Subdezvoltare a infrastructurilor de acum privatizate, pentru care contribuabilul va trebui să plătească de două ori – o dată în calitate de client, o dată ca cetățean plătitor de impozite; subdezvoltare a intermedierilor colective, sacrificate pentru dogma eficienței manageriale; mai ales sacrificare a unității culturale, simbolice și morale; trebuie ca sclavii veniți de prin lume să scadă costurile și să zică tot timpul ”da”…  Călăul serviciilor publice este și cel al  bunurilor publice, la fel de invizibile, și al atâtor prețuri ce asigură existențe individuale…      Bunurile publice dezamăgesc mai mult și mai grav decât mașinile, aspiratoarele sau călătoriile. Nu mai e vorba de un sentiment de insecuritate care decurge din dezarmarea puterilor regaliene și a francezilor, ci e vorba de teamă (a se vedea Laurent Obertone, « La France orange mécanique », Ring, 2013). Nu mai e vorba de dezamăgirea provocată de coabitarea impusă cu emigranți – este oare Franța gardian al propriilor sale frontiere? –, ci de cucerirea afirmată a spațiilor colective, a reprezentărilor și a puterilor de către comunități sigure de ele însele și dominatoare. Dispariția accelerată a spațiilor publice, cu acces gratuit, sigure (a se vedea dezvoltarea plajelor private în Franța, mai ales și pe bună dreptate din cauză că pe ele securitatea este asigurată așa cum nu se mai face pe unele plaje publice din sudul mediteranean… dar contra cost, contra acestei privatizări care e răscumpărarea pentru insecuritate și multiculturalism!), este semnul unui recul general al bunurilor publice, de altfel simetrică în Franța cu sporirea cheltuielilor publice și a datoriei publice. Decepția cea mai profundă, cea mai nefastă este de ordine existențială. Insecuritatea morală, culturală, identitară este mai rea decât insecuritatea fizică (a se vedea M. Bock-Côté, « Le multiculturalisme comme religion politique », Cerf, 2016).

Văd aici efectul direct al înlocuirii permanente, obsesive, sistematice, cu bunuri privative, consumabile, substituabile, a bunurilor și serviciilor colective, non-comerciale, incomensurabile și de neînlocuit. Monetarizarea fanatică a orice ne tot joacă feste, cea mai sensibilă fiind distrugerea bunurilor vitale și a serviciilor naturale prin echivalarea lor cu fleacurile industriei! {…}

 

Traducere de Ruxandra Iordache           

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , ,