”Distrugerea pozitivă” și ”haosul creator” ca unelte ale capitalismului

08:47, 10 mai 2019 | Cărți | 582 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Lucien Cerise din cartea ”Neuro-pirații”

Fragment dintr-un interviu acordat revistei Rebellion, nr. 58, martie/aprilie 2013 

Rebellion: În 2010 ați publicat Guvernarea prin haos – Inginerie socială și mondializare, la editura Max Milo. Puteți să reveniți la originea reflecției dvs. și la opțiunea dvs. de anonimat[1]?

Lucien Cerise: Originea este multiplă. Mai întâi, la fel ca multă lume, am observat la conducătorii noștri politici, economici și mediatici o atât de mare cantitate de erori și o asemenea persistență în eroare, încât am ajuns să mă întreb dacă nu o făceau expres. În Occident, rezultatele catastrofale ale orientărilor adoptate de decenii sunt evidente pe termen scurt, într-atâta încât nu le putem găsi nici o scuză(…).

Faptul că am citit La Stratégie du choc, de Naomi Klein a fost exact un șoc. Se înțelege în cele din urmă la ce servesc ceea ce putem numi ”erori voluntare” la conducătorii noștri. Până la un moment dat,  atribuim erorile lor stupidității sau rapacității oarbe. În realitate, aceste erori voluntare se supun unei metode generale întru totul raționale și controlate, dezvoltate într-un termen lung, și care abordează pozitiv rolul distrugerii. The Shock Doctrine abordează pentru prima dată într-o carte pentru marele public doctrina ”distrugerii pozitive” și a ”haosului creator”, care constituie inima capitalismului începând cu secolul XVIII și care se bazează pe crize provocate și recuperate. Klein pune asta în paralel cu metodele de tortură și de recondiționare mentală de tip MK-Ultra, care vin din aceeași inspirație: a distruge ceea ce nu se poate controla, pentru a reconstrui apoi acel lucru într-un mod mai ”rațional” și supus.

În 2003 am făcut și niște cercetări asupra grupului de consilieri ultrasioniști din jurul lui Georges W. Bush, care sunt numiți neoconservatori. M-am scufundat în publicațiile lor, Clean Break,  PNAC, precum și în maestrul lor Leo Strauss, care m-a dus înspre Machiavelli și Kojève, și către o abordare a politicii ce nu disprețuiește Führerprinzip-ul lui Carl Schmitt, statul total drag lui Hegel, și nici să facă uz de ”mijloace extraordinare”, după frumosul eufemism al autorului Principelui. De aici, am mers înspre Sinarhie, cu Lacroix-Riz, apoi mi-am extins studiul la toate cluburile, grupurile de influență, societățile secrete și discrete care nu apar decât rareori în organigramele oficiale ale puterii.

Câteodată, în cursul acestor ani, am fost în contact în două moduri diferite cu lumea consulting, în diversele sale ramuri: management, marketing, inteligență artificială, memetică, inginerie socială, cibernetică, etc. Am întâlnit oameni care erau ei înșiși consultanți profesioniști, dar pe care i-am văzut și de cealaltă parte a barierei, deoarece am trecut și eu la locul de muncă prin metode de management negativ, la fel cu cele aplicate la France Telecom. Asta m-a împins nu la sinucidere, ci la a deveni reprezentant sindical în cadrul Comitetului de igienă, securitate și condiții de muncă. M-am specializat în chestiuni privind ”suferința la locul de muncă”, de burnout, ”hărțuirea morală” (cf. Marie-France Hirigoyen, Christophe Dejours, Vincent de Gaulejac).

(…)La începutul anilor 2000, explorasem și pista transumanismului și a postumanismului. Am aderat la ele sincer, din decepție față de ființa umană, în esență, înainte să înțeleg că era un impas evolutiv. Formația mea universitară, pe care am început-o în filosofie și am continuat-o în științe umane și sociale, în particular în comunicare și semiotică, mi-a dat uneltele conceptuale pentru a sintetiza totul. Deci, revenind la întrebarea ”conducătorii noștri fac în mod expres atâtea erori?”, după ce am verificat, pot confirma că da, și asta se supune chiar unei metodologii extrem de riguroase și disciplinate. Există o veritabilă știință a distrugerii metodice, care se sprijină pe o artă a schimbării provocate, și al cărei termen generic este ”inginerie socială”. (Am introdus apoi o nuanță între două forme de inginerie socială, dar revenim.)

De ce anonimatul? Și adaug o întrebare: de ce sunt dispus să renunț la el mai devreme sau mai târziu? Ca să spun totul, sunt prins într-o dublă constrângere. Nu am nici un chef să exist din punct de vedere mediatic, nici să devin celebru. Una din maximele mele personale este: ”Ca să trăiești fericit, trăiește ascuns.”. Prefer mai curând să fiu invizibil decât vizibil. În același timp, atunci când cineva dorește să difuzeze informații, el este constrâns să se expună, chiar dacă minim.

Or, eu vreau cu adevărat să difuzez informațiile conținute în Guvernarea prin haos sau în alte publicații care nu sunt neapărat ale mele. Nu văd pe nimeni altcineva să facă asta, atunci o fac eu. Cred că este indispensabil să se difuzeze cât mai larg cu putință metodele de lucru ale Puterii. Am un slogan pentru asta: să se democratizeze cultura Informațiilor(…).

R.: Ce credeți despre producția ”Comitetului invizibil” și a revistei Tiqqun ? Afacerea Tarnac marchează o etapă suplimentară în manipularea spiritelor și reprimarea de către sistem a disidenților?

LC : Am citit tot ce s-a putut despre această mișcare situaționistă exrem de stimulantă. Textele lor propun un amestec bizar de anarhism de dreapta, vag dandy și reacționar, tendință Baudelaire și Debord, cu un romantism de ultrastânga uneori idealist și naiv. Totul sună foarte rimbaudian. Viața lui Rimbaud, precum și cea a lui Nerval sau Kerouac, combină tendințe contradictorii: fâțâiala nomadului cosmopolit cu nostalgia unei reveniri la real și la un pământ concret în care să se înrădăcineze; dar și o sete de acțiune permanentă și revoluționară care coexistă cu disprețul față de orice angajament în lume și fuga într-un altundeva despre care există fantasma că ar fi mai autentic. O constantă a acestui topos literar este că străinul este perceput ca superior față de ceea ce e local. Ceea ce poate conduce la un fel de masochism identitar, o ură sau o oboseală de sine care duce la respingerea a tot ce suntem ca formă cunoscută, majoritară și instituțională, în beneficiul minorităților sau marginalilor, posibil veniți din alte părți. Există un fel de credință religioasă în ”minorități”, de la care ar veni mântuirea, credință întreținută de numeroși ideologi ai Sistemului, de la Deleuze și Guattari la Toni Negri și Michael Hardt, trecând prin retorica ”șanselor pentru Franța”. În L’Insurrection qui vient, lumpen-proletarii ce însuflețau răscoalele din periferii în 2005 sunt idealizați în mod destul de candid (și aparent fără a se ști că niște agitatori din serviciile speciale străine s-au strecurat printre instigatori).

(…)Acum despre afacerea Tarnac propriu-zisă. (…) M-am simțit vizat de afacerea Tarnac, al cărei singur avantaj a fost de a face să progreseze critica criminologiei, mai cu seamă în forma ei actuarială. Știința actuarială constă în a calcula potențialul de periculozitate și în a lua măsuri în mod anticipat. Despre acest subiect trebuie să citiți mai cu seamă Bernard Harcourt, din care vă prezint extrasul unui interviu pe aceeași temă: ”Periculozitatea, – scria acum mai bine de douăzeci și cinci de ani Robert Castel într-o carte premonitorie intitulată La Gestion des risques – este această noțiune misterioasă, calitate imanentă a unui subiect, a cărui existență rămâne aleatorie, deoarece proba obiectivă nu este niciodată dată decât imediat după realizarea sa. Diagnosticul stabilit este rezultatul unui calcul de probabilitate; periculozitatea nu rezultă dintr-o evaluare clinică personalizată, ci dintr-un calcul statistic care transpune la comportamentele umane metodele puse la punct de asigurări pentru a calcula riscurile. De unde o nouă știință (rețineți bine cuvântul!): știința actuarială.”

La modul global, prezumpția de inocență este inversată în prezumpție de culpabilitate. Deja nu procurorului îi revine să aducă probe că sunteți vinovat, ci dumneavoastră trebuie să veniți cu dovada că sunteți nevinovat. În 2008, Alain Bauer publicase o broșură despre ”decelarea precoce a riscurilor”. Afacerea Tarnac venea la fix să ilustreze aceste teze ale sale… ”Amenințarea teroristă” de care erau acuzați Julien Coupat și prietenii săi se înscrie complet în acest dispozitiv care permite criminalizarea aproape a oricărui om care nu gândește ”corect”. Despre toți cei care sunt uciși în timpul arestării, în absența procesului, nu vom ști niciodată dacă erau vinovați în lumea reală și nu doar în cea a media! În seria de montaje politico-mediatice ce vizau terorizarea populației să trecem rapid peste afacerea Clément Méric, al cărei obiectiv părea să fie de a face să existe o ”amenințare fascistă”, emanând de la o ”dreaptă radicală”, de altfel foarte potolită. Și pentru a reveni la Tarnac, dacă montajul s-a prăbușit rapid, asta s-a întâmplat pentru că inculpații dispuneau de sprijin în intelighenția pariziană; fără asta, merită pariat că ar fi trecut în posteritate ca teroriști de ultrastânga dovediți. Coșmarul de science-fiction imaginat de Philip K. Dick și transpus în filmul Minority Report a devenit realitate. Ne gândim la la capodopera absolută a lui Terry Gilliam, Brazil.

 

(va urma)

Traducere de Ruxandra Iordache

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,