Ucraina 2018: întoarcerea fiului risipitor (1)

16:00, 15 ianuarie 2018 | | 1250 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

La 23 aprilie 1993 Bill Clinton întâlnea la Washington câțiva oaspeți străini, printre ei președinții Lech Walesa al Poloniei și Vaclav Havel al Cehiei. Evenimentul, în aparență unul de rutină după instalarea recentă a unui nou locatar la Casa Albă, avea să producă, pentru următorul sfert de secol, o schimbare fundamentală în viața a sute de milioane de oameni din Europa de Est și fosta Uniune Sovietică. După întâlnirea cu cei doi, președintele democrat american a rămas cu o singură idee esențială: să uite toate asigurările date de fostul președinte republican George Bush Sr. în 1990 lui Mihail Gorbaciov pe atunci încă lider al URSS, de a nu împinge NATO ”nici un inch” către Est după ce Zidul Berlinului căzuse (în schimbul acceptării de către ruși a unificării Germaniilor) și să extindă organizația cât mai departe cu putință în spațiul euroasiatic.

Astăzi, revolta Estului împotriva bruxellocrației imperiale și a noului colonialism vest-european se întâmplă. La fel s-a întâmplat refuzul țărilor din Vișegrad, de a accepta arme balistice americane via NATO pe teritoriul lor. Și se întâmplă naționalismul economic proclamat la Chișinău, ca alternativă la capitalismul neoliberal etc.
După 25 de ani de la pledoaria pasională, dar infirmată de istoria imediată, a lui Walesa și Havel la Washington, a venit, oare, rândul Ucrainei să se întoarcă acasă, acum, în 2018?

 

Poroșenko este pe cale să renunțe la occidentalizarea Ucrainei și la intrarea în NATO

 

Ultimele evoluții din Ucraina impun o primă concluzie, surprinzătoare, totuși evidentă, că Occidentul este dezamăgit de o lună, două încoace, de faptul că fostul președinte american Obama, Joe Biden, Victoria Nuland și tot felul de experți ai Washingtonului nu au instalat la Kiev, în 2014, ”omul potrivit”. În sensul că, de mai multă vreme, președintele Petro Poroșenko este pe cale să renunțe la foaia de parcurs pro-occidentală ce l-a proiectat în vârful puterii: o justiție capabilă să susțină lupta anti-corupție și anti-oligarhi, promovarea economiei neoliberale și a democrației de piață liberă, revigorarea unui parteneriat mai strâns cu UE și, în contra-partidă, accelerarea confruntării cu Moscova pe temele Crimeea și estul rusofon al țării etc. Liderul de la Kiev arată că sacrifică occidentalizarea țării pentru o agendă și interese personale politice și economice. De asemenea că, sub mandatul său, adică de la 25 mai 2014, de când a ajuns președinte și până astăzi, Parteneriatul Estic cu UE s-a fâsâit de tot, iar referendumul popular cu intrarea Ucrainei în NATO, anunțat de domnia sa prima oară la 29 decembrie 2014 și ultima dată la 2 februarie 2017 într-un interviu cu trustul de presă german Funke Mediengruppe, rămâne și azi, în ianuarie 2018, o poveste frumoasă din frații Grimm.

Președintele Poroșenko întâmpinându-i pe militarii ucraineni eliberați în preajma Crăciunului 2017, după un schimb de prizonieri între Kiev și rebelii pro-ruși din Estul Ucrainei

Poroșenko, cum ar zice americanii, nu livrează. Nu livrează Vestului după pofta acestuia, în schimb a dus și duce, tot mai evident, un ”Real Politik” în Est, adică față de Rusia și spațiul euroasiatic. El pare, astfel, să închidă ciclul de 25 de ani, pornit în 1993 la Washington de est-europenii Havel și Walesa.

”…atacurile aeriene, bombardamentele, nu au fost provocate de vreun interes material. S-au produs din motive exclusiv umanitare. Aceasta face ca atacurile împotriva Federației iugoslave să fie legitime…” (Vaclav Havel despre războiul NATO împotriva Iugoslaviei, din 1999)

La două zile după desființarea pactului militar de la Varșovia (feb. 1991), Lech Walesa a pledat la sediul NATO de la Bruxelles pentru un ”parteneriat” al esticilor cu Alianța atlantică. Mai târziu, stilul său belicos s-a evaporat, fostul lider polonez fiind copleșit (a vrut chiar să plece definitiv din țară) de dovezile materiale și acuzațiile grele ce i se aduc de 37 de ani, din 1981, că a fost un colaborator al poliției comuniste secrete.

Lăsând la o parte retorica și sloganele de piață politică, câteva constatări se impun. Astfel, pe drumul consolidării puterii sale, Poroșenko ignoră instituțiile anti-corupție pe care el însuși le-a creat, la cererea euro-atlanticilor. Pe vremea când fusese ministru de Externe, ministrul Comerțului și Dezvoltării Economice, când a condus Banca Națională, sau televiziunea de știri Canalul 5, oligarhul era un om de lume mai de soi decât predecesorul său, Viktor Iușcenko, și el agreat de Vest. Occidentalizat, cu gusturi rafinate, vorbea de pe atunci o limbă engleză mai mult decât acceptabilă. Împreună cu prim-ministrul său Iațeniuk știau ce vor să audă americanii, sau șefii de la Bruxelles. Așa că, pe măsură ce Ucraina lăsa în urmă Maidanul și un trecut tragic, ambii au fost susținuți de SUA și UE, au primit promisiuni importante de la Fondul Monetar Internațional, au câștigat alegerile din mai 2014, au părut că vor occidentaliza țara. A fost creat Biroul Național Anti-Corupție (BNAC), instituție esențială spre a atrage creditori externi dar, de la începuturile sale, a fost obstrucționată de sistemul judiciar existent, nereformat. Apoi, occidentalii i-au pretins crearea unui tribunal anti-corupție adecvat dar, de ani buni, lucrurile tărăgănează, nu a fost pusă la punct o legislație adecvată, recomandările Comisiei de la Veneția zac în sertare. Între timp, procurorul general Iuriy Luțenko prosperă, ca un apropiat al președintelui, susținut de acesta cu afirmații de genul, că ”totul îi amintește un carnaval la Rio”, dar nu se face nimic pentru îndreptarea lucrurilor. Poroșenko trage de timp. Se face că nu aude, că Parlamentul l-a demis luna trecută pe Еgor Soboliev, șeful Comitetului pentru prevenirea și combaterea corupției.

Rusia a instalat în decembrie 2017 în Crimeea, în apropiere de baza navală de la Sevastopol, sisteme moderne de rachete S-400

 

Criticile Washingtonului față de sistemul judiciar din Ucraina sunt ignorate de către Procurorul General și Administrația Prezidențială de la Kiev

 

Nu aude că secretarul de Stat american Tillerson a afirmat că ”instituțiile anti-corupție (din Ucraina) trebuie să fie sprijinite și apărate” etc. Și ”nu aude” toate acestea, pentru că a început să nu-i pese de ce spune temutul T Rex (Rex Tillerson) și pare să aibă, așa cum ziceam adineaori, alte planuri. Printre acestea, s-a numărat și consolidarea puterii sale în fața unor posibile manevre destabilizatoare inspirate din Vest – recent a dat de pământ cu Mihail Saakașvili, oponentul său cel mai gălăgios în lupta anti-corupție. Acesta a fost concediat din postul de guvernator al Odesei și aproape dat afară din țară, a fost anihilat în Ucraina ca agitator neoconservator din vremea ”revoluțiilor colorate” de acum 15 ani și ca anarhist internaționalist specializat în Maidane – la fel după cum s-a întâmplat în Republica Moldova cu Traian Băsescu, tot agitator neoconservator și beneficiar al unei revoluții ”portocalii”, la București, tot ”expert” în Maidane etc. deposedat de cetățenia moldovenească și tot pus pe liber, de Chișinău.

 

Președintele și-a consolidat puterea prin eliminarea agentului neoconservator și anarhistului internaționalist Mihail Saakașvili din viața publică a Ucrainei

 

La toate cele ce se petrec acum în Ucraina cu Administrația Poroșenko, se adaugă eșecul vizibil al Parteneriatului Estic creat în 2009 de către Bruxelles, cu șase țări est-europene. Încă din 2013 (summitul de la Vilnius) Armenia, Azerbaijan și Belarus au renunțat la el și urmăresc raporturi mai apropiate cu Rusia. Iar după 2015 relațiile cu Kievul au intrat într-un con de umbră, din lipsă de fonduri europene pentru activitățile Parteneriatului. Cu o agendă unilaterală și cu politici moralizatoareб ambele nesusținute financiar, acest drum cu un singur sens de la Vest către Est s-a înfundat înainte de a fi ajuns la granițele Ucrainei.

În 2013, în preajma Vilniusului, UE a oferit Ucrainei 610 milioane euro, plus o promisiune vagă de un miliard dolari de la FMI. În acele momente, numai deficitul de plăți externe ale țării se ridica la 15 miliarde dolari, iar în 2017 s-a estimat că ”gaura” financiară a Kievului era comparabilă cu infuziile masive de lichidități ale UE necesare pentru depășirea datoriilor suverane ale sudului Uniunii, adică Grecia, Italia și Spania.

În sfârșit, o altă cauză pierdută în povestea UE – Ucraina pare să fie Acordul extins de schimburi comerciale libere, în funcțiune de la 1 ianuarie 2016 și conceput pentru a ajuta la refacerea economiei ucrainene. Efectele aplicării Acordului au fost exact pe dos: rezultatele lui din primul an au fost dezamăgitoare pentru Ucraina, aceasta a consemnat un deficit al balanței comerciale cu 2,2 miliarde euro mai mare decât în anul precedent, 2015. Economia ucraineană a fost complet nepregătită să concureze pe piața Europei de Vest, cu firmele din UE. Iar pentru ca paguba să se transforme aproape într-un dezastru, intrarea în funcțiune a schimburilor comerciale libere cu UE a atras automat anularea acordurilor de liber schimb ale Ucrainei cu Uniunea Vamală a Moscovei, astfel că la deficitul cu Vestul, s-au adăugat pierderi de alte câteva miliarde în Est…

”Zis-a Iisus pilda aceasta…Tată, greșit-am Cerului și față de tine și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceți-i degrabă haina cea mai scumpă și-l îmbrăcați, și inel puneți-i pe mână, și încălțăminte în picioare; și aduceți vițelul cel mai îngrășat, înjunghiați-l și, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort și a reînviat, pierdut era și s-a regăsit.”
Evanghelia după Luca cap. XV, 11 – 32

Spun acum experți euro-atlantici, că președintele Poroșenko nu ar fi ajuns nicăieri fără sprijinul Occidentului. Că nicio presiune amicală nu va reuși să-i schimbe părerile. Că numai ucrainenii pot face cu el ce au făcut cu Ianukovici, adică încă un Maidan. Am mai adăuga la aceste comentarii unul singur. Dacă președintele nu ar fi ajuns nicăieri fără sprijinul Occidentului, ce ar fi făcut, totuși?
Poate că s-ar fi reîntors acasă.

www.fulux.md
Copyright