Statele Unite – Rusia, înapoi la rațiune, ori…

13:04, 19 martie 2018 | | 1280 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Nu știu să spun dacă o relație foarte bună dintre America și Rusia ar putea soluționa chiar toate problemele multe și dificile din lume: soarta Ucrainei în Europa și în  geopolitica mondială, terorismul internațional, gherila cibernetică, conflictele deschise locale, sărăcia și austeritatea (adică tot sărăcie, dar impusă), înlocuirea autorității statului cu autoritatea corporațiilor, eșuarea fostei Uniunii Europene în neocolonialism etc. Totuși ceva îmi este limpede, și anume că escaladarea răcelii dintre primele două superputeri mondiale ne silește să supraviețuim într-o lume tot mai nesigură. Încercarea, eșuată, de a-l împiedica pe Donald Trump să ajungă președintele SUA în 2016 – în condiții normale un demers firesc al unor adversari într-o competiție cu o asemenea miză uriașă – a degenerat în ceva urât, ieșit din toate proporțiile. Russiagate, adică “Rușii sunt de vină”, inițial una din multele învinuiri imaginare aduse candidatului republican de către democrați și media aservită, continuă și astăzi și evocă pictura spaniolului Goya “Somnul  rațiunii naște monștri”, politicianismul venal și ridicolul mediatic.

De data aceasta, așa cum se cunoaște, n-au mai fost americanii Brennan, Comey și Mueller, obsesia rusofobă s-a întors de unde a plecat, la Londra, și nu la detectivul mărunțel și mincinos Cristopher Steele, ci tocmai la ditamai Theresa May. Și, de doi ani încoace, se pare că în Marea Britanie s-a produs o involuție, de la primul Brexit – ieșirea inspirată și binevenită din UE a Marii Britanii – la un al doilea Brexit, adică Brain Exit – ieșirea din toate mințile a Westminsterului.

Faptele ne sunt cunoscute atât cât a permis premierul britanic publicului internațional să le cunoască, și cât a considerat că este necesar, ca să pornească o campanie furibundă de demonizare a rușilor. Fostul agent rus ajuns în Anglia, Serghei Skripol și fiica sa Iulia au fost găsiți otrăviți cu un gaz de luptă fabricat în fosta Uniune Sovietică (Novichiok, noul venit). SUA, Marea Britanie, Franța și Germania au dat o declarație comună de o duritate fără precedent împotriva Rusiei, documentul aduce, zic unii, cu o declarație de război. 23 de diplomați ruși au fost expulzați din Marea Britanie. Nici un politician englez sau membru al Casei Regale britanice nu vor fi prezenți alături de echipa lor națională la Campionatul mondial de fotbal din Rusia din anul curent.

Etc. și atât.

Ceva pare, însă, că lipsește din această Furia Britannica dezlănțuită, cum ar fi spus anticul Caesar. Lipsesc:

  • o explicație la fotografia doamnei May arătând presei o fiolă cu ce? Cu gazul de luptă letal în cauză? Adus așa, între oameni, cu mâinile goale, fără mască și mănuși speciale de protecție, în poșetă, lângă ruj și pudră, de către premier, ca un sirop banal de tuse?
  • să fie același gaz letal cerut britanicilor de Moscova, spre a confirma ce anume este, cerere tratată cu un refuz, refuz de ce, când așa cer procedurile internaționale privind regimul gazelor de luptă, proceduri semnate și de Marea Britanie?
  • o declarație a celor patru puteri mondiale și europene, învinuind-o la pământul negru pe a cincea putere mondială, dar care declarație nu este însoțită de vreo mărturie materială, scrisă, sau a vreunui expert, martor etc. și nici de alte probe, expertize și evidențe puse ulterior la dispoziția publicului,
  • lipsește confirmarea de laborator a afirmației lui Theresa May că presupusul atac s-a produs cu gazul menționat, confirmare ce ar fi trebuit să vină de la Laboratorul național de detecare a armelor chimice, unica autoritate englezească în materie, de la Porton Down etc.

Lipsesc atâtea indicii critice în povestea asta cu “mâna Moscovei”, încât unii britanici, cum ar fi Jeremy Corbyn, liderul opoziției laburiste, a îndemnat public guvernul la precauție și rațiune, iar purtătorul de cuvânt al președintelui Macron al Franței a afirmat că “nu fantazăm atunci când facem politică. Când totul va fi susținut cu dovezi, abia atunci să luăm hotărâri“.

Ne amintim un episod suspect de asemănător cu această ultimă izbucnire rusofobă, aparent irațională, de la Londra, probabil ticluită cu intenția de a  rostogoli alte interese, ascunse de privirea publicului. În Statele Unite, prin 2002 și începutul lui 2003, când fosta administrație Bush Jr. urmărea obsesiv să găsească motive “serioase” să atace Irakul, comunitatea de informații americană a trecut prin multe cazne. CIA a trebuit să culeagă informaţii, spre a afla apoi că  beneficiarii nu sunt interesaţi de ele. A fost nevoită să asculte argumente fabricate pentru pornirea războiului în Irak şi să tacă, deşi ştia că evidenţa faptelor arată cu totul altceva. Din pricina încurcăturilor făcute de oameni ai administraţiei, a pierdut agenţi operativi. A fost învinuită şi arătată la nesfârşit cu degetul pentru acţiuni ilegale în Europa, unde s-au emis mandate de arestare pe numele lucrătorilor ei. O decizie a Curţii Supreme a SUA prin care tribunalele militare speciale, înființate de Bush Jr. pentru judecarea străinilor suspectaţi de terorism, au fost declarate ilegale și ar fi putut duce la punerea sub acuzarea de crime de război a unor funcţionari ai agenţiei. CIA a fost servitoarea  administraţiei, iar nemulţumirile s-au adunat şi au devenit evidente. La numai două luni după pornirea războiului, un ofiţer superior din serviciile secrete, indignat de faptul că administraţia a fabricat informaţii uneori pe baza unor simple fabulaţii primite de la exilaţi irakieni, a declarat presei despre grupul condus de neoconservatorul Paul Wolfowitz, la acea vreme ministru adjunct la Pentagon: „Nu le-au plăcut informaţiile primite de la CIA şi Direcţia de Informaţii a Armatei, aşa că au adus oameni care să le scrie materiale. Erau aşa de descreieraţi, atât de mult în afara problemei şi atât de grei de cap ca să-i faci să priceapă, încât deveniseră ridicoli. Erau dogmatici de parcă se aflau într-o misiune primită de la Dumnezeu. Dacă informaţiile nu se potriveau cu teoria lor, nu voiau să le accepte” („The New Yorker”, 12 mai 2003, pp. 44-51).  Peste câțiva ani, comitetele Congresului pentru serviciile de informaţii au dezbătut presiunile la care a fost supusă CIA din partea administraţiei în vremea pregătirii războiului din Irak, pentru a găsi, cu orice preţ, „dovezi” ale legăturilor dintre Bagdad şi Osama bin Laden. Fostul director al agenţiei, George Tenet, după toate câte s-au întâmplat în vremea pregătirii invaziei în Irak,  a ajuns un fel de oponent „soft” al războiului. Către sfârşitul anului 2005 mai mulţi oficiali ai CIA şi-au manifestat nemulţumirea, atunci când Lewis I. Libby, neoconservator înfocat şi asistent al vicepreşedintelui Dick Cheney, a fost găsit vinovat în Justiţie, pentru că a muşamalizat o serie de informaţii, iar aceasta a dus la deconspirarea unor agenţi activi. Alţii au criticat faptul că agenţia a ajuns „o armată personală a preşedintelui, folosită pentru proiecte secrete” şi că „a fost transformată într-un fel de unitate de comando a guvernului”. La sfârşitul lui 2005,  un document ultrasecret al CIA, strecurat în mâinile ziarelor, a pus în discuţie până şi utilitatea unei victorii, arătând că Irakul a devenit abia acum, după invazie şi ocupaţie, „frontul central” în războiul contra terorismului. „Dacă, pentru terorişti – spune documentul – Afganistanul a fost terenul de antrenament din spatele şcolii elementare, Irakul este Universitatea din centrul oraşului. Înfrângerea insurgenţei ar echivala cu răspândirea în lume a unui număr necunoscut de terorişti experimentaţi, capabili şi răzbunători, cei mai buni dintre supravieţuitorii înfrângerii. Cu cât victoria din Irak va fi mai sigură, cu atât terorismul internaţional va fi mai mare”, a conchis analiza agenţiei. În pofida faptului că Bush Jr. a pus în fruntea CIA un om de încredere, un militar, dezvăluirile publice împotriva administraţiei au continuat. Astfel, la postul de televiziune CBS, cu audienţă naţională, fostul ofiţer CIA, Tyler Drumheller, a învinuit Casa Albă că în perioada pregătirii războiului, deşi a fost informată de către agenţie că în Irak nu existau arme de distrugere în masă (WMD), administraţia a răspuns că „nu este interesată de aceste informaţii”, întrucât politica faţă de Irak fusese deja stabilită.

La Washington, zilele trecut a fost un Rexit. Adică Rex Tillerson a plecat de la conducerea politicii externe americane. A fost un om care pleda pentru înțelegerea între cele două superputeri nucleare. În locul lui a venit Mike Pompeo, rusofob ardent. Se pare că Trump este pe cale să piardă disputa cu adversarii Rusiei, iar asta este o veste deloc bună.

Dar ce-ar fi să ne trezim, nu peste multă vreme, că Russiagate din vremea administrației lui Trump s-a dovedit a fi nimic altceva decât repetarea fidelă a minciunii enorme cu WMD-ul – armele inexistente de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein –  din  timpul predecesorului său tot republican, George W. Bush Jr.?

George W. Bush Jr., poreclit de conaționalii săi “Mincinosul”,  “Palavragiul texan”, “Escrocul șef” și “președintele Pinocchio”.

 

Radu  Toma