PHILIPPE DE VILLIERS:Un patriot francez în faţa hegemoniei americane (5)

17:46, 21 ianuarie 2016 | | 2559 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Maastricht – mormântul comun al naţiunilor europene

Pentru nişte estici cum suntem şi noi a înţelege adevărata semnificaţie a Tratatului de la  Maastricht din 1992 şi impactul nefast al acestui eveniment cardinal pentru continentul nostru este destul de dificil. Şi  asta pentru că întreaga reţea a preoţilor noului cult eurofil este extrem de eficientă în convertirea şi anexarea intelectuală a mulţimilor din spaţiul ex-comunist. Este vorba, evident, de reţelele media corporatiste, de grantofagii din clientela ong-istă a fundaţiilor occidentale, de caracuda politică, deopotrivă ignorantă şi perversă, obedientă faţă de centrele de comandă din SUA şi UE,  care alcătuiesc laolaltă toată caracatiţa „formatorilor de opinie”, responsabilă de idiotizarea maselor.  Tot aici trebuie adăugat şi sistemul de învăţământ, care a introdus drept obiect de studiu obligatoriu în instituţiile de învăţământ de toate treptele religia neoliberalismului eurolatru. Anume acest tip de ocupaţie, de colonizare, de cotropire psiho-emoţională şi intelectuală vădeşte în mod izbitor eficienţa Sistemului global, al cărui victime sunt şi moldovenii.

Îmi amintesc cum în acel moment Maastricht din 1992 la Bucureşti doar câteva publicaţii periodice conservatoare şi tradiţionaliste semnalaseră pericolul acestui tratat. Printre intelectualii de vârf din România, care realizau perfect ce se pune la cale, era şi profesorul Ilie Bădescu, sociolog şi geopolitican de primă mărime, urmat de tinerii săi discipoli şi  prieteni. La Chişinău, însă, atunci practic nimeni n-a prin firul ce se întâmplă cu adevărat.

Philippe de Villiers a fost printre vocile cele mai puternice care s-au opus în acea perioadă desuveranizării şi vasalizării Franţei de către corporaţiile trasnaţionale bazate în special în SUA, cele care controlează jocurile la nivelul birocraţiei europene care le serveşte cu slugărnicie interesele. Referendumul organizat atunci în Franţa a dat un câştig de cauză la limită comunitariştilor (pe care îi putem numi la fel de bine şi neocominternişti).  Atunci când s-au anunţat rezultatele acelui plebiscit, Jean-Marie Le Pen a avut o declaraţie pe care o citez din memorie la distanţa de aproape un sfert de veac: „Naţiunea franceză nu se va împăca niciodată cu acest DA spus cu jumătate de gură!”.  Iată câteva fragmente din capitolul ce ţine de evenimentele legate de acel tratat:

„La această distanţă de timp, scopul tratatului de la Maastricht mi-a apărut mult mai clar: acesta a fost o schimbare de regim. Trecerea de la democraţie la oligarhie. Sfârşitul marelui ciclu, după monarhie şi republică.

În realitate, ceea ce n-am sesizat bine în epoca referendumului, având nasul blocat, este că era vorba de o manevră ce venea de departe, de după război. Să spunem lucrurilor pe nume: acesta a fost un complot al elitelor contra popoarelor. Cu un secret bine păzit.

Sufletul complotului a fost Jean Monnet, un francez din America, fost cadru superior al Băncii Lazard din New-York, inspiratorul Comisiei Trilaterale. El vroia să abolească suveranităţile naţionale, dar ţinând popoarele europene în ignoranţă  asupra a tot ce urma să se întâmple. I s-a părut necesar să se avanseze pe furiş, cu paşi mici succesivi, fiecare dintre aceştia apelând de fiece dată la urgenţa economică;  acest procedeu a fost numit „sistemul de angrenaj” sau de clichet. Nu există posibilitatea unei căi de întoarcere. Este o maşină cu crestături. Metoda nu este cunoscută decât de către cercul mic al iniţiatorilor ei. Însă nu-i putem împiedica pe artizani să vorbească.

Astfel, Claude Cheyson, care fusese ministru de Externe şi membru al Comisiei Europene, mi-a făcut mai târziu o mărturisire: „De la bun început noi ne-am plasat în ademocraţie. Întotdeauna am avansat mai bine în afara controlului democratic”. După 1945 elitele noastre democrat-creştine şi socialiste au avut frică faţă de democraţia pe care au restabilit-o. Afacerea Maastricht şi moneda unică erau prea complicate pentru populaţii. Le vom spune, mai târziu, că asta a fost pentru binele lor…

Ceva mai recent noul preşedinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a ţinut să risipească îngrijorările, după alegerile din Grecia: „A spune că totul se va schimba deoarece există un nou guvern la Atena înseamnă a-ţi lua propriile dorinţe drept realitate. Nu poate să existe o alegere  democratică contra tratatelor europene”. E frumos ca ceva antic. Asta înseamnă că de acum încolo voinţa sau furia unui popor nu mai poate face nimic împotriva concasorului de la Bruxelles. Nu mai avem dreptul să ieşim din cămaşa de forţă, nici măcar prin intermediul sufragiului. Este prea târziu. Consultarea poporului grec prin referendum a stârnit repulsie printre elitele noastre, la începutul verii. Europa a obţinut de la Grecia ceea ce anticii numeai o pace cartagineză. Poporul grec a fost pus sub tutelă, condamnat de către Bruxelles la austeritate.”

Dar oare Moldova are un alt statut în raport cu Bruxellesul? Şi asta chiar şi până la semnarea tratatului de asociere. Oare România, membru UE, sau Ucraina, aspirant la această calitate, au mai multă libertate de acţiune? Oare câtă minte trebuie să ai ca să te dumireşti la un moment dat că toate aceste ţări au degradat de la condiţia de SUBIECT la cea de OBIECT al dreptului internaţional?  Deocamdată, dintre toate ţările ex-comuniste, doar Ungaria şi, iată, Polonia fac eforturi pentru a-şi depăşi statului de vasal al Bruxellesului.  Dar semnele bune sunt deja vizibile pretutindeni. Curentele de opinie şi forţele politice suveraniste, antiimperialiste şi patriotice sunt întro creştere spectaculoasă în mai multe ţări de pe continent.

Să luăm aminte cu multă seriozitate la mărturiile lui de Villiers. Ele sunt un avertisment, un apel la trezirea din starea de reverie, din rătăcirile în care am persistat în ultimul sfert de veac. Cine are urechi de auzit, să audă:

„Aşadar, există două categorii de cetăţeni europeni, cei care ştiu şi cei care îi urmează (în original, joc de cuvinte: ceux qui savent et ceux qui suiven).  Cei care ştiu unde merg şi ceilalţi. Cei care pun coarne şi cei care le poartă…

Hazardul vieţii mi-a intersectat calea cu cea a sociologului Michel Crozier. El este autorul formulei „societate blocată”. Într-o zi, la cafeneaua Procope, el mi-a citit un extras din raportul din 1975 a Trilateralei (Comisia Trilaterală – n.n.), intitulat: „The Crisis of democracy”, pe care l-a scris împreună cu americanul Samuel Huntington: Acest text exprima starea alarmantă legată de presiunea celor guvernaţi asupra celor care guvernează. Şi, pentru prim dată, el anticipa apariţia unei noi ere rezonabile, „postnaţionale şi postdemocratic”. În spatele acestui raport şi în spiritul celor care au conceput fuziunea naţiunilor europene, el era abia un obiectiv ascuns; un scop final (pentru moment, disimulat) era depăşirea  naţiunilor pentru a transforma lumea într-o singură piaţă a consumatorilor.

Europa unită nu era decât o etapă. Era doar prima lingură de untură de peşte. Va urma şi alta: piaţa planetară…”

Acum să ne punem întrebarea dacă printre falsele noastre elite politice există măcar un ins care realizează în ce constă invitaţia la abator, pe care ne-o cântă la ureche sirenele ademenitoare de la Bruxelles?  Fiindcă, vorba veche, în ţara orbilor, cel cu-n ochi e împărat.  La noi, însă, nu e nici un chior. Toţi cei de sus sunt orbi de-a binelea. De-aia şi sunt atât de fericiţi în imbecilitatea lor de lachei luaţi în seamă de stăpânii de la Bruxelles.  Aceşti cotei de pluş ai birocraţiei europene îmi amintesc în mod izbitor de Jujucă din fabula lui Donici „Doi câini”, care ştiu să stea în două labe şi să lingă ciolanul aruncat de stăpân, având aerul unor ipochimeni simandicoşi şi vajnici de crapă pielea pe obrazul lor.

PHILIPPE DE VILLIERS:Un patriot francez în faţa hegemoniei americane (1)

PHILIPPE DE VILLIERS:Un patriot francez în faţa hegemoniei americane (2)

PHILIPPE DE VILLIERS:Un patriot francez în faţa hegemoniei americane (3)

PHILIPPE DE VILLIERS:Un patriot francez în faţa hegemoniei americane (4)

Navighează dupa cuvinte-cheie: ,