PHILIPPE DE VILLIERS:Un patriot francez în faţa hegemoniei americane (2)

14:20, 15 ianuarie 2016 | | 2591 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Şcoala superioară franceză ca fabrică de  roboţi autosuficienţi  

Starea de lucruri din şcoala superioară de la noi, încropită în deceniile de după căderea comunismului, este un prilej de îngrijorare pentru toţi cei care îi cunosc limitele şi deficienţele. Chingile ideologice obligatorii, copiate fără un minim discernământ după modelul liberal occidental, şterg orice urmă de spirit critic, abordare profundă şi depăşire a locurilor comune. De regulă, cadrele didactice mediocre şi obediente produc studenţi de aceeaşi factură. Am căzut, cum spuneam, din comunism în liberalism ca din lac în puţ, am scăpat de dracul şi am dat peste tat-su. Aceeaşi paralizie intelectuală, aceeaşi viziune fragmentară, sectorială, ciuntită asupra realităţii. În cel mai bun caz, de pe băncile universităţilor noastre poţi ajunge un bun specialist într-un domeniu foarte specific de activitate. Domeniul ştiinţelor socio-umane, însă, este cel care fabrică mediocrităţi în serie. În general, asta ştiam şi până acum. Nu ştiam, însă, că nici în Franţa lucrurile nu stau prea diferit. Astfel, mărturisindu-şi propria experienţă de la Şcoala Naţională de Administrare (E.N.A.) încă din 1977,  Philippe de Villiers ne arată starea acestei instituţii de învăţământ „de elită”,  în care ajuns după război.

Visul sain-simonian, în care sunt invitaţi să plonjeze studenţii de aici confecţionează resurse umane pe potrivă. „Astfel trebuie să învăţăm a planifica, a întra trup şi suflet întro lume ce construieşte un oraş fără frontiere şi fără rădăcini. Este necesar doar de a însuşi ideea devenirii a inginerilor sociali. Foştii studenţi de aici (în original – les enarques, adică absolvenţii şcolii respective – n-n.) nu sunt nişte oameni care ar vrea să facă rău, ci nişte oameni care cred că ştiu mai bine decât poporul tot ce este bine pentru el. Iar în 1977 ceea ce era considerat a fi bun pentru popor era deja sfârşitul naţiunilor, sfârşitul istoriei, sfârşitul religiei, sfârşitul ideilor, sfârşitul politicii.

Această şcoală – de gândire? – greşea pe toată linia, începând cu perioada de după război. Inspectorii de finanţe care veneau să ne administreze balivernele lor ne învăţau utopia tehnocratică: „ Statul este motorul societăţii. Comuniştii din Est pur şi simplu au optat pentru o cale prea radicală”.  Voi continua imediat citatul, însă doar după ce voi preciza aici încă o dată caracterul complementar al celor două proiecte de anvergură istorică şi spaţială cu pretenţii globale – comunismul şi liberalismul -, ţinta cărora este deopotrivă dizolvarea identităţilor naţionale într-un cazan comun, care să mistuie orice urmă de rădăcină religioasă, culturală, civilizaţională, orice aluzie la trecut pe altarul paradisului terestru al materialismului triumfal şi al hedonismului imbecil, autosuficient şi opac în egală măsură. Iată cum îşi continuă ideea autorul:

„Pe parcursul întregii noastre şcolarizări, am trăit sub semnul mitului convergenţei dintre Est şi  Vest. Din conferinţă în conferinţă, ni se amintea despre barbaria nazistă, am fost instruiţi în spiritul  unei culpabilizări generale a naţiunilor, vinovate, extrem de vinovate. Se dorea să ne facă să credem că doar recurgându-se la ştergerea lor, la fuziunea lor în entităţi mult mai mari, fără trecut, în stare de imponderabilitate, întorcând popoarele spre calea căutării prosperităţii materiale, se va pune capăt pentru totdeauna războaielor şi conflictelor” . Autorul precizează că „ la E.N.A. am fost învăţat informatică, compatibilitate publică, fiscalitate, statistică, psihosociologie. Nu era nimic ce ar ţine de Istorie, de cultură, de Timp de durată mai lungă”. De Villiers arată că acelaşi proces de deculturare a învins şi la Sciences  Po (Institutul de studii politice de la Paris – n.n.). Şi precizează: „Ceea ce a constituit un dezastru pentru această şcoală, care era un creuzet al viitoarelor elite politice, dar şi al celor economice şi mediatice”.  „ Nu căutam să gândim, ci să reproducem”. – remarcă cu amărăciune autorul. Am stăruit asupra aspectului educaţional în mod special, deoarece la noi, aşa cum încă suntem cuprinşi de fascinaţia Occidentului,  în general se crede că o şcoală de la Paris este întotdeauna bună de urmat pentru un tânăr sau potrivită pentru a fi imitată de către şcolile similare de la noi. Astfel, obtuzitatea intelectuală de marcă franceză cunoaşte în variantele de copii locale Chiriţe demne de toată mila, la fel de pernicioase atât în politică, cât şi la catedra universitară.

Vezi și: PHILIPPE DE VILLIERS:Un patriot francez în faţa hegemoniei americane (1)

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , ,