PHILIPPE DE VILLIERS:Un patriot francez în faţa hegemoniei americane (12)

14:00, 11 februarie 2016 | | 2905 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

„Disidenţii au fost în Est, ei trebuie să treacă în Vest”.

După Zidul de la Berlin, în curând, căderea Zidului de la Maastricht

Frământat profund de fundătura în care s-a pomenit naţiunea lui, alături de întreaga civilizaţie occidentală de azi, autorul caută să găsească soluţia optimă pentru reluarea căii renaşterii şi reafirmării propriei colectivităţi. Aceste căutări au fost fructificate de marele gânditor rus Alecsandr Soljeniţîn, pe care a avut şansa să îl reîntâlnească în Rusia. Făcând o comparaţie între trecutul sovietic şi prezentul occidental, Soljeniţîn a făcut o remarcă strălucită. În trecut disidenţii erau în Est, adică acei puţini curajoşi de sub regimul comunist care îl contestau în mod făţiş. Astăzi, după ce comunismul a căzut,  Occidentul are nevoie de propriii săi disidenţi. De propriile conştiinţe de vârf, care să repete în felul lor calea parcursă de cei care au ţinut vie flacăra adevărului în trecutul nu prea îndepărtat al Estului.

„Fiind încercate de Timp, există ziduri ce rezistă şi altele care se surpă. Zidul lui Hadrian[1] a ţinut timp îndelungat. Zidul de la Berlin s-a năruit. Vom vedea în curând căderea Zidului de la Maastricht. Zidul minciunii. Fiindcă visul fuziunii naţiunilor –  visul european al elitelor postnaţionale – se va evapora din inimile popoarelor. El se va dezintegra deoarece a fost împletit într-un ţesut de minciuni: prosperitatea, securitatea, puterea, protecţia. Nu s-a văzut nimic din toate acestea.  Şi nu asta caută în realitate elitele globale.

Visul s-a spart de realitate: marasmul, sărăcirea, marea sită şi puterea îndepărtată, efemeră a noilor „bolşevici ai pieţei”.

Desigur, ni se spune că, ca pe timpurile Internaţionalei, că este normal, că dacă mai suntem încă în tunel, asta e pentru că „încă nu există destulă Europă”, nu există destulă integrare europeană – cum se spunea la Soviete, că dacă treburile nu merg bine, asta e pentru că nu există destul comunism. Aşa se vorbeşte atunci când se pretinde a se rezolva o problemă cu ajutorul unui mod de gândire care a fost zămislit. Astăzi popoarele se întorc de la această Europă mortificată. Grecii nu mai visează, ei se îndatorează, trăiesc un coşmar. Englezii nu visează decât un lucru, acela de a vota ieşirea lor.

Atunci când Cortina de Fier a fost demontată, forţele morale, în sfârşit eliberate, au provocat regăsirea fecundă a patriilor pământeşti şi a elanurilor spirituale.

Atunci când Zidul de la Maastricht va cădea, vom putea, din nou, în Franţa, să vorbim despre Franţa, să evocăm rădăcinile, căile de protecţie, filiaţiile necesare, comunităţile de afecţiune. Vom putea vorbi despre o Europă confederală şi de asemenea despre francizarea Franţei, fiindcă identitatea este întotdeauna sora siameză a suveranităţii. Vor regăsi politica,  în sensul cel mai profund al termenului, adică în sensul forţei ideilor care conduc lumea”.

Dezvoltând ideea unei noi disidenţe în Occident, a unei rezistenţe demne şi pline de curaj a adevăratelor spirite de elită, responsabile de destinele propriilor naţiuni, autorul revine la figura de stil a lui Soljeniţîn:

„În curând se va aprinde un alt licurici, o altă mică lumină de speranţă, acesta e instinctul transmiterii şi al generaţiei. Vor exista – deoarece natura este cea care triumfă întotdeauna – izolaţi ai rezistenţei din ce în ce mai mulţi… pretutindeni disidenţii ajung deja în spaţiul public. Este marea catacombă cu un cer deschis”.

Noi, cei care am apucat să simţim gustul disidenţei sub vechiul regim sovietic, ca şi cei mai tineri, care poartă vie în suflete lor flacăra rezistenţei în faţa a tot ce ne mutilează ca neam de creştini, vibrăm într-un mod cu totul aparte la mesaje ca cel pe care ni-l transmite prin cartea sa bunul francez şi bunul creştin Philippe de Villiers.

Să-i lăsăm pe cei orbi să orbecăiască în pustiul „parcursului european”.  Să zicem, cum spuneau bătrânii noştri blajini şi înţelepţi: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”.  Să căutăm aliaţi de idei şi de acţiune în persoana unor oameni vrednici ca Philippe de Villiers, care îşi înţeleg şi îşi asumă misiunea de exponenţi ai propriilor naţiuni.

Iurie Roşca

[1] Zidul lui Hadrian (în latină: Vallum Aelium, în engleză: Hadrian’s Wall; numit şi Limesul lui Hadrian) a fost o fortificaţie construită în anii 120128 d.Hr.[1] sau 120 – 130 d.Hr. [2] în Anglia romană, la ordinele împăratului roman Hadrian. Făcea parte din limes, graniţa fortificată a Imperiului Roman, care străbătea aproape toată Europa până la Marea Neagră şi ajungea şi până în Asia Mică şi Orientul Apropiat (sursa: Wikipedia n.n.).

Navighează dupa cuvinte-cheie: