PHILIPPE DE VILLIERS: Un patriot francez în faţa hegemoniei americane (6)

19:02, 26 ianuarie 2016 | | 2227 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

De la cazanul sovietic de topire a naţiunilor – la cel european

Continuând să depene firul amintirilor legate de fatidicul eveniment din 1992 şi să-i decripteze sensurile absconse, autorul spune:

„Profitând de credulitatea poporului, şi probabil de asemenea de candoarea idioţilor utili care aveau stele în ochi văzându-i pe cei ai Maicii Domnului pe drapelul Europei, strategii din umbră lucrau în secret la cu totul altceva: ei nu vroiau un Super-Stat, o Super-Frontieră, o Super-Naţiune, o Super-Putere. Ei doar le-au pretins pentru a înşela poporul. Intenţia lor era cu totul alta. Secretul bine păzit este că ei căutau să creeze o guvernare mondială formată din experţi şi financiari, când vor fi doborâte cu adevărat toate frontierele, supunând toate Statele, dizolvând toate Naţiunile.

Construcţia europeană nu este decât un afişaj. În realitate, ea este o deconstrucţie. Scopul nu este de a face să apară o nouă entitate politică, ci de a termina cu politica. Acest plan a fost susţinut de gânditori radicali precum Toni Negri, care vroia „să facă să dispară acest rahat de Stat-naţiune”. Să merge mai departe: utopia maastrichteană a tăinuit o tentativă nemaiauzită, inedită în istoria popoarelor europene, de aneantizare a politicii.”

Însă oare nu asta simţim şi noi atunci când privim la bâlciul puterii de la Chişinău? Este printre ei măcar unul care GÂNDEŞTE politic?  Este măcar cineva ce ar articula clar, dincolo de descântecele ritualice despre integrarea europeană într-un viitor luminos şi implacabil, interesul naţional al ţării? Timpul saltimbancilor, al circarilor, al nulităţilor spoite pe dinafară şi seci pe dinăuntru pare a nu mai avea sfârşit. De parcă o soartă blestemată ne râde sardonic în faţă, gargarisind cu gura-i hâdă: „Bine aţi venit în staţia terminus a politicii moldoveneşti!”.

Philippe de Villiers diagnostichează operaţiunea de de-politizare a societăţilor europene ca rezultat al conspiraţiei de la Maastricht astfel:

„Era vorba să se trăiască pur şi simplu fără politică: fără guvern, fără constituţie, fără democraţie şi de asemenea fără geografie sau limite. Se vroia dizolvarea noţiunii de popor, noţiunea de comunitate naţională, noţiunea de teritoriu. Anume în acest moment a început să se  vorbească despre „un spaţiu fără frontiere”.  Această magmă în fuziune de naţiuni milenare nu avea viziune politică, în sensul că ea nu dorea să înlocuiască vechile noastre ţări cu o nouă naţiune europeană în care ele erau invitate astfel să se topească. În spatele acestei întregi construcţii apolitice, exista ideea dispariţiei naţiunilor. Însă nu exista câtuşi de puţin ideea să se facă aşa încât să se nască una nouă. Aveam în faţa noastră, acte ratate, indicii pe care nimeni n-a ştiut să le citească: Tratatul de la Maastricht a creat o uniune monetară tocmai în momentul când anula uniunea vamală (subl. noastră – Iu. R.), care garanta „preferinţa europeană”.  El a livrat Europa liberului schimb mondial, nu ca pe o entitate, ci de o manieră dispersată.

Dacă se acţiona în vederea creării unei noi naţiuni, europene, vastă, puternică, tariful exterior comun ar fi fost fortificat, iar nu demontat.

De fapt, există o coerenţă între toate tratatele –   de la Marrakesh, de la Schengen, de la Maastricht şi de la Amsterdam – este vorba despre Euroland în cadrul Worldland.  Este vorba deci, fără a se spune, despre evacuarea realităţii naţionale, despre eliminarea politicului, vinovat de toate relele, potrivit elitelor globalizate.

Euro, inima nucleară a dispozitivului,  nu reprezintă doar politica renunţării. Este vorba despre renunţarea la politică. Adevărata politică nu este de ordin mecanic, ea este o viziune. Politica este ideea, care are şi o chestiune tehnică, nu este un răspuns tehnic potrivit. La o chestiune economică, nu un răspuns economic i se potriveşte. La o chestiune socială, bugetară, nu un răspuns social, bugetar se potriveşte. Ci un răspuns politic. 

Un răspuns politic este atunci când te ridici mult mai sus decât chestiunea care a fost pusă. Este atunci când regăseşti calea naţiunii şi a intereselor sale vitale.

Odată cu Maastricht, am trecut de la guvernarea tuturora la guvernanţa unui areopag de comisari, de pretorieni, de bancheri, mai rău, de control planetar.

Uniunea n-a fost decât o unealtă. Pentru a ocoli popoarele şi a le face să accepte această formă postmodernă de oligarhie apatridă, având o logică disimulată. Din perspectiva timpului trecut, se vede clar că Uniunea Europeană a fost gândită ca ultimul stadiu de evoluţie a ciclului politic democratic”.

Atenţie maximă la finalul ultimei fraze! Cine mai are naivitatea că UE este un standard al democraţiei funcţionale şi un model demn de urmat, să mediteze la spusele unui francez ilustru, care a simţit cu acuitate, pe propria-i piele, experienţa tragică de subjugare a naţiunii sale de către oligarhia mondialistă. Cine are ochi de văzut, va vedea.