Moldova, un stat în derivă la răscrucea între Rusia și Europa

12:25, 7 martie 2019 | | 2610 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Acest articol a fost publicat la propunerea prietenului meu italian, profesorul Claudio Mutti, în ediția din luna martie curent în revista EURASIA. Îi mulțumesc domniei sale pentru această oportunitate.

A vorbi despre Moldova de azi în contextul relațiilor dintre Rusia și Europa, numită prin confuzie Uniunea Europeană, presupune în mod necesar o scurtă incursiune istorică. Asta ar permite o mai bună contextualizare geopolitică a entității statale cunoscute ca Republica Moldova. În felul acesta ar fi mai simplu de perceput specificul acestei zone și problemele cu care se confruntă la ora actuală țara mea.

Scurtă incursiune istorică

Așadar, teritoriul actualei Republici Moldova reprezintă partea de răsărit a principatului medieval Moldova, care era, alături de Muntenia, unul dintre cele două state populate de români în spațiul carpato-danubiano-pontic. Acest spațiu, care însumează și Transilvania de dincolo de arcul carpatin, aflată vreme de circa o mie de ani sub dominație maghiară, reprezintă aria ”romanității orientale”, acest fenomen cultural unic de osmoză între moștenirea daco-latină și tradiția bizantină.

Teritoriul Moldovei, care a făcut parte din aria de dispută militară ruso-turcă în secolele XVIII-XIX, a fost divizat în urma Păcii de la București din mai 1812 între cele două imperii, Rusiei revenindu-i zona dintre Prut și Nistru până la gurile Dunării și Marea Neagră. În 1859 are loc formarea Statului Român prin unirea celor două principate, Moldova și Muntenia, proces la care teritoriul dintre râurile Prut și Nistru care primise numele de Basarabia nu participă, rămânând sub administrația Imperiului Rus. Prin urmare, întreaga cultură politică modernă a României, însuși conceptul fundamental al ideii naționale românești se întemeiază pe ideea unității culturale din care rezultă tendința spre unitatea politică a românilor într-un singur stat național. Astfel, în urma Primului Război Mondial și a loviturii de stat bolșevice din Rusia, odată cu Polonia, Finlanda, Estonia, Lituania și Letonia, teritoriul fostei gubernii rusești Basarabia reușește să iasă de sub tutela Imperiului Rus și, alături de alte două provincii, Bucovina și Transilvania, care se aflase sub dominația Imperiului Austro-Ungar, se unesc cu țara, formând România Mare.

Nu este cazul să insistăm aici asupra conceptului de stat-națiune calchiat după modelul așa-zisei Revoluții Franceze. Ceea ce este important să reținem e că actuala Republică Moldova (fosta Basarabie) este percepută de către conștiința publică românească drept un teritoriu înstrăinat în mod abuziv, un rapt teritorial provizoriu care își va găsi într-un moment istoric prielnic rezolvarea. A înțelege această percepție este extrem de simplu măcar și prin invocarea cazului Crimeii. Așa cum pentru conștiința colectivă a rușilor ”Крым наш!” (”Crimeea este a noastră!”) reprezintă o atitudine perfect explicabilă, tot astfel în mentalul colectiv românesc apartenența Moldovei din stânga Prutului la România este văzută ca firească. În treacăt fie spus, deosebirea dintre cazul Crimeii și cel al Basarabiei constă nu în aspectele ce ar ține de dreptul internațional, ci în simpla diferență de greutate geopolitică dintre Rusia și România, prima putându-și permite ceea ce pentru cea de-a doua reprezintă un lux nepermis.

Înainte de a nuanța cum anume caută să exploateze atlantiștii aceste sensibilități etno-culturale în scopuri geopolitice ostile atât României, cât și Republicii Moldova, vom mai preciza pentru cititorul italian că secolul XX a fost plin de evenimente dramatice în acest spațiu. După ce în 1918 s-a format România Mare, Rusia Sovietică nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România, acest subiect rămânând unul litigios timp de douăzeci și doi de ani. Astfel, în perioada de avânt a Cominternului, când ideea unei revoluții mondiale era în plină vogă, în Ucraina bolșevizată cominterniștii au urzit un plan de extindere a ”incendiului revoluționar” înspre Balcani prin instrumentalizarea ”chestiunii Basarabiei”. La începutul anilor douăzeci în sânul bolșevicilor care operau în Ucraina au existat două curente rivale. Primii, reprezentați în special de către comuniștii români refugiați în Rusia sovietică, militau pentru adaptarea populației românofone din stânga Nistrului la cultura română modernă (întâi de toate prin modernizarea limbii, puternic arhaizate și rusificate), astfel urmând să fie pregătit capul de pod pentru expansiunea asupra României. Cei din tabăra adversă, însă, care au și învins în definitiv, se pronunțau pentru inventarea unui popor ”moldovenesc” și a unei limbi  ”moldovenești”, atribuind acestui construct artificial o proveniență slavă, impunându-i și alfabetul rusesc, în timp ce limba română cultă de dincolo de Prut utiliza alfabetul latin etc. Astfel s-a ajuns la crearea Republicii Autonome Moldovenești în componența Ucrainei sovietice. Astfel a fost creată ideologia moldovenismului ca antipod, rival, antiteză a românismului, iar Constituția acelei ”republici” susținea că frontiera sa se află doar provizoriu pe râul Nistru, până la extinderea ei până la Prut, când urma să se producă eliberarea populației locale de sub un jug dublu: exploatarea proletariatul basarabean de către regimul burghezo-moșieresc, dar și ”opresiunea națională” a moldovenilor de către români.

În 1940, în urma notelor ultimative ale Guvernului Sovietic, administrația românească a fost constrânsă să părăsească teritoriul Basarabiei. Așa a fost creată noua republică sovietică socialistă, teritoriul ei fiind format din o parte a fostei gubernii Basarabia (amputată de accesul la Marea Neagră prin atribuirea sudului Basarabiei regiunii Odessa), plus o zonă din stânga Nistrului, regiune care formează azi zona secesionistă Transnistria. Pe parcursul perioadei sovietice a avut loc un proces dur de deznaționalizare prin impunerea ideologiei moldovenismului, care acredita existența a două limbi și două popoare, iar contactele cu România au fost blocate preț de aproape o jumătate de secol. În perioada regimului sovietic cel mai mare delict de opinie, care atrăgea persecuții grave, îl reprezenta contestarea ”teoriei moldovenismului”.

Căderea din URSS în UE: de la emanciparea națională la iluzia liberală                                          

Astfel, odată cu Perestroika lui Gorbaciov, în Republica Sovietică Socialistă Moldova s-a declanșat o puternică mișcare de emancipare națională, de recuperare a identității românești și de revenire la alfabetul latin. Concomitent a început să ia amploare curentul politic unionist. Eu însumi am împărtășit timp îndelungat această opțiune, care m-a însoțit încă din adolescență, odată cu descoperirea propriei identități naționale și a trecutului istoric tabuizat sub regimul sovietic. Este vorba despre ideea înstrăinării abuzive a Basarabiei de la România în urma anexării acesteia în 1940 de către sovietici. Pe parcursul deceniilor de ocupație sovietică disidența basarabeană era nu doar ostilă regimului comunist, ci și înstrăinării de România, iar samizdatul de aici conținea, alături de texte de referință anticomuniste, cărți românești de dincolo de Prut. Prin urmare, o astfel de atitudine, fiind întemeiată pe fapte istorice incontestabile și pe unitatea etno-lingvistică, este lesne de înțeles, însă face abstracție totală de conjunctura internațională defavorabilă realizării acestei opțiuni. Mai mult, pedalarea pe această idee poate la un moment dat să se constituie într-un dezavantaj grav pentru noi. Dacă e să ținem cont de strategiile anglo-saxone de provocare a unor conflicte de frontieră prin stimularea unor factori de natură etnică sau religioasă, înțelegem mai bine că ne-am putea pomeni într-o capcană ce ar destabiliza grav întreaga regiune, implicând într-un conflict de proporții România, Moldova, Ucraina (o parte din fostele teritorii românești se află la ora actuală în componența acestei țări) și Rusia. De fapt, exploatarea imprudentă și excesivă a ideii unioniste ar putea conduce la niște urmări similare celor declanșate în Ucraina începând cu anul 2014. Anul trecut, când se împlineau o sută de ani din momentul formării României Mari, prilej cu care tema unirii ieșise în prim-planul dezbaterii politice, am scris un articol pe marginea acestui subiect, atrăgând atenția cititorilor asupra riscurilor majore ce ar putea surveni. Printre aspectele oarecum hilare și naive ale manifestărilor opțiunii unioniste în ultimii ani este și următorul. Adepții de azi ai acestui curent de opinie pun semnul egalității între opțiunea unionistă și aderarea la NATO și UE, pe care le consideră drept avantajoase pentru interesul național românesc. Asta în timp ce anume procesul globalizării, care își impune regulile fatale popoarelor lumii, făcând uz și de cele două organizații ale ocultei mondiale, este unul cu efecte fatale pentru orice fel de identitate colectivă: religioasă, națională, sexuală. Faptul că super-clasa mondială (Michel Geoffroy) este totalmente ruptă de cultura europeană și reprezintă însăși negarea acesteia este puțin cunoscut în Moldova. Adică, altfel spus, unioniștii ar trebui să decidă: ori naționaliști, ori globaliști, tertium non datur. În acest cazan al globalizării (melting pot), care topește și omogenizează orice profil cultural tradițional, nu e loc pentru nici o națiune.

Așadar, odată cu destrămarea URSS, după obținerea independenței, noua entitate statală a fost atrasă în circuitul euroatlantic, ceea ce a presupus impunerea unui model de ”occidentalizare” accelerată prin fasonarea tuturor instituțiilor politice și a structurilor economice sub semnul democratizării, al trecerii la economia de piață și al ”integrării europene”. La fel ca în cazul celorlalte state ex-comuniste, după perioada destul de îndelungată de entuziasm și fascinație în fața magnetismului exercitat de Vestul prosper, pas cu pas am început să ne întrebăm de ce, după toate reformele impuse de către centrele de putere occidentale, în loc de prosperitate economică și libertăți democratice, ne-am pomenit într-un dezastru social-economic și moral total. Aprofundarea înțelegerii cauzelor catastrofei în care ne-am pomenit a presupus în mod firesc despărțirea de iluzia liberală. De fapt, spațiul ex-comunist a fost tratat de către plutocrația globală exact în același fel în care au fost tratate la vremea respectivă țările Lumii a Treia. Din sateliți ai URSS am ajuns să devenim sateliți ai SUA, UE și NATO, doar că de această dată pierderile economice, demografice, culturale și spirituale s-au dovedit a fi infinit mai grave. În acest sens am și publicat acum câțiva ani o carte care purta titlul ”Căderea din URSS în UE”, pentru că este vorba anume de o prăbușire din ”imperiul răului” în ”imperiul răului absolut”.

Colonizarea noastră în perioada postcomunistă este una ce cuprinde toate sectoarele sociale: politic, economic, civilizațional etc. Dar pentru ca acest proces de anexare la interesele globaliștilor neoliberali să poată fi realizat cu succes, ceea ce a primat și a determinat reușita operațiunii de vasalizare, a fost anume colonizarea culturală, intelectuală și psihologică. Starea de vrajă, de orbire ideologică, de transă exercitată de seducătorul model occidental a inhibat pentru o perioadă îndelungată orice spirit critic și capacitate de analiză rațională. Personal recunosc și cu această ocazie că fiind încă din prima mea tinerețe un militant anticomunist, am alunecat în capcana paradigmei liberale, pe care o credeam singura alternativă la modelul marxist-leninist. În accepția generației mele, desovietizarea a însemnat în mod automat occidentalizare, îmbrățișarea modelului liberal-democrat cu toate miturile acestuia despre libertățile individuale și piața liberă. Din această perspectivă, Rusia postsovietică reprezenta acel spațiu de care râvneam să ne îndepărtăm, iar Occidentul se asocia cu ”pământul făgăduinței” cu funcții de-a dreptul salvatoare pentru noi. Însă turnurile geopolitice atât de neașteptate și de spectaculoase din istoria recentă m-au determinat să-mi continui experiența de fost disident anticomunist în postura de actual disident antiglobalist, de adversar ireconciliabil al capitalismului speculativ neoliberal, al ”axei răului” Washington-Bruxelles.

Dar la ora actuală astfel de atitudini sunt caracteristice doar unei părți restrânse a intelectualilor, care depun eforturi pentru a consolida un curent de opinie critic față de Occidentul globalizat prin recursul la surse academice consistente, la media de alternativă din Europa și prin analiza critică a efectelor dramatice pe care le-a provocat executarea orbească a directivelor din exterior.

Sindromul de apendice și conflictul triunghiul                                                                                 

Revenind, precizez că la ora actuală Moldova este o țară desuveranizată, principalele decizii politice fiind sugerate din exterior. Însă pe lângă problemele cu care se confruntă toate țările din regiune, în cazul nostru se mai adaugă câteva cu un specific local cu totul aparte. Vorba e că, în virtutea unei experiențe istorice specifice, la noi s-a cristalizat un sindrom pe care l-aș numi ”de apendice”. Adică, există o opinie dominantă, potrivit căreia Moldova n-ar fi în stare să supraviețuiască economic decât fiind remorcată de altcineva mai puternic. Această prejudecată provine din faptul că de-a lungul timpului acest teritoriu a făcut parte atât din componența României, cât și din componența Rusiei (URSS).

Potrivit acestei viziuni, unii consideră că doar o eventuală apropiere cât mai strânsă de Rusia (până la contopirea într-un sigur stat) ar fi în stare să ne rezolve problemele, iar rivalii acestora optează simetric pentru o reunificare cu România ca soluție optimă pentru depășirea tuturor nereușitelor. La fel stau lucrurile și în cazul euroentuziaștilor, obsesia integrării salvatoare în UE face parte din același sindrom. În primele două cazuri aceste tendințe sunt sprijinite din cele două capitale rivale, Moscova și București, care își dispută întâietatea asupra acestui teritoriu. Această stare de lucruri determină o scindare a societății în două tabere beligerante: unii sunt românofiliși prin definiție rusofobi, iar ceilalți – ca o reflecție răsturnată în oglindă – sunt rusofili și în mod obligatoriu românofobi. Aceste tranșee conceptuale sunt ocupate cu abilitate de către diverse partide politice, care exploatează cele două tipuri de nostalgii, fobii și reverii pentru a-și coagula propriile nișe electorale.

Acestui tip de conflicte identitare este analizat în profunzime în lucrarea filosofului francez Lucien Cerise ”Neuro-pirații. Reflecții pe marginea ingineriilor sociale”. Ne referim la ceea ce autorul numește ”conflict triunghiular”, acea tehnică de instigare a unor animozități artificiale în sânul unei societăți pe baza exploatării micilor diferențe de ordin etnic, lingvistic sau religios. Cele două părți aflate în conflict, situate la baza acestui triunghi, sunt alimentate în egală măsură de către manipulatorul situat în unghiul din vârful acestuia, care rămâne invizibil pentru ambele părți. Astfel de turbulențe artificiale sunt generate de către cei care vor să arunce o perdea de fum asupra adevăratei stări de lucruri din societate prin asocierea tuturor relelor cu chipul ”dușmanului absolut”, plasat pe orizontala acestei bătălii. În cazul nostru disputa între rusofili și românofili (sau eurofili, care de cele mai multe ori reprezintă aceeași tabără) răspunde în totalitate intereselor oligarhiei globale. Asta pentru că atât timp cât societatea își macină energiile în acest război politic absurd, nutrind obsesii sovietolatre, etnocentriste sau eurolatre, dar execută cu obediență directivele caracatiței mondialiste de menținere a tuturor politicilor în albia trasată, pentru sforarii din umbră nu contează câtuși de puțin cine anume se află la guvernare.

Adevărul e că nivelul intelectual al decidenților politici din Moldova este atât de redus, încât exercitarea puterii reale din exterior nu este percepută ca o stare de lucruri anormală sau degradantă. Cei care se autointitulează ”parteneri de dezvoltare” știu bine cum să inducă administrației locale sentimentul satisfacției pentru cooperarea cu emisarii Occidentului, care sunt percepuți ca niște supraoameni, niște binefăcători veniți să fericească populația aborigenă prin adaptarea ei la standardul vestic. Așadar, nu contează câtuși de puțin preferințele ideologice sau de orientare externă ale guvernanților, de vreme ce, indiferent de culoarea acestora, politica monetară a Băncii Naționale, politicile bugetară, fiscală, vamală, precum și politica legislativă în ansamblu sunt impuse într-o manieră soft de către Occident. Ceea ce contează cu adevărat pentru prestidigitatorii din vârful piramidei, este ca nimeni dintre cei antrenați în competiția politică internă să nu depisteze regulile jocului impus dinafară, canalizându-și nemulțumirea împotriva Sistemului mondial dominant, ci să se consume în bătălii fratricide istovitoare.

Principiul ”Cunoaște-și dușmanul” ca premisă a demontării Sistemului           

În această ordine de idei, întregul efort al grupului nostru, prin resursele media de alternativă, prin activități editoriale și conferințe publice, este orientat anume spre demascarea Sistemului, spre orientarea atenției opiniei publice către vârful triunghiului, către imperiul american global și toate extensiunile acestuia. Desigur, revolta populistă din ultimii ani, care se manifestă în o serie de țări europene, este cea spre care focalizăm atenția oamenilor din Moldova. Iar ținând cont de confuzia identitară prezentă în societatea moldovenească, considerăm că este fundamentală depășirea vechilor animozități de ordin istoric și etno-lingvistic. Deși populația Moldovei este majoritar românofonă, noi rămânem o societate bilingvă, iar populația rusofonă a devenit autohtonă de mai multe generații. De aici și concepția pe care am expus-o de mai mulți ani în articole, cărți, emisiuni TV și pe Internet care poate fi expusă pe scurt astfel: Moldova, parte care a devenit întreg sau despre Ideea Națională ca forță unificatoare. O astfel de abordare este una ce se axează pe apartenența majorității absolute a cetățenilor noștri – români (care se autoidentifică și ca moldoveni), ucraineni, găgăuzi (o minoritate turcofonă creștină), bulgari etc. – la civilizația Ortodoxă, la matricea bizantină comună, unitatea religioasă fiind mult mai importantă decât diferențele de ordin etno-lingvistic. Toate recensămintele din ultimii ani arată că peste 90 la sută din populația țării sunt creștin-ortodocși. Prin urmare, Ortodoxia constituie elementul identitar comun și trebuie să reprezinte temelia Ideii Naționale. O altă idee directoare ține de conceptul protecționismului economic, inspirat din teoria lui Friedrich List și adaptat la realitățile geopolitice de azi, acesta fiind încă un element fundamental pentru coagularea unui curent de opinie cu adevărat patriotic. Adică, în locul liber-schimbismului (freetradismului) impus de către corporatocrația globală, care anulează orice șansă de depășire a dezastrului economic, se impune practicarea suveranității economice. Iar în locul unui naționalism etnocentrist, calchiat după modelele seculare depășite, noi propunem asumarea naționalismului economic, care e un puternic factor de unitate națională ca manifestare a instinctului de autoconservare colectivă.

Iar pentru a pune capăt interminabilelor rivalități politico-ideologice axate de clivajul Stânga-Dreapta, popularizarea ideii că aceste teorii politice sunt perimate și țin de experiența secolelor precedente reprezintă o urgență a demersului nostru public. În acest sens, exemplul noii guvernări din Italia, formate din două partide aflate la poluri ideologice opuse, merită să fie pus în valoare din plin. Sau, după expresia lui Alain de Benoist, ”Droite-gauche, c’est fini!” (”Dreapta-stânga, s-a terminat!”). Adică, omologarea consumatorului de fenomen politic din Moldova la noile mișcări suveraniste din Europa constituie o prioritate de primă importanță pentru noi.

Din această perspectivă, critica liberalismului, inclusiv a noii sale forme neoliberale în condițiile globalismului, ”a societății de piață”, a capitalismului financiar, a silicolonizării, a consumismului, a rețelelor Soros, a lobby-urilor LGBT, a ”culturii morții” (stimularea avorturilor, a promiscuității sexuale ca mijloc de distrugere a instituției familiei, a eutanasiei etc.), a revoluției transumaniste, ca și focalizarea atenției publicului asupra autorilor acestor politici, fac parte din arsenalul nostru de luptă. Convingerea noastră este că singura interpretare cu adevărat corectă, profundă și complexă a fenomenelor ce caracterizează profilul Occidentului global de azi trebuie să se axeze pe o viziune spiritualistă, transcendentală, izvorâtă din tradiția religioasă. Asta pentru că doar o astfel de grilă de lectură a realităților de azi poate evita capcana unor abordări fragmentare și prin urmare deformante. O astfel de perspectivă holistică este în măsură să permită înțelegerea esenței războiului axiologic, purtat de către o sectă globalistă malefică împotriva omului ca realitate antropologică care posedă o serie de constante civilizaționale superioare ce îi definesc identitatea.

În căutarea ieșirii din labirintul geopolitic

Odată fiind identificate și nominalizate centrele de putere occidentale care supun unei agresiuni totale Moldova (alături de celelalte țări din regiune), în mod natural ar trebui să ne căutăm aliați strategici printre țările care se opun pretențiilor de hegemonie globală a civilizației talasocratice, negustorești (Sombart), dizolvante și nihiliste. Evident, primul aliat natural ar fi Rusia, cea mai importantă putere telurocratică din Eurasia, cu care împărtășim în comun apartenența la civilizația ortodoxă, precum și o îndelungată experiență istorică comună. Desigur, China, Iranul și Turcia, ca și alte state de pe continent, care se coagulează într-un front de apărare comun în fața agresiunii anglo-saxone, trebuie avute în vedere. Și totuși aceste țări, datorită distanțelor mari, dar și hărților mentale ale moldovenilor, nu pot concura în acest sens cu Rusia. Aici ar fi potrivit să enumerăm acei factori, care servesc drept impedimente ce minează o relație durabilă dintre Moldova și Rusia, precum și să sugerăm unele idei care ar putea contribui la depășirea acestora.

Așa cum am arătat mai sus, întâi de toate este vorba despre trecutul istoric dramatic. De remarcat că anume aceste perioade istorice dificile, care au lăsat o amprentă negativă în memoria moldovenilor, sunt speculate cu abilitate de către centrele de influență occidentale pentru alimentarea rusofobiei în războiul hibrid purtat contra Rusiei lui Putin, care refuză să-și sacrifice suveranitatea pe altarului globalismului. Cultivarea imaginii Rusiei drept ”dușman extern” se bucură de succes nu doar datorită eficienței tehnologiilor occidentale de manipulare a opiniei publice, ci și pentru că însăși politica oficială a Rusiei oferă cu generozitate pretexte ce alimentează arsenalul propagandistic atlantist.

Este vorba întâi de toate despre un element cheie al discursului oficial al Kremlinului, care constituie o permanență al acestuia. El ține de un anume neosovietism, de asumarea și chiar glorificarea perioadei sovietice, de evitarea unei despărțiri tranșante de trecutul comunist, de lipsa unei evaluări critice clare a loviturii de stat bolșevice din 1917 și a executării ritualice a familiei Țarului Nicolai II, a rolului lui Lenin, mumia căruia încă se mai află în mausoleul din Piața Roșie, a genocidului care a urmat etc. Tot aici se înscrie și elogierea figurii lui Stalin, dar și – ceea ce e deosebit de important – justificarea expansiunii sovietice în țările din Europa Centrală și de Est, a satelizării și comunizării lor ca urmare a târgului dintre sovietici și anglo-americani. Anume acest eclectism ideologic al administrației de la Moscova, care aglutinează în mesajul său elemente din religia regimului sovietic și elemente ale viziunii conservatoare creează un sol fertil pentru propaganda adversarului său geopolitic.

Pentru a contribui la depășirea frustrărilor istorice și a sensibilităților ce permit exacerbarea rusofobiei, Moscova ar urma să elaboreze un nou tip de discurs, în primul rând de disociere netă față de regimul comunist și a crimelor săvârșite de acesta, victima căruia a fost mai întâi însuși poporul rus și numai la distanța câtorva decenii în același cazan cominternist s-au pomenit și popoarele colonizate de Imperiul Sovietic. Revin aici la teza formulată recent pentru o altă instituție media din Italia (www.vision-gt.eu, flux.md), în care am susținut că în actuala conjunctură internațională se impune inițierea unui proces de reconciliere istorică între Rusia nouă, postcomunistă și popoarele din regiunea noastră. Altminteri armonizarea relațiilor noastre va fi minată și de acum încolo de spectrul trecutului, care este exploatat cu abilitate de către artizanii occidentali ai ingineriilor sociale.

Așa cum susțin pe bună dreptate prietenii mei de la Moscova, Rusia nu trebuie să reprezinte doar un pol geopolitic aflat în concurență cu polul atlantist, în același timp menținându-se în paradigma politico-juridică, economico-financiară și, mai larg, civilizațională impusă după încheierea Războiului Rece de către învingătorii occidentali. Rusia dispune de întregul potențial spiritual, cultural, politico-militar și economic pentru a abandona în totalitatea postura de periferie a Occidentului, de societate calchiată după modelul acestuia, afirmându-se din plin ca o civilizație de alternativă. Celebrul paleoconservator american Patrick J. Buchanan a avut perfectă dreptate într-un articol publicat în 2014, arătând că Putin este perceput de către tradiționaliștii din Vest drept un nou cruciat creștin, care s-a ridicat împotriva ”culturii morții”, a dictaturii LGBT și în apărarea valorilor conservatoare. (theamericanconservative.com, vladhogea.wordpress.com). Ortodoxia, Tradiția, valorile familiei, eurasianismul sunt deja componente fundamentale ale discursului conservator promovate de către administrația rusă. Rusia poate să-și atragă simpatiile popoarelor din zona noastră prin contestarea modelului neoliberal tocmai afirmând din plin valorile conservatoare, inclusiv ca element definitoriu al politicii sale externe. Timpurile rezervate unor aproximări conceptuale de critică a liberalismului de pe poziții marxiste ușor atenuate și amestecate cu elemente conservatoare trebui să rămână în trecut.

În mod evident, Moldova, fiind o țară de dimensiuni mici, nu dispune de un potențial suficient pentru a depăși statutul de obiect al geopoliticii fără a-și crea un șir de alianțe regionale și continentale cu alte state. Conceptele existente în secolele precedente despre crearea unor alianțe regionale a țărilor din zona sud-est europeană, care să manevreze între interesele marilor puteri, sunt inactuale, deoarece un șir de state sunt deja anexate la proiectul geopolitic atlantist prin apartenența lor la structurile NATO și UE. Iar țara noastră, chiar dacă nu face parte formal din cele două structuri regionale complementare, oricum este atrasă în orbita acestora prin acordurile de cooperare cu Alianța Atlanticului de Nord și de asociere și liber schimb cu Uniunea Europeană. În aceste condiții, decolonizarea politică și economică a Moldovei este legată direct de perspectivele destrămării celor două organizații, proces care va fi inițiat, cel mai probabil, de țări mai puternice, noi urmând, eventual, să beneficiem de inițiativele strategice ale altora. Nici aderarea la țările grupului de la Vișegrad la ora actuală nu este posibilă, și asta nu atât din cauza lipsei unei frontiere comune cu aceste state, ci a lipsei de viziune politică a clasei politice de la Chișinău. Fiind o țară neutră prin prevederile sale constituționale, Moldova arată ca o insulă între două state mult mai mari ca România și Ucraina, căzute în raporturi de vasalitate față de Washington și Bruxelles.

În plus, ecuația se complică și prin prezența nelegitimă a forțelor militare ruse în zona de est a țării, Transnistria, rămase după destrămarea URSS cu statut de forțe de pacificare, instituite ca urmare a conflictului militar din 1992. Faptul că prin norma constituțională este interzisă prezența militară străină, precum și demersurile permanente ale Moldovei în cadrul forurilor internaționale, prin care se insistă asupra evacuării trupelor militare ruse, care și-au încheiat demult misiunea pacificatoare, nu sunt în măsură să schimbe situația. Refacerea  unității teritoriale prin restabilirea autorității statului asupra zonei separatiste Transnistria, care se bucură de protecția politico-militară și economică a Rusiei, rămâne a fi doar un concept dezirabil, însă inaplicabil din motive strategice evidente. Ca să exemplific rațiunile care determină Rusia să-și păstreze contingentul militar în zona de Est a Moldovei, voi reproduce aici răspunsul unui înalt diplomat rus, care mi-a spus acum câțiva ani într-o discuție privată următoarele: ”Aruncați o privire asupra regiunii. Americanii sunt în România, prin urmare noi suntem nevoiți să rămânem în Moldova. Dacă România ar fi fost o țară neutră, atunci poate am fi găsit o soluție în acest sens”. În momentul când avea loc această conversație Ucraina încă nu era subjugată definitiv de către americani. Însă după evenimentele din 2014 din această țară, păstrarea efectivului militar rus în Moldova devine pentru Moscova și mai importantă. Prin urmare, atâta timp cât cele două țări, între care este situată Moldova, sunt niște pioni în jocul strategic al americanilor contra rușilor, chestiunea rezolvării problemei Transnistriei va rămâne în stare de suspensie.

Fiind încercuită din toate părțile de forțele NATO, Rusia este obligată să-și ia măsuri de apărare a propriilor interese naționale. Astfel încât perspectivele de reașezare geopolitică a Moldovei necesită un alt context internațional, care ar putea surveni în cazul retragerii SUA de pe continentul european. O asemenea perspectivă este însă pentru moment improbabilă, deoarece se știe bine că Administrația Trump, care manifestă tendințe izolaționiste, este sabotată de către Deep State, globaliștii reușind să mențină linia expansionistă a Washingtonului în lume. O a doua șansă de schimbare a situației geopolitice de pe continent, care ar putea favoriza Moldova, este legată de ascensiunea vertiginoasă a forțelor politice populiste în Europa. Acestea manifestă în mod firesc atitudini critice față de imperialismul american și cultivă relații pozitive cu Moscova. Din această perspectivă, apropiatele alegeri pentru Parlamentul European din mai 2019, precum și succesele pe care le obțin populiștii la scara alegerilor naționale, pot fi niște semne de bun augur pentru Moldova. Adică, Chișinăul ar putea fi mai curând beneficiarul unei conjuncturi internaționale favorabile decât artizanul acesteia.

Moldova – puntea de aur între Rusia și România. Sarcina elitelor în actualul context geopolitic

Și deoarece Moldova este situată sub aspect cultural între două lumi, lumea rusă și lumea românească, apropierea dintre acestea poate și trebuie să fie inițiată anume în capitala Moldovei, Chișinău. Moldova, care a fost și mai e percepută ca o zonă de dispută și de conflict între cele două țări, poate deveni o zonă de confluență culturală între ele, o punte de aur care să contribuie la reechilibrarea relațiilor celor două popoare de tradiție bizantină. Și asta chiar în condițiile în care România rămâne o colonie a Occidentului. Ieșirea din menghina sufocantă a NATO și UE, care au desuveranizat această țară, ca, de altfel, și Moldova, încă nu este pe agenda politică a Bucureștiului. Deși restabilirea independenței naționale ar presupune anume o astfel de perspectivă. Până atunci, însă, misiunea inițierii unui astfel de dialog le revine exponenților adevăratelor elite naționale ale celor două popoare.

Personal cunosc două figuri de o valoare cu totul excepțională, comparabile ca anvergură academică și complementare ca viziune asupra lumii, care ar putea pune bazele acestui proces de reconciliere istorică și de remodelare a liniilor de gândire din societățile noastre. Este vorba despre doi iluștri sociologi și geopoliticieni cu vocație de gânditori ortodocși de primă mărime, rusul Aleksandr Dughin și românul Ilie Bădescu. Opera lor este o mărturie incontestabilă a unei optici spiritualiste, tradiționaliste, hristocentriste, Dughin cunoscând în profunzime cultura română, iar Bădescu cultura rusă. Un dialog de un asemenea nivel intelectual ar putea împrăștia multe stereotipuri și prejudecăți, dar mai ales ar putea prinde pe picior greșit strategii mondialiști axați pe ostilizarea artificială a relațiilor dintre cele două popoare. În loc de conflict, un astfel de dialog ar produce cooperare, confluențe, empatie, ca și surpriza descoperirii unor similitudini izbitoare care definesc profilul identitar al celor două popoare.

Ar mai fi de menționat aici că de-asupra celor doi gânditori conservatori amintiți mai sus planează figura unei personalități de o importanță fundamentală pentru perspectivele de restabilire a unității continentale a Eurasiei. Este vorba de metafizicianul, gânditorul mistic și profetul unei viitoare arhitecturi geopolitice a continentului  nostru, Jean Parvulesco, românul care s-a afirmat la Paris, opera lui fiind admirată deopotrivă de către Bădescu și Dughin. Un astfel de triumvirat simbolic, sub semnul tutelar al lui Parvulesco, ar putea determina evoluții de-a dreptul spectaculoase.

Câteva remarci finale

Revenind la poziționarea Republicii Moldova între Rusia și UE, aș face câteva observații care țin de atitudinea actorilor politici interni față de cei doi poli de atracție aflați într-o concurență acerbă pentru influența asupra unor țări ca a noastră. Așadar, spectrul politic este divizat în două, fiecare dintre rivali având în spate circa 50% din opțiunile cetățenilor. Ironia și ridicolul acestei situații constă în faptul că practic toți jucătorii politici, indiferent de simpatiile lor față de unul dintre cele două centre de putere, își fac un titlul de glorie din ceea ce ar trebui să fie un prilej de rușine și oprobriu public. Și anume, mândria de a fi exponentul lui Putin sau, respectiv, al birocrației europene în Moldova, este afișată ca o virtute și o dovadă a valorii politice a personajului respectiv. Astfel s-a ajuns la situația când în Moldova lipsește cu desăvârșire o clasă politică autohtonă, adânc înrădăcinată în solul Patriei, care ar ști să promoveze interesele naționale în dialogul cu marile puteri, căutând alianțe, dar și ținând piept, atunci când e cazul, unor presiuni externe ce ar dezavantaja țara. Ignoranța și lichelismul acestora îi fac să-și întemeieze întreaga platformă politică pe ideea stupidă și periculoasă, potrivit căreia interesele țării noastre ar coincide sută la sută cu cele ale protectorilor lor externi. Astfel, am ajuns în situația când avem pe post de politicieni mai curând niște exponenți ai intereselor rusești sau europene în Moldova decât ai intereselor moldovenești în raport cu Rusia și UE. Așa cum arătam mai sus, sindromul de apendice, de entitate statală care se poate afirma doar în simbioză cu unul dintre cele două centre de putere, conștiința de vasal sau mercenar caracterizează întregul establishment politic. Desigur, nu punem un semn de egalitate între Rusia și UE. Prima poate deveni un aliat cheie pentru Moldova (care nu poate rezista de una singură în fața agresiunii Occidentului), iar cea de-a doua reprezintă un derivat al imperialismului american pe continentul nostru, care trebuie să dispară, așa cum trebuie să dispară și toate trupele americane de ocupație, pitite sub umbrela NATO.

Ar fi cazul să amintim în acest context că atunci când e vorba despre niște alianțe dintre state, întotdeauna interesul este unul reciproc. Chiar și în cazurile când dialoghează entități statale cu pondere geopolitică diferită. Iar talentul și patriotismul unor lideri politici cu vocație din țări mici ca Moldova trebuie să constea în primul rând în negocierea reușită a unor alianțe externe ce ar fi în beneficiul țării. Însă până la afirmarea unor astfel de lideri, Moldova continuă să fie bătută de toate vânturile geopolitice ce traversează regiunea, oscilând între obediență și ostilitate față de cei doi poli geopolitici, Rusia și Uniunea Europeană.

Sursa: eurasia-rivista.com

Iurie Roșca