Moartea presei libere, decesul democraţiei

17:06, 27 ianuarie 2021 | | 467 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Informaţiile care au ieşit la iveală în SUA lui Donald Trump în legătură cu fraudarea alegerilor în Europa Occidentală, dar şi în cea de Răsărit n-au fost preluate în presă, în media mainstream. Nu s-au făcut investigaţii jurnalistice, nu au fost puşi în discuţie nici preşedinţi, nici prim-miniştri şi nici parlamentari aleşi dubios cu ajutorul unor maşini de vot inventate în SUA după 11 septembrie 2001 şi intrate în „producţie” din 2004, începând cu Venezuela: Dominion, Hammer, Scorecard etc. În România au fost sau nu folosite aceste maşini de furat alegeri şi softuri şmechere? Sau, pentru că România e doar o colonie, întrebarea nici nu mai merită să fie pusă?

De foarte multă vreme, de cel puţin 15 ani (2004), alegerile pretins democratice din Europa par să fi devenit o comedie tristă, la îndemâna oligarhilor, miliardarilor, posesori de mari averi şi de mari trusturi media, proprietari ai Big Tech şi ai asociaţilor lor. Şi, culmea, majoritatea populaţiilor nu par să fie nemulţumite de situaţie. Desigur, mai există media alternativă, media gratuită sau făcută cu mijloace puţine şi cu mai multă conştiinţă şi responsabilitate. Dar, atâta timp cât trusturile mari de media şi toată presa mainstream sunt în mâinile a nouă miliardari în Franţa şi sunt posedate de doar şase mari averi în SUA, efortul presei, al mediei alternative aminteşte inevitabil de mitul lui Sisif.

E limpede că democraţia şi-a epuizat resursele şi că intrăm într-o nouă epocă, una tehnocratică, în fapt, oligarhică (UE este bazată aproape în întregime pe tehnocraţie şi nu prea are de-a face cu democraţia). Pentru că tehnocraţii sunt doar absolvenţii marilor şcoli din Vestul Europei şi ai universităţilor nord-americane, iar ei sunt angajaţi, plătiţi de oligarhi, de marile averi, de marile concentrări de capital. Dacă până acum 20 de ani tehnocraţii supradotaţi şi foarte şcoliţi erau nişte asociaţi ai miliardarilor, în ultima vreme statutul lor s-a diminuat, nu mai sunt parteneri profesionişti ai angajatorilor lor.

Ce e straniu e că filosofii, profesorii marilor şcoli de economie şi de politică nu au reuşit să propună un model de societate aplicabil în post-democraţie. Şi iată că oligarhia (asemănătoare cu cea din Sparta antică), bazată pe bani şi armate (plus servicii secrete), se instalează treptat şi sigur în tot Occidentul. Iar populaţiile – Vestele Galbene în Franţa, „deplorabilii”, numiţi aşa de Hillary Clinton în America – votează degeaba, mecanic, pentru că votul lor nu mai are nici un conţinut şi e uitat a doua zi după alegeri. Politicienii „democraţi” şi media mainstream sunt preocupaţi doar să-i servească pe adevăraţii lor stăpâni, miliardarii, oligarhii. „Poporul” a devenit o noţiune lipsită de sens. Cunoscutul „government of the people, by the people, for the people”, care a strălucit în discursul lui Abraham Lincoln, aparţine trecutului.

Nu e întâmplător că în 2020, anul covidului, au ieşit la suprafaţă speculaţii sinistre în legătură cu necesitatea de a împuţina populaţia planetei. În numele ecologiei, al salvării aceleiaşi planete. Populaţiile au devenit parcă superflue, inutile. Chiar şi vaccinurile împotriva coronavirusului SARS-CoV-2 sunt primite cu suspiciune, se vorbeşte sotto voce despre efecte dezastruoase pe termen lung, despre pierderea capacităţii de reproducere, despre cipuri morbide. Neîncrederea „deplorabililor” în cei care deţin marile averi, aceiaşi care produc şi vaccinurile, atinge cote ameţitoare. Normal ar fi – fiind vorba de sănătatea publică şi de răspunderea naţională – ca vaccinurile şi marile companii farmaceutice să aparţină statelor, iar nu speculanţilor privaţi.

În România lui Traian Băsescu şi Klaus Iohannis absenteismul a bătut noi şi noi recorduri. Dar Klaus Iohannis a ştiut de la început, de când a fost ales primar al Sibiului, că nu poporul l-a ales. Popor pe care chiar de aceea îl dispreţuieşte. După un remarcabil articol recent din Evenimentul zilei (Ada Meseşan – „Căruţa cu paiaţe”, evz.ro, 21.01.2021), aparatul de stat, funcţionarii s-au înmulţit în ultimii ani pesedişti cu peste 400 000 de angajaţi, care, datorită legilor în vigoare, nu mai pot fi daţi afară. Chiar în 2020, PNL a mai făcut încă 1 200 de angajări în administraţia centrală. Pentru că nu s-a mai muncit. Ce fac aceşti funcţionari? Mută hârtii şi fac trafic de influenţă ?

De ce nu au căldură şi apă caldă cartiere întregi din Bucureşti? Traian Băsescu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu, Gabriela Firea nu au făcut nimic pentru înnoirea reţelelor şi instalaţiilor? Nu-i nimic, ei trăiesc la cădură, în vile luxoase, şi au averi considerabile. Pentru că ei au fost aleşi „democratic”. Au fost aleşi să trăiască bine. „România, singura ţară din UE în care angajaţii din administraţia publică câştigă cu 70 % peste media pe economie” (Ada Meseşan îl citează aici pe Ionuţ Dumitru, economistul-şef al Raiffeisen Bank România) […] „Ţara este în criză economică generată de pandemie, ale cărei efecte au sufocat mediul privat. Peste 500 000 de oameni şi-au pierdut joburile, mii de firme au fost obligate să reducă la minim numărul de angajaţi, dacă nu cumva au închis porţile” (idem, evz.ro). De ce s-a împrumutat Florin Câţu în 2020? Ca să plătească salarii la sute de mii de funcţionari de stat inutili?

În România nu mai există ziare cu acoperire naţională, iar televiziunile au redevenit de stat prin finanţările de la buget. În 2020, cei mai mari proprietari de televiziuni din România au fost, de fapt, prim-ministrul Ludovic Orban şi, mai ales, marele erou al tuturor televiziunilor, marele prompterist de la Cotroceni, Klaus Iohannis. Dar în deciziile strategice ale ţării ei nu mai au nici un cuvânt de spus. Lucru care nu pare să-i deranjeze defel. Pentru că mediocritatea, nulitatea lor de arendaşi, de argaţi se simte la adăpost, fiind ei la ordin.

După venirea la putere a lui Traian Băsescu (cu Dominion? Cu Scorecard?), marile ziare au dispărut ca prin farmec. S-au mutat pe Internet, în site-uri, bloguri sau pseudoziare. Pentru că deveniseră inutile şi, mai ales, periculoase, România era deja încălecată de oligarhii internaţionali. Nouă ne-au fost arătaţi în cătuşe doar cei locali. România e singura ţară din lume, în care media (pretins) alternativă e dominată de marile nume ale presei din anii ’90 şi care erau deja binecunoscute din anii ’80, anii târzii ai lui Ceauşescu (Ion Cristoiu, Sorin Roşca Stănescu, Cornel Nistorescu etc., altfel oameni talentaţi). Autorii celor mai odioase articole comandate de Sistem sunt oameni foarte tineri care nici nu prea stăpânesc limba română. Sau foşti consilieri prezidenţiali (Iulian Chifu, Iulian Fota etc.). Democraţia, ca şi presa din ţara noastră, e de râsu-plânsu (Nichita Stănescu) sau de râsul curcilor. Noroc că foarte mulţi români se mai pot îmbăta cu apă rece (într-o nesfârşită fugă de realitate) pe Facebook şi pe alte reţele sociale oferite de partenerul nostru strategic.

Pentru a încheia, să-l amintim pe Paul Craig Roberts, o mare conştiinţă a Americii contemporane, care de foarte mulţi ani scrie despre presă folosind expresia „presstitute” („presa prostituată”). Dar în SUA există o pleiadă de mari editorialişti, dintre care cei mai mulţi scriu şi cărţi: James Howard Kunstler, Brandon Smith, CJ Hopkins, Pat Buchanan, Caitlin Johnstone, Diana Johnstone, Michael Snyder, Chris Hedges etc. Nici unul nu scrie sau nu mai scrie de o bună bucată de vreme pentru marile ziare de genul Washington Post sau New York Times. În Franţa, în ceea ce a fost cel mai mare ziar de dreapta, Le Figaro, mai sunt toleraţi vreo trei mari ziarişti de altădată – printre care celebrul Ivan Rioufol. Restul redacţiei e în serviciu comandat.

Oligarhia (tirania, dictatura) în 2020 s-a impus prin tehnocraţii sanitari. În primul rând în SUA, contra lui Donald Trump şi a democraţiei, folosindu-se pe scară largă votul prin corespondenţă sub pretextul pandemiei. Mulţi profesori, savanţi, medici s-au opus vehement acestei instrumentalizări, spre onoarea lor, iar opinia publică i-a urmat şi le-a fost recunoscătoare. Dar se deschide aici un alt subiect.

Petru Romoşan