Libertatea de asociere sau Sindromul vădanei

20:23, 31 iulie 2019 | | 437 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

De ceva timp încoace unii dintre foștii membri ai Noii Generații din cadrul PPCD se afișează din când în când în calitate de suporteri, militanți, poate și membri ai altor partide. Cum ar fi, de pildă, Partidul Șor, dar nu numai acesta. Au fost cazuri când am observat câte un fost discipol de-al meu încurcându-se și cu alte partide. Aparițiile acestora sub umbrela altor partide trezește o nedumerire firească printre ai noștri, în același timp dând prilej pentru comentarii malițioase neprietenilor. Atunci când se întâmplă să vedem câte pe unul plecat pe furiș de la noi și afișându-se public în (im)postura de promotor focos al unor cauze îndoielnice sub aspect moral, dar atât de profitabile sub aspect pecuniar, n-avem nici un motiv de satisfacție. Chiar dimpotrivă. Tocmai de aceea mă văd nevoit să fac doar câteva precizări în acest sens.

Tinerii de altă dată, care au aderat acum aproape două decenii la organizația de tineret a partidului nostru,între timp s-au maturizat de-a binelea. E adevărat, unii mai mult biologic decât intelectual sau duhovnicește. Au devenit familiști, au copii, deci alte responsabilități decât pe vremuri. Desigur, ai noștri știu bine cât suflet am pus și dedicație am avut pentru ei. Am căutat să le altoiesc în principal două virtuți, cea de luptător, de om de caracter, constant și integru, precum și cea de persoană mereu setoasă de cunoaștere, de lărgirea orizonturilor intelectuale și spirituale. Fiind diferiți, unii au însușit mai multe, alții – atâta cât au putut. Iar timpul nemilos, cu valurile vieții tot mai lichefiate sub imperiul unei societăți de piață, i-a afectat pe fiecare după felul lui. Astfel, în mijlocul unei lumi a nesiguranței, producătoare a unor mase de precariat debusolat, mulți dintre cei care erau în jurul meu și-a dibuit propria cărare în viață. Care a emigrat în căutarea unor câștiguri, care și-a găsit un rost acasă.

Departe de mine gândul să îi judec sau să le pun note la purtare. Mai ales în public. Dar cu această neplăcută ocazie, când unii care au fost în preajma mea ani de zile se dau în spectacol de dragul unor mize efemere, aș vrea să îi rog pe camarazii mei care și-au păstrat onoarea și loialitatea față de prieteni să nu se întristeze prea tare. Și nici să nu se frământe cu gândul cum de e posibil să se întâmple așa ceva. E simplu, dragii mei prieteni. Tipul de societate în care trăim nu stimulează câtuși de puțin manifestarea virtuților, ci dimpotrivă. Bine, dar parcă odinioară a fost altfel? De ar fi fost altfel, nu ar fi ajuns Eminescu să-i înfiereze pe cei care ”numai banul îl vânează și câștigul fără muncă”.

Dar oare nu asta e însăși esența mut râvnitului capitalism, care ne învață să urmărim obținerea unor profituri maxime cu eforturi minime?  Chit că uneori pentru a te pricopsi cu o sinecură ești nevoit să te mai faci și de râs. Dar ce mai contează astfel de finețuri de vreme ce câteva minute de rușine pot fi convertite în satisfacții materiale nesperate? La urma urmei, într-o societate liberală, dominată de egolatria individului-rege, de relativism, de opinii care substituie absența convingerilor,  legea garantează fiecăruia dreptul la libera asociere și, simetric, la disociere după bunul său plac. Și nu există nici o instanță superioară care ar avea căderea să dea aprecieri acestei mișcări browniene.

Cu această neplăcută ocazie mi-am amintit de o zicere superbă a regretatului scriitor Vasile Vasilache, care spunea la un moment dat în inconfundabila-i manieră de povestitor neîntrecut că unii dintre noi au mentalitate de vădană: ”Oare de cine m-aș lipi eu acum ca să-mi fie mai bine?”. Și pe drept cuvânt, calea de la liberalismul politic spre libertinajul politic e scurtă de tot. Adică, altfel zis, ești liber să te scufunzi în promiscuitate, dar numai să nu spui că ceea ce faci te și onorează.

De fapt, nimic nou. Recunoștința, floare rară. Ca și fidelitatea, permanența, servirea unui scop superior interesului personal. Mai ales de când am fost și noi înghițiți de ”civilizația banului”.  Deși ca întotdeauna alegerea este strict personală și nu poate fi pusă pe seama vremurilor ticăloșite în care trăim. Pur și simplu fiecare face uz, iar uneori și abuz de propria libertate după cum îl duce capul. Sau ce mai are el acolo ca parte a corpului peste care își îndeasă căciula.

Noțiuni ca vocație, misiune, destin asumat, interes colectiv, aspirații majore, cauză națională mai au vreo valoare pentru unii plimbăreți ca cei care m-au făcut să maculez hârtia cu acest prilej deloc agreabil?  Dedicația zilnică de dragul unor valori superioare sună pentru ei, vorba lui Eminescu, ”ca plâns la cununie, (…) ca râsul la mormânt”.  Pentru astfel de preocupări trebui să-ți faci timp, să ai chef, să fii motivat. Și nu moral, nu mai crede nimeni în așa ceva, ci pecuniar.

Adrian Păunescu, pe care nu-l contestăm ca talent literar, a comis la un moment o expresie cu pretenții de maximă: ”Aș fi devenit martir dacă n-aș fi apucat să fie tată”. O scăpase printre piesele superbului cenaclu ”Flacăra”. Însă dacă e să ne luăm după astfel de vorbe, ar reieși că toate faptele mari sau măcar onorabile în istorie au fost realizate de burlaci care n-aveau nici o răspundere față de propria familie. Dar întrucât știm că lucrurile nu stau așa, să avem cel puțin decența să recunoaștem pentru noi înșine că unii dintre noi (sau poate chiar mulți) au eșuat în băltoaca mediocrității.

Recunosc, m-am tot zbătut preț de ani de zile să fac din tinerii din preajma mea niște oameni extraordinari. Dar timpul a arătat că mulți dintre ei au preferat să rămână ordinari, ca toată lumea, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Așa, căldicei.

Astfel încât n-aș putea împărtăși optimismul unuia dintre tinerii mei prieteni (și el din lotul Noii Generații de odinioară), care mă asigura zilele trecute că, în pofida faptului că s-au împrăștiat în toate colțurile lumii, ei ar răspunde la primul apel fără ezitare ”Prezent!”.  Asta deoarece calea de la vorbă la faptă, de intenție la realizare e mai anevoioasă decât pare. Să zăbovim cu luare-aminte la aceste cuvinte ale Mântuitorului ”Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei, 22:14).

Iurie Roșca

31.07.2019