Joia mare. Liderul care își servește semenii

10:18, 17 aprilie 2020 | | 472 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Astăzi e ziua de joi, 16 aprilie, Săptămâna Patimilor. O zi cu o încărcătură duhovnicească aparte este numită în tradiţia noastră Joia Cinei celei de Tainã. În această zi noi, ortodocșii, prăznuim patru lucruri: Spălarea picioarelor, Cina cea de taină, Rugăciunea din grădina Ghetsimani și Vânzarea și prinderea Domnului nostru Iisus Hrisos. Eu însă mă voi referi doar la prima dintre semnificaţiile acestei zile, la Spălarea picioarelor ucenicilor Săi de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Iată ce spune Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie despre acest eveniment.

”4. S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-a încins cu el.
5. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.
6. A venit deci la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?
7. A răspuns Iisus şi i-a zis: Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta.
8. Petru I-a zis: Nu-mi vei spăla picioarele în veac. Iisus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine.
9. Zis-a Simon Petru Lui: Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul.
10. Iisus i-a zis: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Şi voi sunteţi curaţi, însă nu toţi.
11. Că ştia pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis: Nu toţi sunteţi curaţi.
12. După ce le-a spălat picioarele şi Şi-a luat hainele, S-a aşezat iar la masă şi le-a zis: Înţelegeţi ce v-am făcut Eu?
13. Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt.
14. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să ca să spălaţi picioarele unii altora;
15. Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi.
16. Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el.
17. Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face.  (Ioan, 13)

Voi vorbi astăzi despre acest gest al Mântuitorului, care i-a surprins şi i-a contrariat pe ucenicii Săi, din perspectivă politică. În literatura americană de specialitate, care conceptualizează rolul unui lider – liderismul, deci – acest curent de gândire și de trăire se numeşte Christlike leadership.

Cel care a pus bazele acestei orientări este Robert K. Greenleaf (Frunzăverde s-ar traduce numele lui în română!) în lucrarea sa programatică „The Servant As Leader”, publicată în 1970. Anume în această lucrare el introduce termenul de ”servant leadership”, adică conducătorul care servește. Servant lidearship” este o filosofie ce ține de arta conducerii, în care obiectivul pricipal al liredului este să servească. Altfel zis, motivația inițială, primordială, esențială care îl ghidează pe un astfel de om este dorința a se dedica altora, misiunea de a sluji oamenilor, vocația de a servi unei colectivități.

Este vorba despre virtutea smereniei, a umilinţei, a modestiei, care izvorăște din dragoste. Despre ce fel de dragoste e vorba? Despre dragostea pentru aproapele, firește. Pentru că iubind aproapele, ne arătăm dragostea pentru Hristos, și invers, iubindu-L pe Hristos,  îl iubim și pe aproapele.

Așadar, ca să fii un lider adevărat, ca să poți fi de folos oamenilor, trebuie să știi a te dedica acestora  sincer și fără rest. Iubirea de neam, dragostea de Patrie, dragostea de frați se împlinește doar prin ceea ce se cheamă ab-negație, adică negare de sine. Devotament până la jertfire de sine față de o cauză sau de o persoană. Aici o condiție necesară pentru o astfel de viziune asupra lumii este credința. Asta nu înseamnă că nu există și atei care ar avea aceste calități. Însă doar un om cu aderăvat religios nu riscă să alunece pe panta egoismului.

Sigur, ca orice virtute, virtutea smereniei nu este un dat imuabil, ea trebuie cultivată permanent. Ea cere efort continuu. Le fel cum pentru a avea o condiție fizică viguroasă trebuie să facem gimnastică zilnic, tot așa pentru a ne menține într-o condiție spirituală elevată trebuie să practicăm mereu o gimnastică spirituală. Părintele Ilie Cleopa de la mănăstirea Sihăstria, acest mare trăitor creștin și mare duhovnic, obișnuia să se autodefinească astfel: ”Eu sunt un putregai”. Așa, ca să smerească.

La cealaltă extremitate a virtuții smereniei se află păcatului trufiei. Adică mândria, orgoliul, semeţia, fudulia, aroganţa, al împăunarea, îngâmfarea, insolența, superbia, părerea de sine, autoadmirația, narcisismul, megalomania, autoglorificarea. Aici șirul de sinonime ar putea continua la nesfârșit.

Este bine să nu uităm că primul și cel mai grav păcat este anume păcatul mândriei. Anume din acesta derivă toate celelalte păcate.

Bunica mea Alexandra, Dumnezeu s-o odihnească, deseori repeta binecunsocutul proverb Prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul.  Altfel zis, trufia nu doar este un păcat, ea mai vădește și o condiție intelectuală lamentabilă a omului respectiv.

Desigur, omul căzut din Rai, deci imperfect, a avut în toate timpurile alunecări spre mândrie deșartă. Istoria este plină cu astfel de exemple. Și totuși doar odată cu fracura istorică numită Modernitate viciul propriei măriri a devenit unul atât de răspântit. Intrând în epoca apostaziei, a negării lui Dumnezeu, a omului ca măsură a tuturor lucrurilor, omul s-a prăbușit în iluzia autodivinizării.

În epoca în care trăim atenţia publicului, prezenţa în scenă, aplauzele, complimentele, linguşelile, apariţia la TV – toate acestea deseori viciază omul politic. Laudele se urcă la cap repede, ținându-i pe cei mai slabi de minte într-o stare de beție, de autoîncântare continuă. Goana după simpatiile publicului, vedetismul, setea de celebritate – toate acestea le putem observa cu ochiul liber în mediul politic de azi.

Serviciile de marketing politic fac din orice nulitate sau hoț de cai o vedetă, un supraom, un superstar bun de votat și de pus în fruntea țării. Iar astfel de inși care se avântă în iureșul acestui spectacol chiar se cred cu stea în frunte. Unii ca aceștia se îngrijesc în primul rând de imagine. Ei cred că însăși esența politicii constă în jocul de imagine. Astăzi nu mai contează cum ești cu adevărat, ci cum pari. Adică, aparențele ucid realitatea.

Omul dominat de orgolii nu poate fi de folos unei cauze superioare. El eşuează în autodamiraţie, în narcisism, în încântare de sine, în iluzia propriei excepţionalităţi. Şi atunci prăbuşirea morală, năruirea într-o stare de mediocritate şi opacitate este totală, definitivă şi iremediabilă. În plus, megalomania orbește, ea nu mai îngăduie să vezi realitatea așa cum e.

Lucifer, îngerul căzut, diavolul, fiind cuprins de un orgoliu nebunesc, s-a vrut a fi egalul lui Dumnezeu Care l-a creat. Prin urmare, nu e deloc o exagerare să spunem că oamenii cuprinși de patima mândriei sunt, de fapt, niște demonizați, îndrăciți, adică seduși și dominați de duhul rău.

Care ar fi remediul contra acestei stări sufleteşti degradante?

  • Primul şi cel mai sigur remediu este urmarea lui Hristos, modelul desăvârşit, valabil până la sfârşitul veacurilor. 
  • Raportarea la Dumnezeu te face să îţi restabilieşti echilibrul interior, să te menţii în limitele decenţei şi ale modestiei.
  • Un om politic trebuie să-şi repete continuu: Eu nu sunt decât o unealtă nevrednică a lui Hristos. Nimic mai mult, dar nici mai puţin. 
  • Să nu uităm: Omul este un produs uşor alterabil. Şi cu cât mai puţină grijă are pentru cultivarea prorpiului suflet, a virtuţilor, cu atât mai repede se va altera.
  • Înţeţepciunea unui creştin constă în însuşirea umrătorului pricipiu: Fă bine şi nu aştepta răsplată. Un om politic deseori reușește să fie de folos celor din jur, însă oamenii nu întotdeauna sunt recunoscători. Dimpotrivă chiar. Proverbul românesc ”recunoștința – floare rară” formulează în mod strălucit acestă situație. Iar dacă Hristos, Dumnezeul nostru, a fost trădat, batjocorit, scuipat, schingiuit și răstignit, noi, muirtorii de rând, de ce am crede că am merita o altă soartă? Să ne împăcăm cu gândul că lumea e deseori nedreaptă față de noi, dar dragostea noastră față de semeni nu trebuie să ne sece niciodată din această cauză.
  1. Al doilea remediu contra căderii în păcatul autodamiraţiei, al supraaprecierii este suferinţa. Doar suferinţa ne înţelepţeşte şi ne înnobiliează cu adevărat. Adică tocmai acea stare de care fuge ca dracul de tămâie omul de azi, scufundat în cultul hedonismului, al plăcerilor efemere. Spiritul de sacrificiu e mai puţin solicitat într-o democraţie. Democrația reclamă mai curând viclenie, laşitate, goană după popolaritate şi după bani. Iar omul care își asumă politica drept un destin, o misiune, o vocație, o datorie nu va pregeta să primească suferința ca pe o încercare firească și inevitabilă.
  2. Cel de-al treilea remediu contra fuduliei este autoironia. Adică, simţul umorului, capacitatea de a face glume pe seama proriilor stângăcii, poticiniri sau eşecuri este extrem de folositoare. Să ne ferim de oamenii care nu au simțul umorului, înțepeniți într-o solemnitate monumentală, care iau în serios nu atât marile problmee ale vieții, ci propria persoană. Pentru că mult folos din ei nu va fi.

În perioada interbelică oameni de o vrednicie fără egal în istoria noastră au elaborat o scară valorică în patru trepte, care rămâne valabilă pentru eternitate:

  • Dumnezeu,
  • Neamul,
  • Familia,

Eu sunt un om împlinit doar dacă sunt în sânul Familiei, familia mea este în sânul Neamului meu, iar Neamul este sub oblăduirea lui Dumnezeu.  Restul e infirmitate spirituală şi rătăcire.

La ora actuală multă lume este panicată, îngrijorată din cauza acestei pandemii COVID-19, ca și din cauza extinderii vertiginoaste a ucigătoarelor tehnologii 5G chiar în această perioadă, dar și din cauza catastrofei economice, sociale și umanitare, care urmează să afecteze poate chiar miliarde de oameni. Viitorul nu mai este doar incert, ci se anunță a fi de-a dreptul sumbru, chiar dezastruos.

Iar în condițiile unei crize este nevoie de conducători cu spirit de sacrifiu, de lideri pentru care dragostea față de semeni e mai presus de orice, chiar și mai presus de propria lor viață. Avem nevoie de lideri care îl urmează pe Hristos. Oameni dintr-o bucată, hotărâți, înțelepți, neobosiți și neînfricați.

Regula de aur a liderismului ne învață că un adevărat liber se manifestă doar în condițiile unei crize majore. Anume atunci, când toată lumea este debusolată, el face un pas înainte și își asumă toată răspunderea și toate riscurile de a-și scoate din impas semenii.

Iată aici se deschide o perspectivă foarte promițătoare. Nu exclud deloc faptul că valul acestei crize uriașe va mătura toată pleava din topul vieții politice. Și nu numai în țara noastră. Atunci când va fi nevoie să își riște confortul, dar poate și propria piele, actualii guvernanți – sătui ca niște gânsaci și fudui de le crapă pielea pe obraz – vor da bir cu fugiții. Iar dacă nu vor șterge-o din proprie inițiativă, lumea i-ar putea ajuta să se dea la o parte.

Asfel, actuala criză multidimensională poate fi privită și ca o oportunitate, chiar ca o șansă istorică.

Suntem cu toții de acord că lumea de după acestă criză nu va mai fi niciodată așa cum a mai fost.

Adio, globalism, adio, iluzii liberale, adio, plutocrație și servilism față de străini!

Ușor-ușor, lumea iese din amorțeală, începe să înțeleagă ce i se întâmplă, renunță la rătăcirile de până mai ieri și la goana după vânt.

Așadar, să nu disperăm, să nu ne lăsăsm seduși de sindromul neputinței. Înțelepciunea populară zice:

N-aduce anul ce aduce ceasul.

Să-l urmăm pe Hristos, Dumnezeul nostru, Cel care le-a spălat picoarele ucenicilor Lui.

Și toate celelalte ni se vor adăuga.

Iurie Roșca

16.04.2020