AUTOPORTRET ÎN ALB-NEGRU: Prefață la cartea subsemnatului ”Interesul Național ca Modus Vivendi”

22:59, 3 martie 2020 | | 719 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Pentru mine condiția de gazetar e mai mult decât o profesie. Chiar e un mod de a-mi trăi viața. În câteva decenii de practicare asiduă a acestei meserii, care a fost vreme îndelungată complementară cu activitatea de politician, mi-am atras ura, detestarea și contestarea vehementă a multora. Am deranjat destulă lume, deoarece le-am cam atins interesele. Nu am nici un chef să îmi fac un titlul de glorie din scrisul meu. Autolustruirea nu mă pasionează deloc. Dar nici n-am de ce să-mi presor cenușă pe cap pentru faptul că am fost angajat în marile dezbateri și conflicte ale vremii.

Timp de zeci de ani am fost admonestat de înțelepții momentului pentru abaterea de la „linia partidului”. Chiar dacă între timp cădeau imperii, epoci și falși profeți, mereu se găseau alții gata să ia locul emițătorilor de adevăruri procustiene. Niciodată nu mi-a reușit să mă încadrez în curentul de opinie dominant. Ba anticomunist pe vremea când încă mai toți erau comuniști cu carnet sau fără, ba euro-sceptic și antiamerican în timp ce mai toată lumea continuă să rămână euro-entuziastă și proamericană; ba inamicul numărul unu al Moscovei pe motivul angajării în mișcarea de emanciparepe națională, ba dușmanul principal al Washingtonului ca urmare a opoziției față de imperialismul globalist made in USA. Astfel încât, prin simpla desfășuare a perioadei istorice în care trăiesc, am migrat dinspre postura de disident pe vremea comuniștilor sovietici în cea de disident pe vremea globaliștilor americani. Mereu contra curentului, în răspăr cu „lumea bună”, zurbagiu de serviciu la toate cotiturile politice și virajele geopolitice, în miezul cărora mă pomenesc parcă fără să vreau.

Neobosit în căutarea căilor optime de servire a neamului, lingându-mi rănile din mers și căutând să nu pierd cărarea vieții pe coclaurile confortului și a mulțumirii de sine, un lucru nu mi l-am îngăduit

niciodată. De a rămâne căldicel: nici prea-prea, nici foarte foarte, așa, ca toată lumea. Și de a evita neplăcerile, conflictele, riscurile, inclusiv cele de imagine. Cu imaginea e o treabă aparte, deoarece în societatea spectacolului nu mai contează cum ești, ci cum pari. Deseori aparențele ucid realitatea.

Tot ce scriu, scriu întâi de toate pentru mine însumi. Pentru că nu pot și nici nu vreau să tac atunci când e cazul să-ți urli în plină stradă revolta sau durerea. Scrierea de articole de presă ca formă de luptă, de asta mă ocup. Și nu am ce face dacă nu prea îmi reușeșe să încap în calapoadele ce s-au statornicit prin părțile noastre.

Să mă aciuez în găoacea confortabilă a rusolatriei româmofobe, cu apanajul ei obligatoriu de moldovenism caricatural, ridicat la rand de psueudoștiință? Sau poate să mă oploșesc în nișa călduță a unui paseism românofil, croit după tiparele unor poeți locali încă în vogă?Nu, nu e pentru mine așa ceva.

Abordarea mea a chestiunii identitare nu se pliază deloc pe așteptările celor două curente de non-gândire dominante, și nici cu atât mai puțin nu e pe placul celor două capitale, care-și revendică dreptul istoric asupra teritoriului nostru. Postura în care mă aflu consună perfect cu denumirea primului film al celebrului regizor rus Nikita Mihalkov „Свой среди чужих, чужой среди своих” („De-al nostru printre străini, străin printre ai noștri”). Altfel zis, „a oscila odată cu linia partidului”, vorba bancului de pe vremea sovieticilor, nu e în stilul meu.

Acum niște ani am predat și eu un pic de jurnalism pentru o perioadă scurtă de timp la o universitate. Obișnuiam să le spun studenților apropo de conceptul în vogă recomandat ziariștilor de a fi echidistanți, neutri și imparțiali următoarele: „Deschideți opera publicistică a lui Eminescu la orice pagină. Și dacă veți găsi măcar un articol scris într-o astfel de manieră, faceți și voi așa”. Iar modelul unui Eminescu pentru mine contează. Scrisul lui e categoric, hotărât, necruțător, iremediabil.

De ce scriu aceste rânduri cu titlul de prefață eu însumi, și nu altcineva? Ca să nu pun în situații incomode pe cineva care s-ar vedea constrâns să formuleze complimente de serviciu, indispensabile cu astfel de ocazii. Ce am scris, am scris, și numai eu sunt cel care trebuie să suporte eventualele neplăceri pentru pozițiile exprimate.

 

Iurie Roșca