Inchiziția României : Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (II) 

17:01, 25 ianuarie 2018 | Social | 3530 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Continuăm comentariul început Joia trecută despre Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării („CNCD”) care în opinia noastră e cea mai nedemocratica instituție a României, un pericol pentru democrație și statul de drept, și cea mai mare amenințare pentru libertatea cuvântului, de conștiință și religioasă din România.

Cine a ales această instituție? Cine a votat-o? De peste doi ani trei milioane de cetățeni români vor să-și exercite dreptul la vot într-un referend constituțional dar sunt ignorați, în timp ce instituția numită CNCD continuă să ne suprime libertățile. Nu suntem singurii care exprimăm aceste opinii. În doar o săptămână am primit multe comnetarii din partea cititorilor noștri privind CNCD care ne fac să conchidem că CNCD e și una din instituțiile cele mai disprețuite din România. Curiozitatea ne-a împins să accesăm facebook-ul CNCD și am fost stupefiați de comentariile negative, și pe alocuri chiar vulgare și nepotrivite, ale publicului la adresa CNCD. Una din reacțiile primite la AFR o reproducem mai jos.

 

Inchiziția din Lima – o paralelă istorică

 

Pentru a ilustra pericolele reale pe care CNCD le instituționalizează în România, prin amenzi și o retorică arogantă care înspăimântă cetățenii țării, e bine să ne întoarcem în timp cu sute de ani în urmă să vedem cum a fost atunci și cine teroriza oamenii din zilele acelea. Facem o paralelă cu o altă Inchiziție care teroriza oamenii, Inchiziția din Lima. Fiecare român care ajunge în Lima, Peru trebuie să-și facă timp să viziteze Muzeul Inchiziției din Lima. Muzeul se află într-o clădire impozantă din centrul Limei, un edificiu colonial care vreme de mai bine de 100 de ani a fost locul în care cei care gândeau ori se exprimau contrar ideologiei oficiale de atunci erau torturați, dați în instanță, și, în caz că erau găsiți vinovați, condamnati. În piața de peste drum se țineau infioratoarele auto-da-fe, ceremoniile publice în care erau pedepsiți ereticii, inclusiv arderile pe rug despre care scriem puțin mai jos.

 

Muzeul Inchizitiei de la Lima se aseamănă într-o oarecare măsură cu Jilava. În Muzeul Inchizitiei pot fi văzute instrumentele și mesele de tortură, camerele tenebroase în care erau ținuți acuzații, largile și impresionantele săli de judecată unde erau judecați acuzații, și cuștile în care erau ținuți ei pe timpul procesului.

 

Dar un lucru deosebit care poate fi vazut în Muzeu, care lipsea pe vremea primei inchiziții romane, Securitatea, sunt cărțile groase de procedura penală care impuneau judecătorilor cum să interogheze martorii și acuzații, cum să determine credibilitatea probelor și a evidenței și să elimine probele suspicioase ori care nu puteau fi dovedite. Cartile acestea groase, cu scoarte negre si margini vopsite in rosu, sunt amplasate linga usile imense ale salilor de judecata. Nu suntem naivi și nici nu credem că deciziile judecatorești ale Inchiziției erau corecte ori impațiale. Însă menționam acest aspect pentru că Inchiziția română de pe vremea comunismului, Securitatea, nici măcar nu avea cărți de procedură care să asigure ca acuzații erau tratați cât de cât drept.

 

Ricardo Palma – Analele Inchiziției din Lima

 

Celor interesați și mai mult de subiect le sugerăm opera clasică a istoricului peruan Ricardo PalmaAnales de la Inquisicion de Lima, publicată în anii 1860. Doar ediția din 1897 mai e disponibilă, iar exemplare tot mai rare ale acestei ediții pot fi achiziționate doar în anticariatele din Lima. Menționam perioada când Analele au fost publicate pentru a denota credibilitatea lor, ele fiind scrise și publicate cu cel puțin 100 de ani înainte ca political correctness („corectitudinea politica”) a filosofilor de la Harvard să fi infectat și intoxificat gândirea generațiilor contemporane.

 

Inchiziția din Lima a fost demarată prin edictul guvernatorului din Peru din 9 ianuarie 1570. Motivația principală a fost declinul moral în coloniile spaniole după cei aproape 50 de ani de când Peru devenise colonie spaniolă. Sutele și miile de soldați spanioli, despărțiți de neveste și familii, au început să comită acte de viol, s-au recasătorit în Peru cu femeile băștinașe cu toate că oficial încă erau casatoriți în Spania, s-au dedat la beție, și, în general, au încetat să mai trăiscă virtuos. Pe scurt, crimele sexuale au devenit atât de multe și consecințele atât de serioase, încât autoritățile au fost constrânse să intervină. Consecințele sociale nu au întârziat nici ele să se manifeste. Copiii ilegitimi, copiii străzii, destrămarea familiilor și divorțul au devenit ceva comun. Autoritățile seculare au acordat Bisericii competența de a se ocupa și pedepsi crimele sociale de atunci, dând astfel naștere Inchiziției din Lima. Inchiziția a funcționat 243 de ani până în 22 februarie 1813 când a fost abolită.  Judecate și pedepsite au fost în special crimele sexuale, numite în documentele oficiale ale Inchiziției „crimen lesa majestatis humana„, și ele nu erau puține.

 

Dacă la început crimele majore de care se ocupa și pe care le judeca Inchiziția din Lima au fost divorțul, bigamia, violul, adulterul, incestul, beția și violența în familiei, în timp, crimele principale au fost gândirea liberă, libertatea religioasă, libertatea de conștiință și exprimarea opiniilor. Astfel au fost dați în instanță, găsiți vinovați și puși în închisoare – și chiar arși pe rug- protestanții (numiți în Analele lui Palma „luteranos„). Cei mai vizați erau corsarii britanici capturați de spanioli în apele teritoriale ale Americii de Sud. (Lista corsarilor britanici condamnați pentru vederile lor religioase apar în Analele lui Palma la pagina 49) De exemplu, în 1595, 13 pirați britanici protestanți care făceau parte din grupul de pirați a lui Richard Hawkins, au fost condamnați la închisoare pentru „luteranism”.

 

Apoi au urmat evreii. Și ei, la fel ca și protestanții, au fost întemnițați pentru ca împărtășau o credință ori confesiune diferită de cea oficial impuă în coloniile spaniole, inclusiv în Peru. Au urmat apoi „blasfemitorii”, persoanele care împărtășau religiile păgâne de atunci, în special incașii. Altii au fost dati în instanța pentru că făceau „pact cu diavolul” („pacto con el demonio”) (Pagina 16) Alții pentru vrăjitorie. Unii din cei declarati vinovați erau chiar și arși pe rug în ceremonii publice cunoscute cu numele de auto-da-fe. Prima sentință de genul acesta a fost dată și aplicată public pe 15 noiembrie 1573, o zi de duminica. Alții erau pedepsiți pentru căă citeau cărți interzise, de exemplu cărtile evreului olandez Erasm din Rotterdam, ori cărți protestante tipărite și aduse clandestin din Mexic. Pedepsiți erau și cei care introduceau în coloniile spaniole alte cărți interzise, ori tipăreau cărți și pamflete interzise. Alții erau pedepsiți pentru ca propovăduiau o teologie creștină diferită de cea oficială și influențau pe mulți să le urmeze ereziile. Alții erau intemnițați pentru că se închinau Sâmbătă în loc de Duminică.

 

Revoluția franceză

 

Iar după 1789 când a izbucnit Revoluția Franceză, Inchiziția din Lima a început să dea în instanță și să condamne la grei ani de închisoare persoanele care impărtășau ideile ori obiectivele revoluționarilor francezi, aduceau în Peru cărți ori literatură revoluționară ori scriau și publicau în coloniile spaniole materiale inspirate de ideologia revoluționarilor și iluminiștilor francezi. Literatura islamică era și ea strict interzisă, iar cei care o importau ori citeau erau pedepsiți și ei cu ani grei de închisoare. Cărțile confiscate erau arse.

 

Ultimul capitol din Analele lui Palma (Paginile 205 la 233) dă o listă a persoanelor pedepsite pentru că citeau ori dețineau literatură revoluționară ori iluministă. De exemplu, în 1785 Luis Bulini a fost condamnat pentru că citise operele lui Voltaire. În 1800 Alvarez del Villar a fost condamnat pentru că citea literatura revoluționară pariziană. În 1806 Casimiro Rivas a plătit la fel pentru că îl citea și el pe Voltaire. Un altul a fost condamnat în 1810 pentru că citise operele lui Puffendorf, iar altii în același an și anii următori pentru că dețineau ori citeau operele lui Rousseau, Diderot sau Volney. Era la modă pentru oameni să-i denunțe pe cei care aveau în bibliotecile lor private cărțile filosofilor francezi. Inchiziția făcea razii, confisca carțile, iar proprietarii erau dați în instanțe și pedepsiți. Ultimul denunț și pedeapsă menționată de Palma  a fost în 1820 a unui ofițer de armată care citise operele lui Abelard.

 

În 1572 Francisco de la Cruz a fost condamnat să fie ars pe rug pentru ca inventase „o sectă nouă” și avea mulți adepți. Pe 13 aprilie 1578 a fost condamnat la închisoare Mateo de Enteres, un flamand din Țările de Jos, pentru că deținea „libros prohibido” (carti interzise). (Pagina 15) În aceași zi a fost ars pe rug Pedro Bermejo pentru că propovăduia că mântuirea vine prin mila față de aproapele nu prin credință. Pe 29 octombrie 1581 a avut loc al treilea act public de ardere pe rug, când au fost arse pe rug 20 de persoane, pentru luteranism, bigamie, blasfemie și iudaism. Un ultim caz celebru pe care îl amintim e Francisco Moyen, parizian, vagabond prin coloniile spaniole din America de Sud, necăsătorit, muzicant și pictor, arestat și dat în instanță pentru convingerile lui calviniste. A fost arestat în 1749, și condamnat la ani grei de închisoare și la 200 de lovituri de bici în public. (Paginile 129-133)

 

Cazul lui Angela Carranza

 

Nu toți cei arestați, acuzați ori dați în instanță, însă, erau găsiți vinovați de crimele de care erau acuzați și, în general, procesele nu erau superficiale. Probabil că cel mai celebru caz al Inchiziției din Lima a fost acela a lui Angela Carranza, o femeie descrisa în Analele lui Palma ca fiind de o frumusețe aparte, și care fusese acuzată de vrajitorie. Născută în 1641 în orașul care azi poartă numele de Tucumanî Argentina, Carranza, ziceau acuzatorii, făcea minuni, avea vedenii celestiale, și mulții oameni îi urmau învățăturile eretice. A fost arestată în 1689 și procesul ei a durat 5 ani. Lectură publică oficială a acuzațiilor împotriva ei a luat cinci (5) ore. Pe durată procesului au fost audiați 130 de martori. În final, ea a fost gasită nevinovată dar i s-a interzis să mai scrie. Înainte de a fi arestată a scris 7.500 de pagini de viziuni, miracole, și doctrine de tot felul. (Procesul lui Angela Carranza e descris în mod minuțios în Capitolul III al Analelor lui Palma) Au fost și alte procese masive, unele dintre ele având un rechizitoriu de peste 1.000 de pagini.

 

CNCD – o Inchiziție neconstituțională

 

CNCD trebuie abolit, ori dacă nu, competența lui trebuie redusă drastic. Uneltele ei de persecuție a oamenilor de bună credința care insistă să gândească și să se exprime liber trebuie abolite. Libera exprimare, libertatea de conștiință și libertatea religioasă sunt singurele unelte pe care noi, oamenii de rând, le mai avem la dispoziție să ne opunem statului secular care vrea să gândim, să adoptăm și să ne exprimăm după chipul și asemănarea elitei intelectuale care disprețuiește tradiția, valorile tradiționale și credința în Dumnezeu.

 

Agenția Europeană pentru Drepturi Fundamentale

 

În 2007 Uniunea Europeană a relansat Agenția Europeană pentru Drepturi Fundamentale. Cu sediul la Viena, Agenția pretinde să promoveze drepturile fundamentale ale cetățenilor Uniunii Europene. În realitate, însă, Agenția s-a dovedit a fi un vehicol pentru promovarea, în principal, a drepturilor “minorităților sexuale”. În 2008 Agenția a emis un Raport vast privind acțiunile “anti minorități sexuale” în fiecare stat membru din Uniunea Europeană, inclusiv România. Printre altele Raportul a criticat Biserica Ortodoxă Română și cerea implementarea la nivel național de măsuri specifice și radicale pentru eliminarea discriminării. Din perspectiva valorilor și a libertății religioase, Raportul era foarte periculos. Dar acesta a fost doar începutul.

 

Agenția continuă să fie un pericol la adresa democrației europene. Obsedată de „sexualitate”, Agenția monitorizează organizațiile și mișcările din Europa pe care le consideră vinovate de „homofobie”, „transfobie”, „islamofobie” și alte lucruri ca acestea. Agenția e un vector esențial de instituționalizare continuă a revoluției sexuale în Europa și subminarea libertății religioase, a cuvântului și de conștiință.

 

Asemenea Inchiziție din Lima, pastori care propovăduiesc împotriva homosexualității au fost arestați și dați în instanță în Marea Britanie și Scandinavia. Un exemplu diferit, dar cât se poate de recent și relevant, e California care la nivel de stat se transformă într-o Inchiziție de dimensiuni anticonstituționale. Cu ani în urmă un student a fost arestat într-un campus universitar public din California pentru că distribuia studenților copii ale Constituției SUA. Incredibil! Din fericire, săptămâna trecută tribunalul i-a dat câștig de cauză.

 

Dacă România nu are nevoie de CNCD, ea, democrația română și statul de drept român au nevoie de o instituție total opusă, una pe care noi am numi-o Autoritatea pentru Protejarea și Promovarea Libertății Cuvântului, a Libertății de Conștiință și a Libertății Religioase. Aceste libertăți sunt cele mai asaltate și subminate astăzi, atât la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, cât și în tribunalele occidentale. Ar fi bine ca România să instituie o astfel de Autoritate pentru a contracara acțiunile ultra vireas ale CNCD. Un exemplu bun de imitat e SUA unde recent Administrația Trump a anunțat formarea unei agenții speciale pentru promovarea libertății religioase și de conștiință în cadrul Ministerului Sănătății SUA.  Sub Administratia Obama organizațiile creștine și religioase erau discriminate și constrânse să adopte politici pro-avort și pro-homosexuale care încalcă libertatea de conștiință și religioasă a angajaților, patronilor și bisericilor. Dacă Uniunea Europeană și România sunt serioase privind drepturile omului, inființarea unor instituții similare în Europa și România este obligatorie.

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA