“Războiul civil rece” de J.-M. Vernochet în fragmente (II)

19:57, 30 mai 2018 | Actual, Cărți, Opinii | 1124 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Așa cum vă anunțam, stimați cititori, continuăm publicarea unor capitole din cartea ce poartă titlul de mai sus, scrisă prietenului nostru de la Paris, Jean-Michel Vernochet și apărută la sub egida Universității Populare. Lucrarea poate fi procurată în lanțul de librării “Librarius”.

Prolegomene III

Ideile sunt astăzi cu josul în sus. Răutăcios acela, am spune noi, care ar putea explica, pe şleau, ce este de dreapta sau la dreapta, sau, la fel, ce este de stânga sau la stânga. În mod vag, foarte vag, se ştie că cei de stânga sunt progresişti deschişi către lume şi către un Celălalt impersonal în indistincţia sa, nomazi în suflet, avizi să descopere, să spicuiască de ici-de colo şi în mod accesoriu compasionali… acest ultim epitet substituindu-se altruismului şi generozităţii, aşa cum caritativul şi solidaritatea au înlocuit caritatea şi dragostea faţă de cel de alături. Caritatea era fără îndoială prea personală, şi, în calitate de expresie a fiinţei, presupunea ceva mai mult decât un angajament din punct de vedere verbal şi făcea trimitere către o viziune religioasă. În prelungire, stânga predică primirea fără rezervă, dar ferindu-se să primească chiar la ea acasă. Nobilele intenţii şi vorbele nu costă evident mai nimic atunci când alţii trebuie să le plătească preţul. Stânga este europeistă, altfel spus mondialistă şi militează pentru abolirea frontierelor recitând din mantrele liberalismului extrem, laisser faire, laisser passer, mărfurile, persoanele, bunurile nemateriale, fără vreo restricţie. Patru cuvinte, patru verbe sunt de ajuns – pentru cel ce ştie ce înseamnă a vorbi – pentru a condensa ordinea lumii… o lume perfectă în care societatea fără clase şi fără proprietate coincide perfect cu finalităţile banilor graşi, apatrizi si anonimi.

Raportarea la bani

Fără a ne întinde peste măsură asupra acestei teme, nu e totusi niciodată inutil să mai recapitulăm lecţia si să ne cufundăm încă si încă o dată sub suprafaţa lucrurilor pentru a sonda abisul… Dezordinile climatice ale unei planete bolnave cu oceane poluate si cu păduri devastate însoţesc degradarea climatului social si expansiunea galopantă a patologiilor societale… Ceea ce se verifică în viaţa de zi cu zi!

Se stie – este o constatare de domeniul evidenţei că alfa și omega în distincţia dreapta/stânga se situează în raportarea faţă de bani, simbol si instrument al puterii: bogaţii cei răi la dreapta, săracii cei virtuoşi la stânga… Ah, dacă ar fi de ajuns să fii sărac pentru a fi locuit de toate calităţile, pentru a fi bun, fratern si altruist în toate vremurile si în toate locurile si pentru a avea vesnic dreptate din punct de vedere moral?! Și  dacă bogăţia ar fi în toate cazurile sinonimă cu egoismul odios, cu exploatarea celuilalt, cu furtul, cu spolierea si cu oprimarea!? Fără îndoială, s-ar sti asta de mult timp, iar lumea ar fi cu atât mai mult simplificată. Am sti exact cărei tabere să ne alăturăm si unde se află ticălosul sartrian. De altfel, oricine o stie că sensibilitatea de stânga nu este cu nimic incompatibilă cu adorarea Viţelului de Aur, iar exemplele se arată sub ochii nostri… Suntem departe de epoca în care Guizot lansa la Tribună răsunătorul „Imbogăţiţi-vă”… foarte explicit prin muncă, economii şi probitate. Întrevăd pe de altă parte un antagonism funciar între cultul lui Mamona şi dreapta reală, cea zisă a valorilor, care ar fi în mod just moştenitoare a lui Guizot dacă mai există încă în actualul talmeş-balmeş de idei şi de moravuri… un câmp de semănat, pe punctul de a invada în totalitate domeniile semantic şi social.

Două profiluri deci, pe de o parte dreapta asimilată unei pasiuni sordide pentru bani şi abuzul de putere pe care îl conferă, şi, pe de altă parte, stânga dotată cu o graţie inefabilă, cu un sens al împărtăşirii şi cu o ştiinţă înnăscută a egalităţii solidare… mai ales dacă e vorba de a-l dezbrăca pe Pavel pentru a-l îmbrăca la loc pe Petru! Or, vedem bine că acest distinguo nu tine direcţia, că nu a fost niciodată cu adevărat constant şi nici convingător. Mai ales pentru că există, pentru a începe, o largă stânga a banilor, dominantă azi, zisă de caviar, cea care are inima în stânga şi portofelul în dreapta, şi o dreaptă în descompunere de când s-a abătut de la „morala burgheză”, acea morală a oare ce-o să zică lumea şi de la teama – chiar atenuată – de iad. O dreaptă liberală care se lasă pe zi ce trece tot mai mult invadată de cangrena ideilor provenite de la duşmani deveniţi concurenţi, sau, mai rău, adversari ai săi. De fapt, mareea urcă şi poate scufunda totul pentru că digurile spirituale şi morale sunt spulberate.

Injustiţia structurală

În această raportare la bani, poporul de stânga se declară victimă a unei injustiţii structurale, ca să nu zicem ontologică! Clasele populare ar fi într-adevăr victime ale unei discriminări cvasi-esenţiale. Prin definiţie ele ar fi spoliate de la naştere, închise în condiţia, în clasa lor, fără posibilitatea de a scăpa. Acesta este postulatul de plecare – implicit, desigur – al luptei de clasă imaginată pe modelul castelor ermetice şi al unei stratificări etno-confesionale ne-rostite. Marx pleda în mod evident pentru propria cauză, el, cel care subsuma emancipării genului uman toate celelalte emancipări. În această schemă, efortul, talentul, curajul, voinţa nu sunt nimic sau sunt foarte puţin pentru a ne smulge din condiţia de oprimat prin definiţie, egalitatea pare a fi singura ieşire şi ar trebui, astfel, să fie constitutivă unui drept idiscutabil. Sărăcia nu este niciodată în acest sens o fatalitate, un fapt al naturii sau ce decurge din libera responsabilitate, ci devine un refuz al justiţiei care poate – Statul – să fie corectat în mod voluntarist… ceea ce înseamnă, în clar, a interveni în mod autoritar, întrucât clasele avute nu se lasă despuiate fără a-şi arăta dispreţul sau fără să reziste!

Astfel, spre exemplu, ar fi vorba de a suprima transmiterea patrimonială, inegalitară în sine, pentru că ea conferă un avantaj dobândit prin şi de la naştere. Ar trebui atunci să se suprataxeze mereu mai mult transmiterea de bunuri sau a capitalului patrimonial, în mod prioritar cea a mijloacelor de producţie, adică întreprinderea. Deoarece moştenirea, o monstruozitate moştenită din epoca întunericului, conferea un insuportabil avantaj. Cine nu ştie totuşi că această politică în aplicare de decenii întregi a făcut să dispară miriade de întreprinderi ai căror moştenitori nu puteau plăti dreptul de mutaţie. Pierdere netă pentru averea colectivă, dar mai ales distrugere a unui patrimoniu nematerial inestimabil de know how, non-transmitere de tehnici şi de ştafetă, non-învăţare de către noile generaţii a disciplinei muncii şi de muncă, disciplină a celor de dinaintea noastră… ordinea productivă nu este oare ceea ce am numi azi, cu înţelepciune, un fel de “cultură a întreprinderii”? Or, cultura se transmite sau moare!

Se ştie, de altfel, că un patron, unul adevărat, mare sau mic, deţine dispoziţiile naturale, mai ales de caracter, precum spiritul de întreprinzător şi îndemânarea profesională, care se afirmă cu timpul şi se rafinează odată cu experienţa. Ieşit din rând, el este, la nivelul său, un lider pentru oameni, şi rare sunt întreprinderile ai căror lucrători au ştiut să se asocieze în mod durabil pentru a înlocui patronul dispărut… La o scară superioară, cooperativele muncitoreşti eşuează de cele mai multe ori atunci când se reiau activităţi care s-au dus de râpă. Dacă ar fi de ajuns să se lichideze cadrele conducătoare pentru ca întreprinderea să meargă, s-ar şti acest lucru, iar comuniştii ar fi făcut ca activităţile lor să fie conduse de soviete şi de tovarăşii patroni.

Să adăugăm între inegalităţile ereditare pe cea mai rea dintre toate, cea a naţionalităţii transmise prin sânge şi nu prin teritoriu. O situaţie intolerabilă, mai ales atunci când este dublată de o dimensiune etnică – cuvântul rasă fiind de acum înainte interzis de ligile de virtuţi egalitariste – aşa cum şi-a făcut plăcerea de a sublinia, cu vehemenţă, preşedintele Sarkozy la Ecole polytechnique din Palaiseau, la 17 decembrie 2008, făcând apel la discriminarea pozitivă şi la metisajul obligatoriu… chiar şi prin constrângere. Diatribă care va rămâne în anale pentru ura sa faţă de construcţia organică a corpului social pe munca acumulată a generaţiilor succesive.

Aici, ca şi în alte locuri, oamenii de stânga neagă cu vehemenţă realul, natura oamenilor şi a lucrurilor. Trebuie să fii în mod straniu deranjat pentru a nega celuilalt transmiterea roadelor muncii sale, în vreme ce aceiaşi politicieni şi oameni din sistem îşi plasează progeniturile profitând de reţelele lor relaţionale. Cine poate nega că lumea şi civilizaţia nu sunt construite decât într-o relativă stabilitate şi continuitate, mai ales în şi prin acumularea de cunoştinţe, secol după secol? Este la fel de valabil şi pentru recifele de corali ca şi pentru corpul social faptul că este absurd să vrei să reconstitui repornind de la zero cu fiecare generaţie. A dori suprimarea transmiterii tradiţiilor, a cunoştinţelor si a bunurilor înseamnă a dori suprimarea oricărei averi legate de adaptarea evolutivă a timpurilor geologice, biologice şi umane. Organismele trăiesc, se reproduc şi mor urmând ritmuri şi legi pe care este tragic să le vedem atacate sau încălcate fără noimă. Comunităţile omeneşti, aceste organisme colective, urmează legile generale ale materiei vii.

Acum, stânga rezistă în aceste vremuri de criză strângându-şi trupele la chemarea “cei bogaţi vor plăti!” Dar prin faptul de a plăti „cei bogaţi” vor sfârşi şi ei prin a deveni săraci… oricare ar fi averea lor patrimonială, şi atunci nu vor mai fi în măsură să dea de lucru celor care ar cere un loc de muncă. Trebuie să fii retardat pentru a nu înţelege sau pentru a vrea să uiţi că „bogaţii” , cei ce întreprind ceva – nu vorbim aici de munca banilor, nici de speculă -, asociaţi cu munca salariată, sunt promotorii averii colective…

Reacţia împotriva mişcării

De cealaltă parte – nu îndrăznim să spunem la capătul opus – suntem calificaţi drept reacţionari. Adică, la fel ca unele decapode, reacţionarul este prezumat, printr-un fel de păcat împotriva minţii, a se deplasa exclusiv cu spatele, pe contrasensul săgeţii timpului. Inutil să mai precizăm că reacţionarul, paseist prin definiţie, retrograd, este obiectul tuturor dispreţurilor pline de ură şi al tuturor deriziunilor. Stânga de sus — care în viaţa de zi cu zi nu o iubeşte defel pe cea de jos, pe care o dispreţuieşte, expresia „cei fără dinţi” dragă dlui Hollande, rezumând totul – nu mai foloseşte prea mult termenul de „reacţionar” pentru a-i desemna pe cei care nu o urmează în toate demisiile sale, în toate abandonurile de suveranitate, în toate abjurările şi toate trădările sale (ale Constituţiei, spre exemplu), preferând inoxidabilul calificativ de fascist înălţat ca negaţionism la nevoie. Crimă împotriva gândirii prin excelenţă.

Intră, de bine de rău, în acest clasament şi cei cărora le repugnă să se recunoască şi să se etaleze în emblematica serie televizuală „Plus belle la vie” (denumită altfel Poubelle la vie — Viaţa, coş de gunoi), compendium al tuturor permisivităţilor exaltate la umbra Toleranţei. Cu cât e mai cald şi mai onctuos nămolul, cu atât e mai mare fericirea, nu-i aşa?! S-a văzut, în iunie 2005, atunci când poporul – credul, dar nu foarte – vrăjit de sirenele reacţiunii, nu a vrut să se lasă îmbarcat în galera aceasta evident caraghioasă ce se numea “Proiectul de tratat constituţional european”. Într-un mod destul de ipocrit, comentatorii media din serviciul public au stigmatizat după pofta inimii Franţa ca înapoiată, Franţa unei lumi rurale şi provinciale închise şi care ignora promisiunile magnifice ale Uniunii Europene… Totul asezonat cu minunata aroganţă ce le aparţine pensionaţilor pe viaţă din mana publică.

În faţa celor înapoiaţi, inculţi şi puţin educaţi din Franţa profundă, se ridică Franţa care se mişcă, cea care priveşte hotărâtă către viitor opunându-se Franţei învechite, depăşite şi mediocre a paseiştilor. Ar mai rămâne de văzut despre ce viitor european era vorba? În 2017 ştim răspunsul: şomaj, războaie periferice, terorism endemic, descompunerea claselor conducătoare şi dictatura corectitudinii politice.

Nu ştim astăzi care sunt gândurile intime ale vechilor Gărzi Roşii din Revoluţia culturală chineză din 1967, dar dacă au un minim de luciditate, trebuie să privească cu o anume perplexitate mariajul dintre crapul colectivist şi iepurele hipercapitalist. Acesta este sensul istoriei după dispariţia planificată a claselor sociale… Pe scurt, vermina reacţionară occidentală, suveranişti demodaţi, cei pe care China populară îi trimitea în trenuri pline în tabere de reeducare, merită oare poate să aibă soarta albanezilor sub domnia celui din urmă marxist-leninist de strictă obedienţă, Enver Hodja, stalinist şi maoist? Ar fi bine să le oferim un Hexagon încercuit cu sârmă ghimpată, împânzit de puncte vamale şi de bariere protecţioniste de netrecut pentru a rezista fluxurilor de migranţi pestriţi, mărfurilor de doi bani asiatice, metisajului cultural şi de alt fel, societăţii plurale, tuturor recompunerilor familiale şi rasiale… până la a-şi pierde suflul, până la surzirea definitivă şi la totala pierdere a conştiinţei identitare.

(va urma)