Mihai Eminescu: România e prada minciunii disciplinate

11:22, 16 noiembrie 2018 | Actual | 561 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Unul din relele culturii în străinătate și mai ales a acelei culturi care în doi sau trei ani, adesea în mai puțin, galopează prin facultatea juridică, este că tinerii iau în mod absolut ceea ce li s-a predat în mod relativ numai. Cutare teză e pentru ei absolut adevărată pentru că profesorul a susținut-o, cutare adevăr e absolut statornic, pentru că cutare carte franțuzească sau nemțească zice așa. Despre judecată proprie nici vorbă.

Pe când în fericita și-ntr-adevăr neîntrecuta anticitate greco-romană școala era o gimnastică a minții omenești, adecă o continuă și roditoare dezvoltare a inteligenții proprie, tinerii noștri cred a fi oameni mai mari cu cât mai multe coji de gândiri străine au grămădite nemistuite în cap, cu cât mai puțină cugetare proprie au. Pentru țările respective, în cari tinerii învață carte, nenorocirea nu-i tocmai mare. Lucrurile ce se predau sunt rezultate ale unei culturi vechi și continuitive, încât în momentul în care se predau se și potrivesc sau c-o stare actuală de lucruri sau c-un viitor foarte apropiat la care nația aspiră.

Dar oare e tot astfel la noi?

Să luăm un singur caz. Cum se predă și cum știu oamenii la noi dreptul roman? Astfel cum l-au avut romanii? Astfel cum l-am avut noi cu modificările aduse de bizantini, cunoscut prin suta a XVI și a XVII până mai alaltăieri sub numele de pravilă împărătească? Defel. Se predă dreptul roman așa cum el au fost admis, modificat și înțeles de spiritul popoarelor germanice.

Și tot astfel e cu toate disciplinele dreptului. Lipsa de judecată în materia aceasta e atât de mare încât am auzit vorbindu-se în Senat și Cameră despre principii eterne și nestrămutate de drept. Deie-ni-se voie a spune că această eternitate nestrămutată e un moft. Acele principii, așa-numite eterne, nu sunt juridice, ci morale. Cine voiește să se convingă n-are decât să deschiză Coranul, Evanghelia, Drumul spre Virtute a lui Lao-Tse, cărțile budiste, și va vedea că acele eterne principii sunt identice la moraliștii de origine foarte deosebită și din timpi foarte deosebiți. Dreptul însă – după natura sa – e pozitiv, adecă stabilit de oameni după natura lor individuală, după scopurile ce urmăresc, după nevoile cu cari au a se lupta, după timp și împrejurări și, asemenea individelor, scopurilor, nevoilor, timpului și împrejurărilor, dreptul adevărat e supus unei necontenite mișcări, e trecător.

C-un cuvânt științele de stat și cele juridice nu sunt, asemenea astronomiei, matematicei, mecanicei, științe absolute, ci istorice și cazuistice oarecum. Pentru o stare de lucruri date ele au un sistem dat. De aceea ele trebuiesc predate și învățate în mod genetic, arătându-se cum o stare de lucruri s-a dezvoltat dintr-alta și o teorie dintr-alta, ceea ce la astronomie de ex. ar fi un lucru cu totul de prisos. La științele istorice, adevărul stă nu în ceea ce sunt astăzi în cutare punct al pământului, ci în consecțiune, în seria de întâmplări cari au premers.

Deci aproape tot bagajul droaii de juriști cu care se împle în fiece an înapoiata noastră țară nu e de nici o treabă, căci d-nia lor, în loc să fi-nvățat a potrivi legile cu țara, vor, din contra, să schimbe țara dată, obiect al naturii greu de strămutat, cu istoria și gintea ei, după legi cari s-au născut din alte stări de lucruri, adaptate unor alte împrejurări.

Ei, bine, această minimă sumă de cunoștinți despre raporturile juridice dintr-o țară străină e la noi alfa și omega a întregei înțelepciuni politice. Această adevărată ignoranță, pe lângă ceea ce trebuie să știe un om de stat, respiră la noi din presă, din discuții parlamentare. Se vorbește atâta despre civilizațiunea noastră. Cu toate astea nu există țară în lume – neesceptând Serbia, Grecia, poate chiar Bulgaria – în care să se citească mai puțin decât la noi în țară. Întrebe cineva bunăoară câte exemplare din Dicționarul etimologic al lui Cihac s-a vândut în România, câte exemplare din cartea lui Rosler sau a lui Jung, câți abonați au foile literare? Câte exemplare s-a petrecut din Istoria lui Bălcescu sau din colecția de Documente a lui E. Hurmuzache? Se vor afla cifre ridicole pentru un stat de cinci milioane de locuitori, pentr-o nație de aproape zece milioane.

Alfa și omega tuturor lucrurilor rămân advocații și pace.

O ignoranță grea ca plumbul despre tot ce atinge țara, poporul și lumea-ntreagă apasă toate spiritele. Niciuna din breslele și tagmele de cultură ale vechei Românii n-au putut rezista erei înnoiturelor și importului de legi încurcate din toate colțurile lumii.

Și câtă avere națională s-au cheltuit pentru acest nimic?

S-ar putea zice că România și-a preschimbat pătura cea mai roditoare a pământului, milioane de chilograme de grâne, produsă de o grea muncă omenească, pe cuvinte deșerte, pe fraze stereotipe, pe-un raționalism insipid și cosmopolit, cari acestea formează astăzi averea unică a acelei clase de cârciocari ce trăiește din traficul zilnic al frazei, cheltuită în moneta mică a profesiilor de credință, a articolelor de fond, a discuțiilor parlamentare, a pledoariilor la tribunale.

Vlad Țepeș, Lăpușneauu, Mihnea cel Rău sau Aron Vodă erau asupritori stăpâni, dar stăpânirea lor era tiranică, nu rușinoasă. Acum însă România are rușinea de-a geme sub jugul cârciocarilor, a oamenilor a căror breaslă, meșteșug, meserie este ca să prefacă negrul în alb și albul în negru, de-a arăta că ce-i strâmb e drept și ce-i drept, strâmb; România e prada minciunii disciplinate și, pentru corifeii și reprezentanții minciunii, se face totul în țara aceasta și toate ramurile vieții publice îi sunt aservite.

Cu puține deosebiri, caracterele acestei nouă clase domnitoare sunt: incapacitatea, prostia, neștiința.

(MIHAI EMINESCU, Manuscrisul 2.264)

Sursa: http://www.certitudinea.ro

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,