Sunt pe ducă relaţiile transtlantice? » FLUX on-line | Sunt pe ducă relaţiile transtlantice?

Sunt pe ducă relaţiile transtlantice?

10:12, 22 ianuarie 2018 | Externe | 1226 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

A trecut mai bine de un an de când Donald Trump a preluat Casa Albă, dar Germania încă discută ce anume înseamnă exact Administraţia sa pentru Europa. Este dl. Trump doar un simplu sughiţ în sistemul politic american sau un indiciu al unei maladii cronice? Vor mai fi raporturile transatlantice, vreodată, cum au fost înainte, sau a venit timpul ca Germania şi Europa să se pregătească pentru o eră post-transatlantică? Dar, mai degrabă decât să fie o introspecţie în viitorul Statelor Unite, discuţia se transformă într-o analiză freudiană a propriilor necazuri ale Germaniei.

Angela Merkel şi Donald Trump la Casa Albă, martie 2017

Totul a început în mai anul trecut, când cancelarul Angela Merkel, şocată în urma primei vizite a lui Trump în Europa în calitate de preşedinte,  a spus că „vremurile când ne puteam bizui pe deplin pe ceilalţi au cam trecut” şi că Europa trebuie să se bazeze mai mult pe sine.  De atunci au apărut aici două opinii: cei care cred că trebuie aşteptat ca mandatul lui Trump să se încheie şi lucrurile să revină la normal, şi cei care cer să fie făcută o schimbare strategică, întrucât, cu Trump sau fără Trump, zilele hegemoniei americane s-au dus. Primii sunt un grup de experţi de politică externă care au publicat în octombrie, în New York Times şi ziarul german Die Zeit „Manifestul Transatlantic”. Ei argumentează că a avea grijă de relaţiile transatlantice este vital pentru ordinea mondială liberală şi că un angajament transatlantic ferm oferă Germaniei libertatea de a acţiona ca un lider în Europa, fără să stârnească vechile temeri ale  vreunei dominaţii germane. Acest grup a aflat susţinători printre politicienii de top conservatori, cum ar fi dl. Norbert Röttgen, şeful Comitetului de relaţii Externe al Bundestagului. El accentuează că şi valorile comune, nu numai interesele comune, configurează o relaţie transatlantică deplină. Cealaltă grupare este reprezentată de ministrul de Externe german, Sigmar Gabriel, social-democrat. Într-o cuvântare în decembrie recent, la Berlin,  el a spus pe şleau, că „relaţiile dintre SUA şi Europa nu vor mai fi ca înainte, chiar dacă Donald Trump va pleca de la Casa Albă”. De asemenea, el a îndemnat Germania să-şi reformuleze poziţia strategică şi să planifice o nouă eră, când nu se va mai putea baza pe leadershipul american. Niels Annen, un social-democrat de marcă şi membru al Bundestagului, este de acord. El menţionează esenţa izolaţionistă a poziţiei preşedintelui, distrugerea culturii politice trecute a Americii, precum şi „implozia”  Departamentul de Stat, toate acestea  ca prejudicii pe termen lung aduse puterii americane. De asemenea, crede că recent votatele reduceri fiscale vor eroda şi mai mult societatea americană din interior,  punând la pământ o clasă mijlocie, care a fost vreme îndelungată armătura politicii externe  energice a Americii, şi a declarat:

”Desigur, n-ar trebui să scoatem din calcul Statele Unite, dimpotrivă ar trebui să ne sporim eforturile de a conlucra cu Washingtonul. Dar ar trebui să fim atenţi la ce să ne aşteptăm”.

Iată, deci, o dezbatere ciudată, deopotrivă  ipotetică şi emoţională. Este ipotetică deoarece, din punct de vedere economic Germania şi Statele Unite rămân parteneri temeinici de afaceri, în ciuda eşecului de a se fi ajuns la un acord comercial transatlantic, precum şi din pricina orientării ambelor economii către China. Din punct de vedere militar, Germania şi Europa de asemenea depind de Statele Unite, ghemuindu-se sub umbrela lor nucleară. Este adevărat, că recent Europa a făcut paşi către o cooperare şi independenţă militară, dat nu există nici voinţa şi nici resursele  să asigure nivelul de protecţie pe care America încă îl oferă. În timp ce mulţi alegători din Germania sunt, probabil, flataţi de afirmaţiile privind rolul de lider al ţării lor în lume, majoritatea lor nu vor, încă, să accepte şi costurile aduse de acest rol. Germania este o ţară cu aspiraţii, dar căreia îi lipsesc atât sprijinul public, cât şi o cultură strategică pe măsura unor asemenea aspiraţii.

Şi totuşi, dezbaterea în ce priveşte direcţia exactă către care se îndreaptă raporturile germano-americane, axeasta este una pasionantă, uneori aprinsă. Nu e vorba doar de bugete şi planuri de apărare, ci şi de o problemă emoţională,  una de dragoste, dependenţă şi „las-o fă fie”. Mulţi germani privesc, încă, cu simpatie la America, mergem la şcoală acolo, mergem turişti, avem familii acolo, cumpărăm de acolo haine şi mâncare şi muzică şi vom continua să facem toate astea, indiferent cine va fi preşedinte.

Cu toate acestea, astăzi se încheagă un nou curent de antiamericanism, diferit de bombănelile obişnuite ale europenilor  din trecut. Acum se răspândeşte credinţa, că America a stat cam mult pe scena mondială, că insistă, fără să mai fie binevenită, să domine atât cultural, cât şi politic. Se spune că această cultură americană este superficială şi falsă, că americanii sunt ipocriţi şi needucaţi – „ce lucru bun a venit, vreodată, din America?”  îmi scria recent un cititor din Berlin, în replică la un editorial al meu. Rădăcinile acestui nou antiamericanism merg mai adânc decât Trump.  Germanii încă arată cu degetul către invazia lui Bush Jr. în Irak şi războiul contra terorismului şi către tendinţele lui Obama de a supralicita acţiunile sale de politică externă, în comparaţie cu greşelile comise de predecesorul său. Iar în final, în persoana lui Donald Trump avem un „băiat rău” caricatural, esenţa antiamericanismului:  un băgăreţ în toate, grosolan şi fără educaţie, sorbind de dimineaţa până  seara  cantităţi gigantice de Diet Coke.

Antiamericanii înrăiţi sunt încă o minoritate în Germania. Un studiu publicat anul trecut, înainte ca Donald Trump să fi ajuns preşedinte, arată că numai 10% dintre germani au asemenea opinii. Foarte puţini politicieni de vază, din partea radicală, sunt antiamericani pe faţă. Ceva există însă în stare latentă dedesubtul controverselor curente –  cum ar fi, de exemplu, ceea ce spunea dl. Gabriel, anume că Germania „ trebuie să caute o relaţie strategică cu America, şi nu o stare de supuşenie faţă de politicile americane, o relaţie cum n-a mai fost vreodată în trecut”. Bottom of Form.

Social-democraţii s-au jucat dintotdeauna cu tema Davidul european şi Goliatul american, dar de data asta este altfel, antiamericanismul nu este numai o oportunitate. El serveşte în egală măsură ca un debuşeu pentru sentimentul de insecuritate a unei naţiuni confruntate cu  un nou ambient global care pare să pretindă o schimbare radicală, în timp ce, practic, o asemenea schimbare radicală este imposibilă.

Ca jucător mondial, Germania poate acţiona numai prin intermediul Europei, scrie istoricul britanic Timothy Garton Ash. Dar, în timp ce lucrurile stau astfel, aceeaşi Germanie este inhibată de inerţia unor mase de oameni în mişcare – celelalte 26 de state membre ale UE.  Discuţia despre o schimbare strategică este un vis frumos, o cale de a scăpa de limitările ce le-ar impune o acţiune reală.

Anna Sauerbrey, 

The New York Times

(Anna Sauerbrey este editor al paginii de opinii a ziarului german Der Tagesspiegel) 

Traducere Radu Toma

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , ,