Levan Vasadze: De ce țările ex-comuniste se află în impas economic și cum îl putem depăși ?

18:30, 29 decembrie 2017 | Economie | 1554 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

(Teze pentru luarea de cuvânt în cadrul Forului de la Chișinău, 15 decembrie 2017)

Dragi prieteni,

Este o onoare și o plăcere să mă întorc la Chișinău pentru a doua oară în acest an datorită Președintelui Igor Dodon și prietenului meu drag, Iurie Roșca, acesta a fost un an moldovenesc pentru mine.

Ne-am adunat astăzi aici, printre altele, pentru a începe să conceptualizăm economia, una dintre cele șapte componente a ceea ce eu în timpul vizitei mele anterioare aici am numit Afirmativul Narativ al Tradiției.

În mod evident, acest lucru este mai bine făcut de către economiștii și oamenii de știință profesioniști, care deja realizează că știința economică liberală este în mare măsură falsă. Bineînțeles că această specie de economiști este încă rară, deși, odată cu accentuarea dovezilor unei crize globale artificiale, presupun că din ce în ce mai mulți cercetători se vor alătura discursului nostru. Dar între timp, ar trebui să participăm cu toții la acest efort.

Nefiind economist, ci om de afaceri profesionist, specializat în finanțe și strategie corporativă, cu o diplomă de masterat în SUA și aproape un sfert de secol de experiență practică în afaceri, aș putea contribui la discuția de astăzi din punctul de vedere al unui practician. Și în timp ce încerc să fac acest lucru, vă rog să mă iertați pentru vocabularul și muniția mea de natură non-științifică.

Poate că întrebarea cea mai interesantă, atunci când începem căutarea noastră, pe care trebuie să ne-o punem nouă înșine, este când și unde fiecare dintre noi a realizat că ceva este fundamental greșit în paradigma economică liberală propusă. Venind din epoca marxismului economic eșuat și a liberalismului economic strălucitor, aceasta nu a fost cea mai ușoară revelație.

Pentru mine personal, logica defectuoasă a devenit evidentă din momentul ultimei crize din 2008, când mi-am dat seama că există prea multe dovezi pentru a-mi confirma impresia că sărăcia și dezvoltarea economică lentă a țărilor post-sovietice au fost artificiale.

Școala tradițională de gândire sugerează că acesta ar fi un proces natural, care vine odată cu transformarea economiei post-socialiste în una capitalistă. Cu toate acestea, exemplul Chinei sugerează contrariul: nu trebuie să capitulezi complet în fața capitalismului ca să ai cea mai mare economie din lume, care a crescut de 10 ori în ultimii 30 de ani.

O altă componentă a propagandei sugerate, care caută să explice de ce țările post-sovietice rămân sărace și fragile este corupția. Cu toate acestea, corupția domină pretutindeni, industria de lobby multimiliardară oficială a Washingtonului și mașina biurocratică a Bruxelles-ului fiind probabil cele mai perfecte manifestări ale acesteia. China, menționată anterior, execută în mod public mii de infractori învinuiți de corupție în fiecare an, admițând astfel problema corupției, dar totuși reușește să aibă un succes extraordinar din punct de vedere economic.

În al treilea rând, argumentul folosit atunci când explicăm creșterea lentă a economiilor noastre (deși mai puțin frecvent utilizat) este faimoasa problemă privind drepturile omului. Cu toate acestea, cred că pisicile și câinii se bucură de mai multe drepturi ale omului în țările post-sovietice decât oamenii în unele țări, care sunt aliații la nivel mondial ai Occidentului, dar acest lucru nu îi împiedică să fie bogați și susținuți economic de către Vest.

De aici, se poate spune că, în cazul meu, creșterea scepticismului față de corectitudinea și libertatea paradigmei economice liberale occidentale a început odată cu conștientizarea următoarei realități dure: teritoriile lagărului geopolitic înfrânt au fost sărăcite în mod intenționat de către învingători.

Școala de gândire căreia îi aparțin este calificată cu peiorativul ”teoria conspirației” și ridiculizată. Nouă ni se spune, nimeni nu vrea să fim săraci, cu cât suntem mai bogați, cu atât mai bine pentru toți cei care vor să-și vândă bunurile și serviciile sale nouă. Adevărat, dacă sarcina dominației și supunerii geopolitice este finalizată. Cu toate acestea, până la dizolvarea Rusiei, această sarcină rămâne în mare măsură nesatisfăcută. Prin urmare, sărăcia intenționată a țărilor post-sovietice, ceea ce le face mai ușor de manipulat și manevrat, este perfect logică.

Cum se obține această sărăcie artificială?

Să începem cu constituțiile, scrise de consilierii occidentali pentru toate țările post-sovietice. Cea mai uimitoare caracteristică a acestora (adevăr cu siguranță valabil pentru cea a Rusiei, Ucrainei, Georgiei, Moldovei și statelor baltice) este faptul că băncile centrale respective nu sunt responsabile față de guvernele lor sau față de alte structuri de stat. Știm bine, însă, că de fapt toți aceștia sunt sateliți informali ai Sistemului Federal de Rezerve al SUA, care, la rândul său, nu aparține statului american, ci mai degrabă proprietarilor privați și deține un monopol asupra tipăririi dolarului.

Aceste bănci centrale naționale, în ciuda animozității proclamate în rândul diferitelor state post-sovietice, desfășoară strategii gemene, care pot fi descrise pe scurt prin două trăsături:

1. rate de împrumut extrem de înalte;
2. mase monetare extrem de scăzute.

Ambele aceste dogme sunt proclamate a fi bazate pe lucrările conceptelor lui Milton Friedman despre monetarism. Și totuși, chiar și aceasta este o minciună, pentru că, dacă privim mai atent lucrarea lui Friedman, vom observa că ea nu are o funcție liniară sau chiar o dependență inevitabilă a riscurilor inflației pentru cele două elemente. Friedman scrie că cei doi factori ar putea avea efecte negative asupra inflației, cu un decalaj de 4-5 luni în economiile dezvoltate și chiar unul mai lung în economiile în curs de dezvoltare, deci, practic, fără efect pentru noi.

Acum, să aruncăm o privire la realitatea noastră. După ce au fost înregistrate rate extrem de scăzute cu risc redus în țările occidentale (0-1%), în ultimii 10-15 ani, țările post-sovietice au fost nevoite să sufere o etapă a ratelor extrem de ridicate cu risc redus în decursul aceleiași perioade (7 -10%).

Atunci când mitul inflației este insuficient, propaganda liberală găsește salvarea într-un alt argument: necesitatea atragerii investitorilor prin intermediul ratelor ridicate ale băncilor centrale locale. Cu toate acestea, în cazul unei țări ca Rusia, de exemplu, datele oficiale ce se referă la migrația capitalului se estimează la suma de aproximativ duoă trilioane de dolari de la prăbușirea URSS și, prin urmare, este una infinit mai mare decât orice investiție străină directă în aceeași perioadă.

Acum să examinăm masa monetară, măsurată prin coeficienți economici diferiți, cum ar fi M1, M2 sau M3. În funcție de parametri și de țara respectivă, în țările dezvoltate acești coeficienți au variat între 100% și 200% din PIB, în timp ce în țările post-sovietice acestea au fost în medie de 20-40%.
Deci, nu numai că banii sunt foarte scumpi, dar și foarte puțini. De asemenea, există o situație artificială mascată de pseudo-preocupările legate de inflație. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, chiar și în ciuda acestor măsuri, inflația din țările post-sovietice a depășit-o mereu cu mult pe cea a partenerilor occidentali. Nimeni nu neagă această corelație în teorie, dar detaliile contează.

Privind înapoi la istoria noastră post-sovietică, putem spune că probabil anii scurți de hiperinflație din țările post-sovietice care a fost, de asemenea, administrată la acea perioadă de către guvernele locale controlate de FMI și Departamentul de Stat, au fost primul act al manipulării în două etape, care viza întărirea convingerii pentru ulterioara politică monetară austeră. Asta deoarece populațiile statelor post-sovietice își amintesc anii 90 cu atât de multă oroare, încât ar fi pregătite să suporte această politică monetară dăunătoare de frică de a nu reveni la cea precedentă.

Pornind de la cele de mai sus, atunci când ne gândim la paradigma alternativă, post-liberală, ar trebui să ne punem următoarea întrebare inițială: poate că dacă este lasată în libertate cu adevărat, paradigma economică liberală este de fapt productivă și nu ar trebui să ne îngrijim de nimic altceva decât să o eliberăm de sub hegemonia Sistemului Federal de Rezerve?

Aceasta, în opinia mea, ar fi o strategie defectuoasă pentru simplul motiv că speranța naivă de a deturna cadrul liberal de la autorii săi și de a-l folosi eficient fără ei pare absurdă prin definiție.

Acestea fiind spuse, așa cum trebuie să ne debarasăm de conceptele defectuoase ale fascismului și ale marxismului, pe măsură ce facem același lucru cu liberalismul, nu ar trebui să reinventăm roata acolo unde nu este nevoie.

Prin urmare, Vă prezint aspectele de bază pe care trebuie să le abordăm în armonia economică post-liberală (în continuare ”AEPL” (în engleză – PLEH), care, în mod ironic, citită invers este ”HELP” (din engleză – ajutor).
Timpul meu limitat nu îmi permite discuții pro și contra lungi despre fiecare dintre aceste aspecte. Prin urmare, îmi voi da opiniile mele preliminare cu privire la subiectele discutate, admițând că nu am venit aici cu multe noțiuni preconcepute și că eu, la fel ca oricine dintre noi, trebuie să rămân deschis și flexibil în această nouă discuție.

Întrebarea 1. Ar trebui să existe proprietate privată în AEPL?
Răspunsul 1. Categoric da, orice altceva ar însemna repetarea tragediei marxismului.

Întrebarea 2. Ar trebui să existe proprietate privată în fiecare industrie în AEPL?
Răspunsul 2. Fiecare țară ar trebui să fie liberă să decidă singură. Orice standardizare ar însemna repetarea insidioaselor standarde duble ale liberalismului. Pentru o țară, apa reprezintă o resursă strategică, iar pentru cealaltă – educația. Fiecare stat ar trebui să fie liber în alegerea sa și independent de standardele pseudo-universale.

Întrebarea 3. Ar trebui să existe instituția băncilor centrale și, dacă da, acestea ar trebui să fie independente de statele lor?
Răspunsul 3. Dacă înlăturăm subordonarea lor la sistemele federale de rezervă străine, ele pot fi ușor încorporate în trezoreriile locale sau chiar în ministerele de finanțe.

Întrebarea 4. Politica economică ar trebui să fie lipsită de ideologie?
Răspunsul 4. În primul rând, nu există nimic lipsit de ideologie. Paradigma economică liberă actuală are ideologia profitului ca element central, deci nu este liberă de ideologie prin definiție. Paradigma AEPL ar trebui să servească elementul central pentru fiecare stat: valorile familiei, națiunea etc.

Întrebarea 5. Care ar trebui să fie forma de bază de creditare permisă în AEPL, cămătăria sau participația?
Răspunsul 5. Participația este preferabilă.

Întrebarea 6. Ar trebui să existe reglementări privind mobilitatea transfrontalieră a capitalului?
Răspunsul 6. Da, la discreția fiecărui stat.

Întrebarea 7. Moneda fiduciară sau moneda garantată?
Răspunsul 7. În principiu, la discreția fiecărui stat, dar moneda fiduciară este mai realistă.

Întrebarea 8. Regulementarea dreptului muncii?
Răspunsul 8. Trebuie să existe și să fie bazată pe prioritățile fiecărei țări.

În concluzie, revoluția conservatoare fundamentală a AEPL, așa cum apare ea din perspectiva minciunilor prezentului, constă în propunerea de eliminare a cămătăriei și de detașare a politicilor monetare ale statelor de la Sistemul Federal de Rezerve al SUA.

Nu mai trebuie să menționez că toate cele menționate mai sus sunt crude și preliminare, dar trebuie să începem undeva. Inventarea AEPL-ului se aseamănă cu scrierea muzicii de către surzi, iar dacă Beethoven mai avea o șansă, aceasta se datora, probabil, memoriei sale fenomenale, la fel cum și noi trebuie să căutăm răspunsurile pentru societățile noastre în perioada pre-modernă.

Vă mulțumesc pentru atenție!

Levan Vasadze,
Președintele Societății Demografice Georgiene XXI,

Georgia

Traducere de Maria Păduraru