Dreptul internațional: Nu există un drept la avort

12:51, 22 martie 2018 | Actual | 258 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Subiectul de astăzi e sec dar de o importanță covârșitoare: nu există un drept la avort. Se discută mult despre avort ca drept, conferit, se presupune, atât de legislația internă cât și de dreptul internațional. Probabil ca majoritatea dintre noi acceptăm acest lucru, dar realitatea este în întregime diferența.

România nu a instituit un drept la avort, iar dreptul internațional nu recunoaște nici el un drept la avort. Dimpotrivă, așa cum vom explica mai jos, dreptul internațional enunță un drept la viață, chiar dacă nu, în mod specific, al copiilor nenăscuți. Se poate mai corect spune că în România avortul a fost depenalizat la câteva zile după revoluția anti-comunistă din decembrie 1989. Regimul comunist a penalizat avortul dar articolul din codul penal comunist care criminaliza avortul a fost abrogat imediat după prăbușirea comunismului împreună cu pedeapsa capitală. De atunci situația avortului în România a rămas neschimbată: avortul nu este considerat o crimă, dar nici nu a fost declarat un drept. Depenalizarea avortului, însă, nu a fost precedată de o dezbatere națională privind avortul ori al dreptului la viață al copiilor nenăscuți. Din nefericire, o astfel de dezbaterea, necesară în oricare stat civilizat, nu s-a produs nici după prăbușirea comunismului, astfel ca în România zilelor noastre se crede, în mod eronat, ca avortul e un drept. La fel, ni se spune ca „Europa” recunoaște ori chiar „impune” țărilor membre recunoașterea unui drept la avort, în special privind Polonia, Irlanda și Malta. După cum veți vedea mai jos, aceste afirmații sunt neadevăruri nefundamentate în realitate.

Dreptul internațional – surse

Pentru a înțelege dacă dreptul internațional recunoaște un drept la avort trebuie să pornim de la sursele ori izvoarele dreptului internațional. După cum se știe, nu există un parlament mondial care să decreteze ori sa legifereze drepturi, dar existenta dreptului internațional în sine nu poate fi tăgăduită. Dreptul internațional este suprem și la nivel național în măsura și în domeniile în care statele suverane permit acest lucru. În absența unui parlament mondial care ar putea legifera dreptul internațional, cum totuși e dreptul internațional creat?

Există mai mult izvoare ale dreptului internațional, ele fiind enunțate în Articolul 38 al Statutului Curții Internaționale de Justiție: (1) convenții ori tratate internaționale; (2) cutuma internațională derivată din practica statelor și care în mod specific e desemnată ca având caracter de lege; (3) principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate; și (4) deciziile judecătorești internaționale ori tratatele de drept internațional ale juriștilor iluștri specializați în drept internațional.

Ultimele doua izvoare practic au dispărut și nu mai au relevanță în zilele noastre. Juriștii iluștri specializați în drept internațional, de genul olandezului Hugo Grotius, nu se mai bucură de influența acordată lor cu sute de ani in urmă. Rămân deci, doar trei izvoare ori surse ale dreptului internațional: (1) tratatele internaționale; (2) cutuma internațională recunoscută ca drept internațional; și (3) deciziile tribunalelor internaționale. Privind cutuma internațională, pentru a înțelege cum ea se transformă în drept internațional, o comparație utilă parvine din dreptul maritim. Vreme de sute de ani Marea Britanie a dominat apele și navigația internațională, determinând cutumele aferente navigației în apele internaționale, inclusiv distanța dintre vase, protocolul de interacțiuni dintre vase, semnalizarea nocturnă, documentele de bord, disciplina maritimă și o sumedenie de alte detalii legate de navigație. În timp, statele lumii au adoptat cutumele britanice care, tot în timp, au fost acceptate mai în unanimitate de toate puterile maritime, fiind transformate în cutume internaționale cu caracter obligatoriu și drept internațional. Treptat, cutumele au devenit obiectul tratatelor internaționale și al unui corp imens de drept maritim cunoscut în engleză ca „law of the sea”.

Avortul și dreptul internațional cutumiar

Pentru a determina dacă, deci, ar exista un drept internațional cutumiar privind avortul, trebuie să privim la practica țărilor lumii în privința avortului. Pentru a transforma o cutumă în drept internațional cutumiar e nevoie de consens ori aderarea unanimă ori cvasi-unanimă la normativitatea avortului. Din perspectiva aceasta se poate afirma foarte clar – iar opinia cvasi-unanimă a autorilor și juriștilor de drept internațional e la fel de clară – că nu există un drept cutumiar internațional la avort. Practicile statelor privind avortul diferă mult. În Brazilia, de exemplu, avortul e permis în circumstanțe foarte limitate și doar cu acordul tribunalului. Avortul e permis doar tinerelor minore și femeilor însărcinate ale căror viață este pusă în pericol de sarcină. În rest, avortul încă e penalizat, adică o crimă. Situația e la fel și în Argentina unde săptămânile acestea Parlamentul dezbate legalizarea avortului. În Uruguay avortul a fost depenalizat cu doar câțiva ani în urmă și în situații extreme. În Chile avortul a fost legalizat doar anul trecut și tot în situații extreme și limitate. În prezent, avortul încă este ilegal în Coreea de Sud și în Filipine.

Un alt grup de țări impun avortul că politica de stat nu ca drept ori alegere a femeilor. În China, țara cu cea mai numeroasă populație din lume, avortul este o practică impusă de politica de stat. La fel în Coreea de Nord unde femeile însărcinate din lagărele de muncă forțată sunt forțate să facă avort. În Coreea de Nord, de fapt, practica aceasta este atât de crudă și răspândită încât în decembrie 2014 Adunarea Generală a ONU a votat pentru traducerea Coreei de Nord în instanță în Curtea Penală Internațională Permanentă pentru crime împotriva umanității.

O alta categorie de țări sunt cele africane care fie că interzic avortul în întregime ori permit avortul doar în situații extreme. Iar o altă categorie se constituie din țări unde tribunalele supreme au declarat, în mod specific, că nu există un drept constituțional intern la avort. Amintim aici Curtea Supremă din El Salvador, dar mai ales Curtea Supremă din Mexic care cu aproximativ 10 ani în urmă a emis o decizie vastă de 1.000 de pagini care re-afirmă că avortul nu e un drept.

În consecință, se poate afirma cu certitudine că nu există un drept internațional cutumiar la avortLa nivel internațional avortul este o practică răspândită, dar nu e acceptată ca normă cu caracter de lege.

Ajungem la același răspuns și din perspectiva tribunalelor internaționale: până în prezent nici un tribunal internațional, inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu a enunțat un drept la avort. Tribunalul Inter-American al Drepturilor Omului a respins și el presupusă existența a unui drept la avort, cu toate că o decizie contrară ar fi lipsită de orice valoare practică deoarece, spre deosebire de CEDO, deciziile lui nu au caracter obligatoriu.

Răspunsul e același și din perspectiva tratatelor internaționaleNu există nici un trat internațional, fie bilateral, multilateral, ori regional, care să afirme existența unui drept la avort.

Cum e avortul promovat ca drept?

Cu toate că dreptul internațional nu recunoaște un drept la avort, asta nu înseamnă că nu se fac eforturi și presiuni majore pentru a fi recunoscut că drept al omului. Iar odată recunoscut, dreptul la avort va putea fi impus, vrem nu vrem, la nivel național. Persoanele care promovează avortul au transformat acest obiectiv într-o  misiune aparte, o cruciadă chiar. Încercările majore se fac în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Se caută declararea indirectă a unui drept la avort, prin înserarea și acceptarea în documentele internaționale și instrumentele ONU a formulelor de genul „drepturi reproductive și sexuale” care, în opinia celor care propun acești termeni, includ un drept la avort. Dreptul reproductiv și, mai ales, la sănătatea reproductivă, include, afirma ei, un drept la avort. Din fericire, toate aceste eforturi, frecvente și extrem de agresive, au eșuat. Nici unul din instrumentele negociate ori semnate sub egida ONU până în prezent nu enunța și nici nu recunosc, în mod direct ori indirect, un drept la avort, ori „drepturi reproductive” ori „drepturi la sănătatea reproductivă.”

Primul instrument enunțat sub egida ONU privind drepturile omului e Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) („Declarația”), al cărui Articol 3 afirmă ca „fiecare persoană are dreptul la viața, libertate și siguranța proprie.”  Declarația, însă, nu are caracter de drept internațional deoarece nu este nici tratat nici nu impune obligativitate. Este doar o listă a drepturilor fundamentale recunoscute de comunitatea internațională în momentul când Declarația a fost adoptată. Pentru a adăuga greutate și obligativitate drepturilor enunțate în Declarație, în 1966 ONU a adoptat Convenția Internațională a Drepturilor Civile și Politice(„Convenția”), care, în Articolul 6, afirmă că „fiecare ființă umană are dreptul inerent la viață. Acest drept trebuie protejat prin lege. Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul la viață în mod arbitrar”. Convenția, fiind un tratat, are caracter obligatoriu pentru țările care au ratificat-o, adică majoritatea covârșitoare a țărilor lumii, inclusiv România și, inclusiv România comunistă.

E clar că, cel puțin din perspectiva anului 2018, ar fi aproape imposibil ca societatea globală să agreeze asupra unui tratat internațional care să declare existența unui drept la avort. La fel de imposibil ar fi revizuirea Convenției (1966) cu același scop. Eforturile celor care urmăresc acest obiectiv, însă, se derulează indirect, și anume, prin  includerea în documentele internaționale a unor termeni și terminologii noi de tipul drepturilor reproductive, a drepturilor la sănătatea reproductivă, și a drepturilor la sănătatea sexuală. De exemplu, juristul Paul Hunt, un raportor special desemnat de ONU privind dreptul la sănătate, a emis, în 2008, un document cu intenția de a interpreta Convenția (1966) să includă un drept la avort. În opinia lui, dreptul la sănătate include un „drept la servicii de sănătate reproductivă și sexuală”, care la rândul lui, ar include un drept la „planificarea familială, servicii prenatale și postnatale …” Din fericire aceste interpretări au fost respinse.

O altă încercare de a recunoaște un drept la avort se face prin intermediul Convenției Internaționale de Eliminare a oricăror Forme de Discriminare împotriva Femeilor. Periodic, comitete ONU care monitorizează implementarea acestei Convenții, afirmă existența unui drept la avort. Cu ani în urmă, de exemplu, ONU a revizuit situația sănătății femeilor în Croația, lamentând ca unele spitale din Croația refuză să presteze servicii de avort din motive de conștiință. În opinia ONU, accesul femeilor la servicii de avort e mai important decât libertatea de conștiință a medicilor, inclusiv libertatea lor de a refuza să facă avort.

Un alt vehicul prin care susținătorii avortului încearcă recunoașterea în dreptul internațional al unui drept la avort sunt declarațiile adoptate cu prilejul conferințelor ONU. Prima încercare a avut loc în 1994 în Cairo cu prilejul Conferinței Internaționale a Populației și Dezvoltării. Susținătorii avortului au încercat să includă în declarația finală termenul de „sănătate reproductivă.” Majoritatea țărilor s-au opus, incluzând, în documentul final, trei afirmații importante: (1) avortul nu poate fi folosit sub nici o formă ca instrument de planificare familială; (2) avortul și legalizarea lui sunt chestiuni de competență internă a țărilor lumii; și (3) în țările în care avortul e legal, trebuie făcut în condiții de siguranță. În plus, diferite țări au înregistrat stipulații separate legate de Declarația de la Cairo afirmând că nu există un drept la avort și că dreptul la viață începe din momentul concepției. Statele Unite și opt (8) țări din America Latină au înregistrat o stipulație comuna, iar Nicaragua una aparte. Declarația guvernului din Nicaragua merită menționată, în parte, pentru a înțelege eșecul celor care au dorit să folosească Declarația de la Cairo pentru a recunoaște un drept la avort.

„Guvernul din Nicaragua, afirmă documentul, în conformitate cu Constituția ei și cu Convenția Americană a Drepturilor Omului, confirmă că fiecare persoană are dreptul la viață, acesta fiind un drept fundamental și inalienabil, și că acest drept începe din momentul concepției …” Opoziții similare față de încercările ONU de a crea un drept la avort au fost înregistrate de ambele Administrații Bush pe durata întregului lor mandat, și de către Administrația Trump.

În 2004 ONU a organizat o conferință internațională sub egida Anului Internațional al Familiei. Au participat delegații din 70 de țări care în final au adoptat Declaratia de la Doha. Ea reafirma ca ființa umana are dreptul la îngrijire medicala atât „înainte cit si după naștere”, si ca „fiecare persoana are dreptul la viață”.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului

CEDO încă nu a recunoscut existenta unui drept la avort in cadrul Convenției Europene a Drepturilor Omului. In 2010 CEDO a decis bine-cunoscutul caz A, B, and C v. Ireland în care petiționarii, câteva femei irlandeze, au cerut recunoașterea unui drept la avort. CEDO le-a respins cererea. Daca CEDO a respins recunoașterea in mod specific al unui drept la avort, a recunoscut, totuși, existenta, in Consiliul Europei, a unui „consens” ca avortul e permis pe motive de sănătate și în situații extreme.

Un obstacol văzut de specialiști pentru recunoașterea unui drept la avort e libertatea de conștiință. Se știe că majoritatea medicilor italieni refuză, din motive de conștiință ori convingeri religioase, sa presteze servicii de avort. Un număr la fel de mare de medici refuză să facă avort în Polonia și un număr în creștere de medici din Romania. Asta a îngrijorat persoanele care cer recunoașterea unui drept la avort și periodic au încercat adoptarea unor rezoluții, atât in Parlamentul European cit si in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, care sa subordoneze libertatea de conștiință și religioasă obligației de a presta servicii de avort. Cea mai bine cunoscută încercare de acest fel a fost Raportul McCafferty din 2010. După cum unii va amintiți, Rezoluția a eșuat, fiind înlocuită cu o declarație contrară care recunoaște libertatea de conștiință a persoanelor și instituțiilor să refuze să presteze servicii de avort.

Un subiect vast

Subiectul de azi e vast, interesant și în constantă moțiune. În SUA, state conservatoare, precum Tennessee și Alabama, au adoptat amendamente constituționale care în mod explicit afirmă că nu recunosc un drept la avort.

Avem sugestii similare și pentru România. Lansăm ideea revizuirii Constituției României pentru a declara copilul nenăscut persoana umană cu dreptul la viață din momentul concepției. Mișcarea pro-viață și pro-familie din România deja are experiența necesară pentru revizuirea constituției prin inițiativa cetățenească. Revizuirea Articolului 48 o dovedește. Protejarea vieții românilor nenăscuți e o cauză nobilă. Fără copiii ei nenăscuți România va muri. Istoria pedepsește civilizațiile care își ucid copiii nenăscuți ori trivializează căsătoria. Fără respect față de dreptul la viață al copiilor nenăscuți, căsătorie și familie nu ne putem numi o țară civilizată. Astăzi, avortul, practicat pe o scară atât de largă în România, ne privește în ochi și ne întreabă: sunteți voi creștini?

Acordarea de statut de persoană copiilor nenăscuți e singura modalitate prin care se poate stopa uciderea lor. În America, dezbaterea aceasta furibunda se derulează lunile acestea între juriștii de la Harvard Law Review și Texas Law Review. Primii susțin că dreptul copiilor nenăscuți la statut de persoană e consfințit de Constituția americană, pe când ultimii susțin contrariul. Prima salvă a fost lansată anul trecut de studentul în drept Joshua J. Craddock de la Universitatea Harvard (Boston) când a publicat, in Harvard Law Review, [Volumul 40, 2017 pp. 539-572): Protecting Prenatal Persons: Does the Fourteenth Amendment Prohibit Abortion? („Protejarea Persoanelor Pre-natale: Interzice Constituția Avortul”?) Craddock răspunde afirmativ acestei întrebări. Când Tribunalul Suprem SUA a depenalizat avortul in 1973 a declarat că persoanele nenăscute nu sunt „persoane” care au dreptul la viață. Craddock propune o opinie diferită. Din 1973 încoace știința a avansat atât de mult, zice el, încât este practic indubitabil ca viața umană începe în momentul concepției. (Pagina 547) Nomenclatura „persoană” zice el include toți membrii speciei umane. „Cei nenăscuți aparțin speciei umane din momentul concepției”, și, în consecință, dreptul lor la viață este garantat și protejat tot din momentul concepției. („The preborn are members of the human species from the moment of fertilization. Therefore, [the Constitution] protects the unborn”)

Tot în 2017 doi profesori de drept de la University of California (Irvine), Erwin Chemerinski & Michelle Goodwin, au publicat Abortion: A Woman’s Private Choice, Texas Law Review, Vol. 95, pp. 1189-1247 (2017) care prezintă perspectiva opusă. Autorii nu cred că dreptul la avort poate fi fundamentat pe Constituție și nici nu implică o dezbatere privind statutul ființei nenăscute ca persoană cu drept la viață. Avortul este un drept al femeii, afirmă cei doi, pentru că ea are dreptul să dispună și să decidă, în mod privat, ce face cu ființa, viața și trupul ei fără amestecul autorităților.

Alianța Familiilor din România

 

Navighează dupa cuvinte-cheie: ,