28 iunie 1883: Ziaristul Mihai Eminescu este arestat, la 33 de ani, sacrificat pentru „integrarea europeană”

11:35, 28 iunie 2018 | Diverse | 907 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Pe 28 iunie 1883, ziaristul incomod Mihai Eminescu, conducătorul jurnalului conservator „Timpul”, este arestat și apoi internat forțat într-o clinică de boli nervoase. Câțiva eminescologi s-au aplecat cu acribie, mai ales în ultimii ani, asupra misterelor acestei zile. Profesorul Nicolae Balint ne oferă, în exclusivitate, un interviu cu profesorul Nae Georgescu, autorul lucrărilor Boala și moartea lui Eminescu si Eminescu. Ultima zi la Timpul (Dosar de presă). Cartea argumentelor, printre multe altele dedicate poetului și jurnalistului naţionalist Mihai Eminescu. În lucrarea din urmă, eminentul eminescolog tratează exact această zi de 28 iunie 1883, când prim-redactorul ziarului „Timpul” își publică ultimul editorial de presă dedicat, parcă previzionar, condiției libertății presei și a jurnalistului.

Cartea lui Nae Georgescu „este o minuţioasă  refacere a zilei de 28 iunie 1883 în biografia politică a poetului. Sunt aduse şi comentate mărturii din presă, din arhive, din scrisori, amintiri şi comentarii despre poet, totul cu scopul de a afla cât a fost boala omenească şi cât a fost intervenţie brutală, care a dus la indepărtarea pentru totdeauna a lui Mihai Eminescu din presă şi din viaţa publică”, se afirmă în prezentarea lucrării.

„Eminescu nu era un simplu articlier la ziarul TIMPUL, el dezvolta adevărate teorii sociale, economice şi politice, toate  incomode şi mai ales nepotrivite în contextul în care, prin alianţa care se discuta la nivelul cel mai înalt european, tara noastră trebuia să renunţe la apărarea românilor din Transilvania, lăsând definitiv soarta lor în mâinile Imperiului Austro-Ungar. Pe de altă parte, Eminescu era un puternic agent de influenţă a opiniei publice, scrisul sau fiind mereu asteptat, temut şi respectat”, se mai arată în această prezentare.

„Autorul arată cum toţi prietenii lui Eminescu, începând cu junimiştii de frunte, ca Titu Maiorescu, Theodor Rosetti ori Iacob Negruzzi, şi sfârşind cu ziariştii foarte apropiaţi, ca Ioan Slavici ori I.L.Caragiale,  părăsiseră, de fapt, această corabie pentru a se îmbarca în  echipele puterii, poetul rămânând singurul ziarist  pe baricadele opoziţiei, alături de câţiva membri marcanţi ai acesteia, ca Al. Lahovari ori Mihail Kogalniceanu, care, însă, erau oameni politici, parlamentari angajaţi, nu ziaristi propriu-zişi. Mai mult, propriul sau ziar, TIMPUL, care a câştigat victorii de presă răsunătoare datorită lui Eminescu, ei bine, ziarul îşi schimba direcţia şi orientarea şi imediat confirmă nebunia marelui poet. Cartea desfăsoară cu febrilitate documente de acest fel, rezultând un Eminescu tragic, prins într-o  capcană fără putinţă de ieşire, dar în acelaşi timp puternic, luptător: el a căzut luptând.”. În interviul de mai jos, Nae Georgescu consideră, cu sublinierea autorului intervievat, că „MARELE OM DE PRESĂ, CEL CARE A FĂCUT ISTORIE ÎN PRESA TIMPULUI ȘI A BĂGAT PRESA ÎN ISTORIE, A FOST ÎNVINS TOCMAI DE CĂTRE PRESĂ”. Cu mențiunea noastră că presa respectivă, cu care s-a luptat Eminescu în întreaga sa carieră de jurnalist, om politic și militant pentru România Mare, devenise expresia unei conjurații politice, de sorginte austro-ungară.

Eminescu s-a născut pe 20 decembrie 1849

Nicolae Balint: Moartea lui Eminescu – așa cum este ea descrisă în cărțile de literatură care reprezintă obiectul de studiu al elevilor de diferite grade – este departe de adevăr. De ce această tăcere (enigmă) după atâția ani și mai ales acum când putem să ne exprimăm liber?

Profesorul-Nae-Georgescu-la-Premiile-Eminescu-Ziaristul-Foto-Cristina-Nichitus-Roncea

 

 

 

 

 

Nae Georgescu: Să ne înțelegem: moartea lui Eminescu nu este subiect de manual școlar. Într-un manual se prezintă mai mult opera autorului, se comentează, se analizează, se propune ca model. Viața lui Eminescu nu se cunoaște prea bine, și avem motive să credem că el însuși n-a fost prea darnic cu informații despre sine, dimpotrivă: multe lucruri le-a ascuns, pe altele le-a uitat, altele n-a crezut că-i interesează și pe alții…În fond, ce înțelegem noi prin viața cuiva, fie el scriitor, ziarist, om politic sau simplu cetățean? Ce înălțime a avut, ce culoare aveau ochii sau părul, dacă era șchiop sau surd, dacă se îmbrăca în gri sau negru, etc., etc.? Noi avem multe vieți ale lui Eminescu, mai ales romane, dar și biografii romanțate sau cronologii, care de care mai interesantă, mai captivantă. Sub semnul adevărului, niciuna nu seamănă cu alta, dar de asta nu trebuie să dea seama manualele școlare. Aici e nevoie de o scurtă notă biografică. În privința morții lui Eminescu, sau a altor momente importante din curgerea vieții poetului, s-au scris extrem de multe lucrări și autorii lor chiar că nu se potrivesc unii cu alții, încât manualul școlar nu poate face față. În privința bolii lui Eminescu, de asemenea. Chiar despre ziua nașterii lui Eminescu sunt multe opinii diferite. Noi sărbătorim 15 ianuarie, dar să știți că Eminescu s-a născut pe 20 decembrie (cu un an în urma, respectiv 1949 – nota red. AN). S-a instituit un obicei cultural, cum și de ce să-l schimbăm? În general eu cred că Eminescu trebuie să existe și dincolo de manual, că trebuie să-l gândească nu numai elevii ci și oamenii maturi, cu sau fără școală – cu sau fără manual. Pentru ei e bine să se știe că există o știință, eminescologia, care caută mereu adevăruri, reformulează, readuce în atenție documente vechi, găsește și pune înainte documente noi… Este o știință vie, și, ca orice e viu, este mereu în mișcare .

„Eminescu a fost sacrificat la 33 de ani pentru integrarea României în Europa de atunci”

La 40 de ani neîmpliniți Eminescu era un om tânăr, avea toată viața înainte. Cine și mai ales de ce ar fi avut interesul să-l elimine pe Eminescu?

Sunt complexe politice în jurul personalității lui Eminescu (nu în jurul vieții, ci al personalității sale) care țin de geopolitica momentului, de înaltele interese de stat ale momentului. Suntem în 1883, la 33 de ani abia împliniți ai poetului, și el a trebuit să fie sacrificat, ca ziarist și om politic, pentru ceea ce am putea numi integrarea României în Europa de atunci. Pe fondul unei crize a bolii sale de nervi s-a declanșat o stratagemă de reținere, apoi de îndepărtare a lui din presă – și din acest an, 1883, până în 1889, anul morții sale, el n-a mai putut reintra în viața publică. O puternică presiune politică, dar și mediatică, a făcut ca Eminescu să-și piardă definitiv credibilitatea ca ziarist și om politic. ASTFEL CĂ MARELE OM DE PRESĂ, CEL CARE A FĂCUT ISTORIE ÎN PRESA TIMPULUI ȘI A BĂGAT PRESA ÎN ISTORIE, A FOST ÎNVINS TOCMAI DE CĂTRE PRESĂ.

„Cu Eminescu nu ne putem sălbătici – cu această cădere în calculator, însă, da”

Cum caracterizați relațiile lui Eminescu cu Titu Maiorescu?

Ca relație, legătura dintre ei a fost exemplară. Când spuneți la plural, relațiile, cred că vă referiți la oscilațiile prieteniei lor. I-a încălzit sau răcit și lumea din jur: au iubit uneori aceeași femeie, s-a gelozit unul pe altul pentru sucese… Maiorescu a umblat mult în poeziile lui Eminescu, schimbând sensuri, interpretând . Nu e numai vina lui că urmașii lui, ai lui Maiorescu așadar, l-au preluat orbește, l-au confundat cu poetul și au crezut că chiar acesta, poetul, a scris așa cum ne transmite primul lui editor. Este și vina lor: trebuia să verifice. Oricum, în căderea lui Eminescu de la 1883, Maiorescu a fost acela care a ridicat de la pământ…poezia sa. El l-a lansat ca poet național – într-un climat în care lumea în știa pe Eminescu mare ziarist național. E greu de judecat, adică de dat sentințe; oricum, vă repet, nu e treabă de manual și de minți tinere, în formare: chestiunea privește românul matur, deplin format și informat, capabil să-l iubească și pe Maiorescu – și pe Eminescu, adică să facă diferența dintre ei. Altfel, să știți – asta le spun și tinerilor mei învățăcei: nu-l iubim mai mult pe Eminescu urându-l pe Maiorescu. Ura nu naște iubire, n-o sporește. Curentul antimaiorescian de astăzi nu este de loc fertil. Nu uitați că Titu Maiorescu a întemeiat, la noi, critica literară ca instituție. O literatură fără critică este fără coloană vertebrală, nu are verticalitate și axiologie. Iar astăzi critica literară este înăbușită de o literatură spontană, abundentă, sălbatică pe mari segmente, care se dispensează de critică. Dinspre această dispensă vine și ura față de Maiorescu.

Generația mea a crescut cu Eminescu, dar și înaintea generației mele și după aceasta – chiar și acum – Eminescu rămâne la fel de actual. Cum explicați acest fenomen și acest interes într-o lume (ca cea actuală) care pare că-și pierde sau uită reperele identitare?

O explic exact în sensul celor spuse mai sus: critica literară, întemeiată de Maiorescu, și-a făcut datoria și l-a pus pe Eminescu acolo unde îi era locul, în sufletul românilor, apărându-l, menținându-l acolo. Să ne înțelegem: Eminescu nu e așa, ca un cântec popular, ca o doină continuă pe care o ascultăm cu emoție de neam. Cine-l trăiește astfel este doar un om simplu. Eminescu este un poet de idei, un filosof în poezie – și asta nu ți-o mai spune spectatorul natural al rapsodului din popor, asta ți-o spune critica, estetica, stilistica. Actualitatea lui Eminescu înseamnă și ridicarea din cultura populară (sau de calculator, e tot una) la aceste categorii ale gândirii, adică el este actual pentru că actualizează, prin opera lui, filosofia, ideile, frumosul estetic bine cultivat. Cu Eminescu nu ne putem sălbătici – cu această cădere în calculator, însă, da.

Extras dintr-un interviu oferit ActiveNews prin amabilitatea lui Nicolae Balint, redactor șef al noii ediții a„Ziarului de Mureș”, ce urmează să apară integral în următorul număr al publicației. Primul număr al noii ediții a săptămânalului mureșan, în care puteți găsi o serie de materiale interesante, îl puteți citiAICI.

Sursa: www.activenews.ro