Semnificația supraistorică a masacrării ultimilor Romanovi (1)

12:09, 12 februarie 2018 | Cultura | 809 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Forțe misterioase te conduc, pe tine și poporul tău, către o inevitabilă pierzanie.

Marele cneaz Aleksandr Mihailovici,

într-o scrisoare din 1917 către Împăratul Nicolai al II-lea

 

Istoria și conceptul de iraționalitate dogmatică

 

Istoria e de nepătruns, și, paradoxal, nu devine transparentă, luminoasă, decât în momentul final în care iraționalitatea sa dogmatică atinge paroxismul misterului, al impenetrabilității, în care puterile supra-istorice despre care se știe că sunt în afara oricărei  așteptări, ”eterne”, care o conduc ocult, se lasă surprinse în goliciunea lor, se arată pasager în interiorul devenirii sale, devenire chinuită pe care ele o exaltă, atunci, și pe care o orbesc devastând-o pe termen scurt, provocându-i distrugeri iremediabile. Există un imens soare interior al istoriei, a cărui apropiere este deopotrivă divinizantă și funestă, calcinantă, mereu stranie, dacă nu și dușmănoasă pentru plajele liniștite ale rațiunii, considerată discursivă și care, în fapt, nu este nimic altceva decât o diversiune acceptabilă față de direcțiile abisale ale iraționalității dogmatice ce își urmează propriile planuri, de neconceput la scară umană.

 

Ce se poate înțelege, în prezent, din ciclonul de lumină arzătoare ce fusese aventura transcontinentală a lui Alexandru cel Mare și din faptul absolut de neînțeles că mormântul său ciclopian a putut dispărea fără urmă? Cum să admitem, de asemenea, că odată cu apariția fulgurantă a lui Frederic II Hohenstaufen a avut loc, pentru o ultimă oară, în zorii timpurilor prezente, încarnarea imperială declarată, vizibilă și acceptată de toți, evidentă, a principiului divin de Imperium, de Zeu al Soarelui, Sol Invictus imediat prezent în istorie? Iar dispariția, în subteranele unei anume istorii oculte, a sângelui Merovingienilor anihilați, făcuți una cu neantul? Și miraculoasa dispariție a lui Ludovic XVII din Templu,  ieșit din istorie așa cum ai intra într-un zid care se întredeschide pentru a te primi în el? Și ascensiunea lui Adolf Hitler la puterea totală, supra-istorică, plecând de la nimic, și, ambele onirice, atât crearea celui de-al Treilea Reich, dar și dispariția acestuia în flăcările acelui Götterdämmerung final, în iraționalitatea dogmatică, ce se ridică până la vârfurile ultime ale istoriei, în timp ce istoria însăși părea să se întrerupă, dacă nu chiar să ia sfârșit în tenebrele anti-istoriei? Căci totul e mister ce acționează în tenebre, în ”marea istorie” totul este iraționalitate dogmatică în acțiune.

 

Iar sângeroasa expulsie în afara temporalității istorice a dinastiei imperiale foarte creștine a Romanovilor nu va scăpa nici ea regulii misterului iraționalității dogmatice ce se infiltrează în cursul vizibil al ”marii istorii”. Dimpotrivă.

 

”Noi veghem cu seninătate la destinele Imperiului Nostru, care de acum înainte nu vor fi dezbătute decât între Dumnezeu și noi”, declara Împăratul Alexandr III – Mirotvorets, (Pacificatorul) – cu ocazia venirii sale la putere ca urmare a asasinării teroriste a tatălui său, Împăratul Alexandru II – Osvoboditel, (Liberatorul) – ale cărui foarte suspecte înclinații democratice l-au făcut să sfârșească, cum s-a văzut, într-o orgie de sânge și de violență subalternă, manipulantă, manipulată. Mașinăria înalt subversivă destinată, prestabilită lichidării finale a Romanovilor aflați la putere fusese ridicată deja în secolul XVIII: să nu ascundem acest lucru, în umbra puterilor lor mistic inspirate, Madame Krudener și ai săi au putut vedea corect, și foarte profetic, teribilul foc ce se anunța la orizont.

 

În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, la Ekaterinburg, în Ural, Împăratul Nicolai II cu întreaga familie erau, la ordinul Moscovei – la ordinul lui V.I. Lenin –, asasinați cu bestialitate de către propriii lor gardieni. Încheiere sângeroasă, dar explicabilă, a Revoluției Comuniste în marș? Iată ce, fără încetare, din toate părțile, s-a voit să credem, cu o încrâncenare din ce în ce mai revelatoare, care, în loc să ascundă, exaltă ceea ce se încearcă a disimula.

Deoarece se face că Împăratul Nicolai II și familia nu au fost masacrați cu titlu de episod cumva în mod necesar previzibil, fatidic, al Revoluției Comuniste aflate la momentul său intern cel mai critic, cel mai paroxistic, și că, din contra, Revoluția Comunistă este cea care – cu toate socotelile făcute, în umbră, de acel ceva ce nu poate fi spus – ar trebui să fie privită, astăzi, ca un episod din bătălia începută subversiv, din secolul XVIII, împotriva Romanovilor și împotriva statelor statornicite istoric pe ideea imperiala și regala în Europa, o idee fundamental hristologică.

 

Etajările interne ale ”cotiturii speciale”

 

În al său Jurnal din exil, Lev Troțki scria: ”Nu era doar urgent, ci și necesar să se ia decizia uciderii familiei țarului. Severitatea acestei justiții sumare arăta lumii că noi vom continua lupta fără răgaz și nimic nu ne va opri. Trebuia să îi executăm pe țar și pe ai lui pentru a îngrozi, a umple de oroare și pentru a descuraja dușmanul, dar și pentru a ne zdruncina propriile trupe și pentru a le arăta că nu mai există cale înapoi și că înainte se afla victoria totală sau distrugerea totală”. Dar sunt adevărate toate acestea? Așa s-au petrecut lucrurile? Nu. Nu e deloc adevărat, și lucrurile nu s-au produs deloc așa, în realitate. Astăzi, după prăbușirea internă a Uniunii Sovietice și a celor șaptezeci de ani de comunism în Rusia și în lume, această schimbare de perspectivă furnizează în sfârșit cheile pentru a înțelege, profund și decisiv, procesul. Procesul început deja de așa-zisa Revoluție Franceză, care avea să ducă, după Primul Război Mondial, la dezmembrarea ultimelor trei imperii creștine din Europa: Imperiul German, Imperiul Austriac și Imperiul Rus. Căci trebuia, cu orice preț, ca istoria mondială să fie descreștinată, istorie care, în mersul său, ajungea, în acel moment, la pragul în care trebuia să înceteze să mai facă a sa lumină supraistorică a Crucii Biruitoare. Cine, atunci, și de ce? Și, pe de altă parte, cum se face că Imperiul Britanic nu a fost și el luat de aceeași furtună ”specială”? În afară de faptul că ceasul pentru lichidarea Imperiului Britanic, în prezent, nu va întârzia să sune, trebuie să spunem și că ”furtuna specială” care trebuia să dea jos regalitățile europene de drept divin – în ansamblul lor, moștenitoare ale Imperiului Roman prin intermediul Sfântului Imperiu Romano-German – Imperiul Britanic, precum și regalitatea britanică pervertită, răsucită, total alienată, fuseseră însărcinată cu o misiune foarte specială: o misiune de înaltă trădare și de crimă, de subversiune și de sperjur, al cărei preț îl vor plăti și acum și atunci când va fi venit ceasul, la fel cum vor plăti și pentru înfricoșătoarele interese aferente, oculte, infernal de confidențiale. Ce misiune?

 

Nici unul dintre ai noștri, nici unul din cei care erau angajați în tabăra opusă celei a ”Tainei Fărădelegii” nu poate ignora care va fi fost jocul infernal de la Curtea Sfântului Iacob în declanșarea așa-numitei Revoluții Franceze și în lichidarea în oprobiu suprem și în sânge a Bourbonilor din Franța, ale căror ultime zvâcniri Londra s-a prefăcut așa de bine – a se înțelege așa rău – că le susține, cu unicul scop de a le împinge mai ușor în tenebrele amețitoare care îi cuprinseseră deja.

 

La fel cum responsabilitatea de fapt, directă și totală, decisivă, a masacrului asupra ultimilor Romanovi îi revine gunoiului liberal David Lloyd George (1863-1944), artizan, de asemenea, al infernalei capcane care a fost Tratatul de la Versailles, David Lloyd George care a sfârșit prin a relua – anula – dreptul de azil politic acordat – de formă – Romanovilor, azil politic negociat de Kerenski și care le-ar fi adus victimelor masacrului de la Ekaterinburg plecarea din Rusia Comunistă libertatea, viața. Totul se leagă. Deputatul Ramsay McDonald, alt gunoi, nu și-a permis oare să îl trateze în public pe Împăratul Nicolai II drept ”creatură mânjită de sânge” și chiar drept ”criminal de drept comun”?

 

De la bătălia de la Naseby și venirea la putere în mod subversiv criminală, în urma asasinării regelui Charles I (1649), putere criminală ilustrată la acel moment de Oliver Cromwell (1599-1658), Marea Britanie nu este, în realitate, nimic altceva decât propriul său cadavru, cadavru în viață, pe jumătate viu și care supraviețuiește, dar care nu trăiește, cadavru care mormăie fără sens în slujba puterilor pierzaniei, care au ales să-și instaleze aici baza lor ocultă de acțiune, și care, fără încetare, intervin pentru a suprima în fașă orice veleitate de trezire, de eliberare spirituală și națională britanică pe plan intern, așa cum s-a văzut asta cu sordidul nod de conjurații care l-a forțat pe regele Eduard VI să abdice în 1936, și, astăzi încă, cu împotrivirea din ce în ce mai intensă față de urcarea pe tron a Prințului Charles.

Jean Parvulesco

Traducere de Ruxandra Iordache