Sorin Dumitrescu: O jalbă cât un manual de domnie

14:53, 15 aprilie 2016 | Credința | 1763 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:
Adresa scurtă: http://flux.md/12EGn

“Fiecare pas al activităţii noastre este un pas dublu, jumătate terestru, jumătate transcendent”

Walter Rathenau – “Mecanica spiritului”

Facem public, pentru prima oară după 65 de ani de la apariţia iui într-una din discretele reviste teologice ale Bisericii Ortodoxe Române, textul exploziv şi atât de puţin vehiculat al „Plângerii lui Ivaşko Peresvetov”, tradus din limba rusă de marele savant slavist Ştefan Ciobanu. Jalba a fost scrisă în secolul al XVl-Iea de un curtean rus care, înainte de a se întoarce în Rusia după un lung periplu pe la cele mai faimoase curţi europene, a petrecut ultimele 5 luni la curtea domnitorului Petru Rareş. Plângerea, adresată pe la 1540 ţarului Ivan cel Groaznic, pivotează în întregime in jurul domnitorului Petru Rareş, ales de Peresvetov dintre toate capetele încoronate ale Europei creştine ca model de înţelepciune şi dreaptă credinţă şi cuprinde citate masive din „zicerile” esenţiale ale voievodului moldovean. La vremea respectivă, scrierea s-a bucurat in Rusia de o larga notorietate, servind, pare-se, ţarilor ruşi, dar numai până la Petru cel Mare!, drept manual de domnie.

Pentru orgoliul mesianic rusesc şi cu atât mai răzbit pentru versiunea lui bolşevica actuală, textul lui Peresvetov este şi astăzi cât se poate de puțin flatant, mai curând compromiţător, de vreme ce deconspiră faptul că, timp destul de îndelungat, modelul de cap încoronat al teribililor ţari ruşi, autorii Marii Rusii, a fost un voievod, chipurile, venetic, de undeva de prin părţile Moldovei! În plus, atât timp cât ruşii vor continuă să călărească nepedepsiți cocoaşa României şi nu vor lepăda habitusurile imperialiste, denunţate făţiş chiar şi de Soljeniţîn, scrierea lui Peresvetov va fi în continuare persecutată şi socotită un text periculos, subversiv şi antirusesc… Aceste conotații politice explică şi suspecta discreţie aşternută atâta amar de vreme asupra textului, cât şi difuzarea lui aproape inexistentă. De aceea avem convingerea că urgenta lui răspândire în România (cel puţin) este absolut necesară.

La patru secole distanţă, cititorul de astăzi are la dispoziţie, păstrate ca prin miracol, principalele articulaţii ale tipului de gândire care a clădit impresionantele arhitecturi şi iconografii ale bisericilor din nordul Moldovei. În penuria de informaţii asupra acestei epoci, textul lui Peresvetov este un text providenţial, o mostră unică de gândire medievală, care, în ce priveşte desluşirea patrimoniului românesc, concurează ca importanţă – fireşte, păstrând proporţiile – cu celebrele memorii ale abatelui Suger de la Saint-Denis, părintele viziunii gotice. Într-un cuvânt, citindu-l, oricine îşi poate da seama ce şi cum gândea Petru Rareş, iar prin extensie absolut logică, ce şi cum gândea şi părintele acestuia, Drepcredinciosul Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Este greu de înţeles cum de s-au mulţumit istoricii de artă, care au cunoscut scrierea, să o răsfoiască în grabă, fără să-i sesizeze importanţa capitală. Exceptând pe cei cărora s-ar putea să le fi lipsit textul, notele şi traducerea integrală ale acestuia fiind definitivate abia în deceniul al 4-lea al secolului trecut, ne surprinde că celorlalţi le-a părut fie irelevant, fie suficient de convingător comentariul excesiv de prudent dacă nu cumva chiar autocenzurat al traducătorului Ştefan Ciobanu. Forţat probabil de vremurile periculoase în care textul a văzut lumina tiparului, dar dornic, înainte de toate, să-i scoată totuşi la iveală extraordinarele conţinuturi ale plângerii eminentul slavist nota precaut că, asemenea altor „naraţiuni” medievale, şi cea a lui Peresvetov ar putea reprezenta o mărturie scrisă a cărei autenticitate destul de relativă ar situa-o mai degrabă în rândul „invenţiilor literare, în care, aşa cum se obişnuia şi pentru a le spori credibilitatea, autorul medieval punea în gura vreunui cârmuitor de seamă propriile sale păreri adunate din cărţi sau poate căpătate din experienţa vieţii. În acest caz, oricine se poate întreba cu justificată nedumerire, de ce n-a folosit Peresvetov credibilitatea „gurilor” unor Sigismund I al Poloniei, Ioan Zapolia al Ungariei sau Ferdinand de Habsburg al Boemiei, în proximitatea cărora zăbovise destul de mult timp, suverani europeni cu mult mai notorii în epocă decât Petru Rareş? De unde – s-ar putea întreba oricine – această precipitare a cărturarului de a rândui cu atâta uşurinţă scrierea respectivă în tipologia naraţiunilor şi de a exclude astfel complet eventualitatea ca, dimpotrivă, relatarea lui Peresvetov să fi fost cât se poate de autentică, dacă nu de teama cruntei represiuni bolşevice? Iată de ce, s-ar putea ca singurul defect sau mărginire a textului să fie de fapt acela de a fi cuprins doar ceea ce a înţeles sau a reuşit să ţina minte curteanul rus din spusele „voievodului românesc”! De altfel, pentru a-1 determina pe cititor să pătrundă și printre rândurile textului, traducătorul are grijă să declare în altă parte că într-adevăr “Petru Rareş se bucura în ochii Ruşilor de un deosebit prestigiu”, ferindu-se să explice cititorului și pe ce se întemeia acest prestigiu.

Din capul locului trebuie spus ei ideile cuprinse în jalba lui Peresvetov mărturisesc o altitudine conceptuală şi o autoritate teologică şi politică proprii mai curând unui voievod dornic să resuscite cu orice preţ augusta tradiţie a bazileilor bizantini, decât mentalităţii mondene specifice curteanului-aventurier.

Astfel, chintesenţa cuvintelor de folos pe care le adresează Petru Rareş lui Ivan cel Groaznic o constituie recomandarea expresă, prin care debutează atât de neaşteptat scria „zicerilor” voievodului, ca ţarul rusesc să citească „până la sfârşit” luarea Constantinopolului de către oştirile sultanului Mahomed: „Aşa zice Petre, voievodul românesc: Dacă vrei să cunoşti înţelepciunea împărtească, să ştii despre oştire şi despre aşezămintele vieţii împărăteşti, atunci să citeşti până la sfârşit luarea Constantinopolului să nu cruţi pe sine cu nimic şi acolo vei găsi tot ajutorul lui Dumnezeu”.

Aşadar, domnitorul moldovean nu considera priveliştea căderii Constantinopolului, drept o imagine care nu s-ar cuveni să fie oferită contemplației publice, cum greşit a crezut, la patru secole distanţă, marele medievist A. Grabar; dimpotrivă, el socotea că exerciţiul (practica) acestei lecturi/contemplări furnizează credinţei o perspectivă nebănuită pentru înţelegerea profundă a misterioasei lucrări a Proniei dumnezeieşti iar celor care domnesc asupra neamurilor le dăruie mare înţelepciune. Această mare: dezvăluire ar fi trebuit să declanşeze instantaneu comentatorilor sinapsa menită să lege imediat textul începător ai Jalbei, cu excepţionala postură iconografică de care se bucură celebra frescă exterioară a aşa-zisului asediu al Constantinopolului, aşezată, la toate bisericile ctitorite de Petru Rareş, în dreapta intrării.

În opinia noastră, miopia traducătorului şi implicit a medieviştilor care au cunoscut textul lui Peresvetov (rusesc sau tradus), constă în faptul de a nu fi sesizat coincidenţa absolut remarcabilă dintre conţinutul recomandării aşezate în fruntea „zicerilor” și subiectul scenei militare, cu statut iconic privilegiat al Luării Constantinopolului. Această lipsă de perspicacitate a întârziat identificarea frescei ca imagine-reper a Luării Constantinopolului deturnând interpretarea traseului incomparabil sofisticat al analogiei sau al parabolei. Mai simplu spus, nu “scena” Luării Constanţinopolului a fost adăugată programului iconic, ci programul a fost alcătuit în funcţie de aceasta, model pe care îl găsim în scrierea curteanului rus, unde ideile lui Petru Rareş asupra istoriei şi lucrării Proniei sunt deduse şi decurg constant din contemplarea aceleiaşi „scene”. În esenţă, “scena” Luării Constantinopolului și „recomandarea” din scrierea lui Peresvetov se girează reciproc şi îşi garantează una alteia identitatea și autenticitatea.

Petru Rareş considera teribila cădere a capitalei creştine ca un dezastru, fireşte, dar un dezastru izbăvitor, înrudit iconic și teologic cu cataclisme redemptorii de tipul Robiei Egiptului, Potopului, dar, mai ales, Apocalipsei. Aceasta este de fapt „rudenia de sus” subînţeleasă, care face ca „scena” Luării Constantinopolului să rimeze perfect cu perspectiva eshatologică care animă în totalitate conţinuturile frescelor exterioare şi astfel să poată satisface oricând exigenţele unui „ordonator de picturi ortodoxe”. Fresca Luării Constantinopolului actualizează iconic „teologia sfârşitului timpurilor” şi a „pregătirii” înfricoşatei Judecăţi. De aceea, cea de a doua ipoteză, credem mult mai deşteaptă, a enclavei „mai laice”, ”mai descriptiv-plastice”, ”mai realiste”, strecurate dibaci în contextul hieratic general de către zugravii medievali excedaţi, pare-se, de atemporalitatea și stereotipia canonului bizantin, cade de la sine. Transpuse în limbajul nostru de astăzi, părerile domnitorului, sau mai exact teologia politică a acestuia asupra căderii Bizanţului, aşa cum pot fi acestea deduse din descrierea lui Persvetov, ar fi următoarele:

  • înţelepciunea Proniei divine este cea care a hotărât să suspende istoric slava Bizanţului;

„Şi aşa zice cu lacrimi la ochi voievodul românesc despre credinţa creştină, după păcatele noastre s-a întâmplat că am căzut în robia necredincioşilor şi străinilor de neam, pentru fărădelegea grecească, că Grecii au părăsit lumina pentru întunerec, au căzut în toate în herezie si l-au mâniat pe Dumnezeu cu mânie nepotolită.”

  • fiind cotropit de nedreptate şi erezie, Constantinopolul, inima Imperiului bizantin şi axul creştinătăţii, a trebuit sa fie în cele din urma surpat;

„Şi zice voievodul românesc. Petru: au fost Grecii leneşi de a apăra tare credinţa creştină în contra necredincioşilor şi prin aceasta au predat streinilor de neam, Turcilor, spre batjocură, şi împărăţia grecească, şi credinţa creştină, şi frumusețea bisericească… Astăzi, nevroind, apără credinţa păgână de invazie.”

  • victoria lui Mahomed descoperă hotărârea Proniei de a risipi nedreptatea şi erezia din Bizanţ, folosind tocmai dreptatea vrăjmaşilor acestuia;

„Atunci necredinciosul, Mahmed-sultanul, împăratul turcesc străin de neam, a cunoscut puterea lui Dumnezeu, a luat Ţarigradul şi a organizat în împărăţia sa judecată dreaptă, pe care o iubeşte Dumnezeu, şi 1-a mângâiat pe Dumnezeu cu bucuria inimei, şi pentru aceasta Dumnezeu îl ajută a poseda multe împărăţii.”

„Şi Mahmed-sultanul, batându-1 pe împăratul Constantin şi luând pentru sine împărăția creştină în ajutor, i-a fost dată împărăţia lui Dumnezeu pentru păcatele lor (Grecilor) şi a trufiei, pentru că ei îndepărtau lumea de la împărat…”

”Aşa zice voievodul românilor despre primul împărat turcesc, Mahmed-sultanul: necredinciosul împărat a introdus în împărăţia sa plăcută lui Dumnezeu marea înţelepciune şi dreptate ”

  • lucrarea Proniei asupra Constantinopolului îndeamnă la dobândirea deprinderii de a aşeza întotdeauna dreptatea înaintea credinţei, după modelul dreptei credinţe, altfel spus, ortodoxia credinţei este mai de preţ în faţa lui Dumnezeu decât credinţa simplă, pietistă;

„Aşa zice voievodul românesc: Dumnezeu iubeşte nu credinţa, ci dreptatea. Dreptatea adevărată este Hristos Dumnezeul, Fiul iubit al Iui Dumnezeu, în una Treime, în dumnezeire nedespărţită, singură dumnezeire şi putere. Şi ne lasă nouă dreptatea Evangheliei, iubind credinţa creştină pe deasupra tuturor credinţelor, şi ne-a arătat calea împărăţiei cereşti în Evanghelie. Şi Grecii citeau Evanghelia, iar alţii o ascultau, iar voia lui Dumnezeu nu o făceau, au pus ocară pe Dumnezeu şi-au căzut în herezie…”

  • contemplarea perpetua a luării Constantinopolului poate cuminţi lumea şi o poate deprinde cu modul în care Providenţa lucrează în istorie.

Formulat probabil la mai puţin de un secol de la tragicul eveniment al prăbuşirii Bizanţului, corpusul de reflecţii rezumate mai sus e lipsit, după cum se poate vedea, de orice accent nostalgic și străin de tânguirea pietista. Cunoaşterea silogismelor lui neobişnuite, dar atât de conforme bazileilor bizantini, impun reprezentarea Luării Constantinopolului, figurată la bisericile din nordul Moldovei, drept o icoana ortodoxă în toată puterea cuvântului. Prototipul la care trimite nu este însă, cum s-a crezut, nici asediul perşilor lui Cosroes, şi nici măcar luarea Constantinopolului, aşa cum s-ar putea crede, ci icoana lucrării Proniei în istorie.

Luarea Constantinopolului este icoana în frescă a unei catastrofe redemptorii. Incontestabil, acest dezastru mântuitor se află la baza întregului program iconologic şi iconografic din nordul Moldovei. Se poate observa că dispariţia subită a icoanei Lucrării Providenţei în istorie (Luarea Constantinopolului), imediat după moartea ctitorilor voievodului Petru Rareş şi a mitropolitului Grigorie Roşca – a dezamorsat destul de repede conţinutul polemic al întregului program. O dată ucis nervul, relieful vizual şi proniator al întregului discurs iconografic se va atrofia treptat. Lipsit de icoana Lucrării Providenţei, ei va continua să mat fie prezent o vreme pe ziduri (Arbore, Suceviţa), diluându-şi treptat misterul vibrant în ipostaze din ce în ce mai rafinate, dar şi mai plate dogmatic, pentru a se stinge complet la mai puţin de 50 de ani de la moartea ctitorului său. După aceea nu-1 va mai relua nimeni, niciodată, în mod indirect, este dovada tăcuta, dar absolută, a paternităţii voievodului – iconograf asupra „zicerilor” transmise nouă de curteanul Peresvetov.

”…nici culturii celei mari…nu i-a fost dat să fie…nici aspiraţiilor istorice superioare ale comunităţii noastre, mei altor năzuinţe ale insului românesc. Ce s-a întâmplat cu toate aceste începături, care adesea n-au rămas decât în gând?” Constantin Noica/ 2

Ştire-bombă: regretatul Virgil Cândea a făcut oarecând o comunicare aproape neluată în seamă. Marele istoric anunţase identificarea unei hărţi privind teritoriile avute în vedere de campaniile islamizante ale otomanilor, în care Ţările Române desigur apar pe hartă, doar că sunt notate ca no man’s land-uri ca zone neutre, scutite de incursiunile Jihadului. Opinia aceluiaşi istoric, asupra acestui statut preferenţial, era că ar fi fost negociat şi obţinut de voievodul Petru Rareş ca prilejul primei sale izgoniri de la domnie. Din surse se ştie că Petru Rareş, care vorbea cursiv germana şi italiana, plănuise o antantă secretă cu Imperiul German de Apus, că în vremea cât a fost lipsit de domnie, n-a pregetat să ia contact şi să-1 viziteze personal pe însuşi Soliman Magnificul, că s-a întreţinut cu Sultanul direct în germană şi că a discutat posibilitatea instituirii unei suzeranităţii speciale în Moldova. Merită spus că Muntenegru a reuşit de asemenea să obţină acelaşi statut ameliorat cu 50 de ani înainte de prăbuşirea Imperiului Otoman. Prin urmare, în vremea lui Brâncoveanu, spaţiul valah ca şi spaţiul moldav se bucurau de suzeranitatea înaltei Porţi, ca teritorii şi împărăţii „tributare şi supuse”. Altfel spus, ca ţări care plătesc tribut, fiind însă sub înalta protecţie a Porţii Otomane. Aşa cum conveniseră altădată „voievodul Petru” şi Soliman Magnificul.

Ar putea părea că turcii s-au ţinut de cuvânt! Petru Rareş s-a dus la Domnul în 1546. De atunci şi până la căderea imperiului lor, turcii ar putea fi calificaţi retrospectiv drept un partener corect, care şi-a ţinut nestrămutat învoiala. Aşa să fie ? Or, două sute de ani mai târziu, în vremea domniei lui Brâncoveanu, nu s-au dat în lături să primească, anual şi totdeauna la termen, un tribut halucinant. Până astăzi, comentariul teribilei cabale care ar fi dus la monstruoasa execuţie în serie a Brâncoveniîor – domnitorul, cei patru fii și ginerele trezorier – refuză să ia în seamă realitatea conflictului dintre fanarioţi şi statul brâncovenesc. Este vorba despre inevitabila ciocnire de interese şi năzuinţe dintre două proiecte antiotomane, secrete amândouă : dintre Mega Ideea fanariotă a surpării din interior a Imperiului Otoman şi a croirii unei Grecii Mari, hegemonice în Balcani şi proiectul, urzit de Brâneoveanu şi Ivireanu, de a-i contracara deopotrivă pe turci şi pe fanarioţi, resuscitând puterea politică, în act și sacrosantă a bicefaliei bizantine.

„…Ideea lui Alexandru Mavrocordat-Exaporitul de a alcătui, în interiorul Imperiului Otoman, un stat multinațional bazat pe comunitatea de religie, un nou Bizanţ, oferea unica şansă de ieşire din claustrarea impusă de Imperiul Otoman, iar supremația politică a arhonților Greco-fanarioți le-ar fi săturat acestora mândria de castă, exacerbată de o îndelungată umilinţă. Timp de peste o sută de ani cât au ocupat tronurile Moldovei şi Valahiei – pe care le-au transformat în State Majore ale proiectatului Imperiu – fanarioţii au construit cu migală calul troian politico-statal imaginat de Mavrocordat-Exaporitul.

Mega-Ideea a fost învestită cu sigla Phoenixului, pasărea care renaşte din propria cenuşă. Ea a devenit operaţionala la începutul veacului al 18-lea prin cumpărarea de către consorţiul greco-fanariot a monopolului domniilor în ţările române. Cele două formaţiuni statale – Moldova şi Valahia — erau aşezate în poziții-tampon între marile puteri ale timpului, fapt important pentru politica de permanentă conspiraţie a clanurilor fanariote” 3

Pentru Imperiul Otoman, fanarioţii reprezentau oculta. Turcii cunoşteau perfect şi apreciau maxim cele două abilităţi de excepție ale ocultei fanariote: pe de o parte „tehnica” jefuirii optime a teritoriilor supuse imperiului şi pe de altă parte, versatilitatea diplomaţiei şi a relaţionării occidentale. Erau culţi, poligloţi și fără scrupule. Datorită lor Imperiul îşi încasa lesne „mai mult ca tributul” ţărilor ocupate. Însă securitatea Imperiului Otoman îi urmărea discret peste tot fără să-i scape din ochi. Îi lăsa să câştige ca să verse Imperiului şi excedentul tributului. Strâmtorate ideatic si practic de treptata afirmare a puterii bicefaliei brâncovenești, elitele fanariote s-au grăbit să ceară sultanului înlăturarea grabnică prin forţă şi culpe inventate a voievodului Constantin Brâncoveanu şi a mitropolitului Antim Ivireanu. Odată smulsă sultanului Ahmed promisiunea, Brâncoveanu, aflat la închisoarea ”Şapte Turnuri”, n-a mai avut nici o şansă, indiferent ce sume ar fi oferit în schimb. În ochii Imperiului Otoman în curs de destrămare, a contat mai mult păstrarea relaţiilor utile cu oculta fanariotă. Pentru Poartă, 1714 este anul fatidic când turcii şi-au călcat pentru prima oară cuvântul dat voievodului Petru Rareş !

Sorin Dumitrescu

21/02 2016

1,2,3, citate din eseul Agonia morală la români, autor Radu Baltazar, lucrare care va deschide seria FANAR, noua colecţie în curs de editare ia Fundata Anastasii,

FANAR va cuprinde texte care se referă exclusiv la prăpădul pe care-l produc oricând şi oriunde, „mega ideile” pe care le generează mentalul ideologic.

Navighează dupa cuvinte-cheie: ,