Jean Parvulesco, între nostalgia Paradisului și nostalgia Patriei

19:26, 8 august 2017 | Credința | 5780 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:
Adresa scurtă: http://flux.md/GSMff

Tot avansând în universul acestui autor, care îmi dăruiește o rarisimă satisfacție intelectuală grație anvergurii gândirii sale, curajului de a decripta indescifrabilul și de a rosti indicibilul, dar și datorită darului său de a intui marile taine ale lumii, mă las copleșit de nevoia urgentă de a-l aduce în atenția cititorului. Desigur, Jean Parvulesco nu este un autor accesibil oricui. Comunicarea cu el e permisă doar inițiaților. Sau celor care se vor, pentru început, ucenici, ca mai apoi, după o lungă și anevoioasă cale de pătrundere a sensurilor absconse ale realității cea de dincolo de realitatea înșelătoare, să se învrednicească de grația de a intra în lumea lui Jean Parvulesco. 

Așadar, până la apariția cărții ”Vladimir Putin și Imperiul Eurasiatic”, continuăm să vă prezentăm fragmente din  lucrarea acestui vizionar, el, care întruchipează perfect zicerea hristică ”Nimeni nu-i profet în țara lui”.

Și totuși, după mai multe decenii de uitate/punere la index/indolență, Jean Parvulesco, după ce a cucerit Europa, revine maiestuos, cu fruntea sus (ținută obligatorie pentru un luptător) acasă.

Iurie Roșca 

Jean Parvulesco:

Nașterea și vărsarea de sânge a grupului „Rugul aprins”

Dacă, așa cum cred, ”totul intră din nou în zona de atenție supremă”, ar fi, deci, mi se pare, de mare interes să furnizez aici definiția operativă, istoricul propriu, secretul structurilor sale active pe teren, genealogia spirituală și scopurile luptei eshatologice finale care animase unul dintre grupurile care au avut, în interiorul ortodoxiei române recente, statutul recunoscut și verificat prin martiriu integral, prin ritualul vărsării de sânge, statutul, spun, ”de cerc spiritual ardent”, fiind vorba de ”Grupul de la Mănăstirea Antim”, care a acționat, în secret, în anii cincizeci la București – marii ani ai terorii roșii – și care a sfârșit prin a fi anihilat de securitatea politică comunistă în 1958, în teribila vară a lui 1958.

Prin intermediul, deci, analizei parcursului ”Grupului de la Mănăstirea Antim” va transpare, în mod spectral, secretul identitar al tuturor celorlalte ”cercuri spirituale ardente” în prezent active, deoarece, la acest nivel, grupurile sunt toate la fel.

În fapt, istoria – sau mai degrabă preistoria – ”Grupului de la Mănăstirea Antim” începe în 1941, când armatele române avansau pe teritoriul sovietic și cucereau orașul Rostov pe Don. Vom găsi deci aici, într-un lagăr de concentrare ascuns, pe Înalt Prea Sfințitul Nicolai, Mitropolit de Rostov, și pe Părintele Ioan Kulâghin, duhovnicul său. De îndată ce au fost eliberați și reașezați în drepturile și puterile lor, Mitropolitul Nicolai și Părintele Ioan Kulâghin au însoțit, apoi, armatele române în retragerea lor din fața marii contra-ofensive sovietice din 1943, până în România, unde se stabilesc în exil, intrând în comunitatea Mănăstirii Cernica, aproape de București. Mitropolitul Nicolai a murit aici, iar Părintele Ioan Kulâghin își va începe tot aici fulguranta carieră spirituală, ce se va sfârși în 1946, când, arestat de poliția militară a forțelor de ocupație sovietice, va fi judecat și trimis într-un lagăr de concentrare din Siberia, unde va dispărea fără urmă. Întreaga existență a Părintelui Ioan Kulâghin nu va fi fost decât o lungă Vizită a Focului Viu al Sfântului Duh, și în acest foc avea să dispară Părintele.

Vezi și  Mitropolitul Bănulescu-Bodoni va fi canonizat

Pentru că Părintele Ioan Kulâghin, care, pentru a acționa clandestin în România, a luat numele inițiatic de Ivan Strannik – Ioan cel Străin – ascundea, în spatele schimbărilor unei vieți de rătăcire aventuroasă și de ascundere permanentă, identitatea secretă – la drept vorbind de nemărturisit, absolut de nemărturisit – a cuiva care a atins foarte devreme stadiul suprem a impersonalității divinizante, total transparentă față de lucrarea Sfântului Duh, care a găsit definitiv azil în sânul Sfintei Treimi. ”Vorba lui îi țâșnea din inima unei liniști care participa la taina veacului ce va veni, a veacului de după veacuri, în timp ce cuvintele pe care le folosea semănau cu cele din veacul prezent, din propria noastră viață”, se spunea despre el.

Or, așa cum era, Părintele Ioan cel Străin trebuia să fie drojdia ocultă a constituirii, ascensiunii și a scurtei înfloriri a viitorului ”Grup de la Mănăstirea Antim”, cel care, în cercurile  sale interne, purta numele secret de ”Rugul Aprins”. Asta deoarece se știe că doctrina ortodoxă a începuturilor considera ”Rugul Aprins” drept imagine profetică ascunsă ce aparținea teologiei proprii a Fecioarei Maria, care, la fel ca Rugul Aprins ce primea în el, neprihănit, nesfârșit, focul puternic al Dumnezeului celui Viu, era și ea refugiu, în trupul ei omenesc, pământesc, al Cuvântului Viu, fără ca trupul ei să fie distrus, rubus arderet et non comburetur.

”Căutați, înainte de toate, comuniunea cu cei în care își are lăcaș aceeași taină ca și în voi”, propovăduia Isaac Sirianul tovarășilor săi, Frații din Deșert, cunoscători intimi ale unor ”secrete dumnezeiești”. ”Grupul de la Mănăstirea Antim”, cu sediul în mânăstirea bucureșteană cu același nume, format din grupuri aproape egale de călugări de la Mănăstirea Antim și din unii intelectuali din înalta societate bucureșteană – profesori universitari, funcționari superiori, scriitori de renume, compozitori, arhitecți, mari medici – urmărea, sub conducerea discretă a lui Ioan cel Străin, un scop de sfințire totală, de ”eliberare întru viață”, îndrăznind să ia asupra lor cuvântul moștenit de la bătrânii Părinți din Deșert: ”Cei care, doar în numele Domnului, vor putea să îndure totul, până la sfârșit și dincolo de el, vor fi preschimbați în puteri active, și vor primi aripi precum vulturii, își vor face lucrarea fără a cunoaște oboseala, și vor merge fără să simtă că foamea le va lua puterile, ridicându-se din ce în ce mai sus, iar Domnul li se va arăta pe muntele Sion în cea mai tainică înțelepciune a Sa și în viziunile ce se arată pe cele mai înalte culmi.”

Vezi și  Neamul între ideologii şi condiţia de om

Prin simpla sa prezență, prin simplul fapt al strălucirii sale spirituale ascunse, ”Grupul de la Mănăstirea Antim” considera că va putea influența, chiar schimba situația politico-istorică a României care se grăbea, atunci, să alunece sub înfricoșătoarea cuvertură de plumb a celor cincizeci de ani de comunism, care s-au abătut asupra ei atât de mortal. O extraordinară muncă spirituală și carismatică a fost făcută, între timp, de ”Grupul de la Antim”, ale cărui roade ultime se vor arăta, fără îndoială.

Și asta până în vara fatidică din 1958, când securitatea politică a regimului comunist în funcție avea să lovească, pentru a distruge, dintr-o lovitură, ”Grupul de la Mănăstirea Antim”: în decurs de trei zile, ”Rugul Aprins” va fi destrămat, lichidat definitiv. Toți membrii lui vor fi arestați, chinuiți cu bestialitate, condamnați la ani lungi de închisoare – sau, așa ca Sandu Tudor, principal conducător al ”Grupului Antim”, executat la închisoarea Aiud, dispărut fără urmă – masacrați, aruncați în gropile comune. Holocaustul era încheierea necesară.

Vezi și  Înaltpreasfințitul Mitropolit Vladimir a avut o întrevedere cu Excelența Sa, Dl Marius Lazurca, Ambasadorul României la Chișinău

Circuitul de înaltă predestinare spirituală și mistică din ”Grupul de la Mănăstirea Antim”, figură exemplară a atâtor ”cercuri spirituale ardente”, nu putea în realitate să se închidă în el însuși altfel decât prin vărsare de sânge în comun, prin liturghia sângeroasă a martiriului întru Hristos, și prin Hristos. Așa s-a făcut, deci.

În afară de sursele care rămân încă, din rațiuni destul de ușor de înțeles, ultra-secrete, partea cea mai importantă a informațiilor cu privire la parcursul spiritual sângeros al ”Grupului de la Mănăstirea Antim” din București, al ”Rugului Aprins”, provine dintr-o carte publicată, la București, în 1996, la Editura Humanitas, de către părintele André Scrima, Rugul Aprins.

Or, persoana părintelui André Scrima ține, ea însăși, de un spațiu existențial cu semn și predestinare eshatologice.

Supraviețuind în chip miraculos holocaustului ”Grupului de la Mănăstirea Antim”, căruia, în vecinătatea imediată a Părintelui Ioan cel Străin, îi aparținuse cu totul, părintele André Scrima, după o importantă ședere în India, a fost numit reprezentant plenipotențiar al Patriarhului ecumenic de la Constantinopol, Athenagoras, pe lângă Vatican, și, ca atare, trebuise să îndeplinească un anume număr de misiuni decisive pentru mișcarea subterană de apropiere între catolicism și ortodoxie.

Dar oare nu trebuia ca prin însăși existența sa părintele André Scrima, martor supraviețuitor al ”Grupului de la Mănăstirea Antim” și al holocaustului său final, să apară ca fiind el însuși creat pentru a face să reînvie imaginea tulburătoare a acestei căi de jertfelnicie, misterul totuși rămânând întru totul întreg? Deoarece, trebuie să spunem, părintele André Scrima este un om al tainei, iar puterile lui, fără îndoială mai mari decât am putea crede, nu se manifestă decât în umbră, parcursul său personal urmând să marcheze, din umbră, devenirea acestui veac plin de umbre indescifrabile pentru vecie.

Traducere de Ruxandra Iordache

 

Articole relevante

Cinci lucruri despre creștinii din Israel despre care ar trebui să ști...
accesări 2171
Religia joacă un rol semnificativ în societatea israeliană, mai ales că mulți creștini din lume privesc spre acestă țara, unde a trăit și a fost răsti...
Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , ,

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *