Ciocnirea Rusia – Occident este GEOGRAFIE, nu ideologie (1)

07:22, 2 aprilie 2018 | Actual | 460 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Planul Marshall de după Al Doilea Război Mondial a recunoscut limitele puterii SUA în Europa. Pentru a avea succes, la fel ar trebui să procedeze cu Moscova și astăzi diplomația occidentală

La dacha sa de lângă Moscova, în fața hărții unei Uniuni Sovietice extinse după predarea Germaniei în mai 1945, Iosif Stalin jubila și dădea din cap aprobator. Uriașa zonă-tampon ce-o obținuse prin ocuparea Europei de Est îi va proteja imperiul împotriva oricăror Napoleoni sau Hitleri.

În februarie 1947, o Mare Britanie rămasă lefteră i-a spus Departamentului de Stat american că nu mai putea să apere guvernul grec în războiul civil cu rebelii comuniști sprijiniți din Iugoslavia, iar aceasta l-a determinat pe președintele Truman să promită un ajutor economic al Americii pentru Atena și Ankara. Stalin, cu o țară ce se chinuia să-și revină din devastarea nazistă, s-a retras în apărare. Acum, țelul lui era să mențină noua zonă de securitate din estul Europei și să împiedice Statele Unite să controleze cum vor ele adversarul letal al Rusiei, Germania.

În martie 1947, noul secretar de Stat american George Marshall, s-a angajat în șase săptămâni cumplite de negocieri la Moscova cu omologul său, Viaceslav Molotov, pentru stabilirea viitorului Germaniei ocupate. Apoi, a părăsit Moscova fiind convins de faptul că o cooperare cu sovieticii nu mai era posibilă. Venise timpul, a hotărât el, pentru o acțiune americană unilaterală spre a asigura supraviețuirea guvernelor capitaliste, democratice, în Europa din afara controlului Kremlinului. Și astfel, într-o cuvântare celebră la Universitatea Harvard, la 5 iunie 1947, a prezentat un document ce va deveni o schemă masivă de asistență economică pe patru ani în vederea reconstrucției și integrării europene – Planul Marshall. Stalin a respins planul, denumindu-l un complot vicios al americanilor, pentru a le asigura dominația politică și militară a Europei. S-a temut să nu piardă controlul nu numai în Germania, dar și în toată Europa de Est. Înainte de lansarea Planului Marshall, Stalin nu fusese niciodată dogmatic în ce privește modele de socialism ce ar trebui să fie urmate de țările din sfera sovietică. Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia și România au avut voie să formeze guverne de coaliție de un fel sau altul. Dar asta se va încheia curând. La sfârșitul lui 1948 Stalin eliminase sau cooptase ultimele elemente necomuniste din guvernele estice.

Apoi, Truman a fost de acord cu cererile franceze și britanice, ca asistența economică să primească și o escortă militară. La 4 aprilie 1949, la un an de la semnarea Planului Marshall, președintele american a semnat tratatul de întemeiere a NATO, iar în luna următoare Statele Unite, Marea Britanie și Franța au acceptat formarea unui nou stat german occidental. Sovieticii au replicat cu statul lor german propriu, de Est, în octombrie același an. Și astfel, frontierele europene ale Războiului Rece au rămas înghețate pentru următorii 40 de ani…

La începutul anilor ’90 Mihail Gorbaciov a început să se împace cu gândul reunificării germanilor. Ceea ce a pretins el, a fost ca o Germanie unită să nu facă parte din alianța militară atlantică. El și succesorii săi au insistat, pe urmă, că au fost păcăliți în ce privește extinderea NATO către Est. Alianța, a afirmat liderul sovietic,  a  fost “o organizație concepută de la bun început să fie ostilă față de Uniunea Sovietică. Orice extindere a zonei NATO (către Est, nota traducătorului) este prin urmare inacceptabilă“, i-a spus el secretarului de Stat la acea vreme, James Baker. Totuși, când Germania s-a unificat în octombrie 1990, Gorbaciov nu a avut forța să oprească partea estică să iasă din Pactul de la Varșovia și să intre în NATO.

(va urma)

 

Notă: textele sunt fragmente adaptate din ultima carte a autorului, The Marshall Plan: Dawn of the Cold War (Planul Marshall: zorile Războiului Rece), 2018. Benn Steil este director pentru economii internaționale la Consiliul de Relații Externe (Council on Foreign Relations, CFR), din New York.

de Benn Steil, Foreign Policy

Traducere de Radu  Toma  

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , ,