Are cumva America chef de un al doilea Război Rece? » FLUX on-line | Are cumva America chef de un al doilea Război Rece?

Are cumva America chef de un al doilea Război Rece?

19:25, 28 ianuarie 2018 | Actual | 3477 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

După al 19-lea congres al Partidului comunist chinez din octombrie trecut a fost posibil să se identifice viziunea premierului Xi Jiping despre Noua Ordine Mondială în curs de închegare.

În 2049, la centenarul triumfului revoluţiei comuniste, China va deveni prima putere din lume. Ocuparea şi umilirea ei de către occidentali şi Japonia în secolele 19 şi 20 vor continua să fie detestate, dar vor fi istorie veche.

Patrick J. Buchanan este un publicist politic „paleo”conservator din SUA, inspirat din vechea dreaptă republicană din prima jumătate a sec. 20, autor a numeroase cărţi de geopolitică, politician şi comentator la televiziunile CNN şi MSNBC. A fost consilier al preşedinţilor Nixon, Ford şi Reagan, candidat la alegerile prezidenţiale americane în anul 2000 şi mereu un opozant al politicilor externe imperiale ale ţării sale, dar şi al statului american managerial, de mână forte.

În acel an 2049 America va fi scoasă afară din Asia şi Pacificul de Vest. Taivanul va fi redat ţării-mamă, Coreea de Sud şi Filipinele vor fi ţări neutre, Japonia – stăvilită. Pretenţiile Chinei asupra tuturor pietroaielor, recifelor şi insuliţelor din Marea Chinei de Sud vor fi recunoscute de către toţi cei ce le revendică astăzi.  Strategia “O centură, un drum” (One Belt, One Road) a lui Xi va aduce Asia Centrală şi cea sudică în orbita Beijingului, iar autorul ei va fi aşezat în Pantheon alături de părintele întemeietor al Chinei comuniste, Mao Zedong.

Democraţia va fi dată afară din China, în favoarea unui partid unic, dominând toată viaţa politică, economică, culturală şi socială a ţării. Şi, se vede cu ochiul liber, că Europa se depopulează, că este răvăşită de secesionism şi se teme de  invazia migratorilor din Lumea a III-a, şi că America este sfâşiată în bucăţi de politici şi ideologii, şi că Biejingul se instaurează ca un model de urmat pentru alte puteri, ambiţioase şi în ascensiune.

Şi, într-adevăr, nu cumva China arată astăzi lumii că autoritarismul poate fi compatibil cu creşterea naţională, şi nu cumva chestia asta  pune în inferioritate Occidentul cel democratic?  În ultimul sfert de veac, datorită naţionalismului economic şi unor excedente de 4 trilioane de dolari în comerţul cu Statele Unite, China a arătat o creştere economică fără pereche de la America secolului 19 încoace. Şi, orice am crede despre metodele lui Xi, această viziune cu siguranţă atrage foarte mulţi tineri chinezi, iar ei văd cum ţara lor ia locul Americii ca prima putere şi că naţiunea lor devine naţiunea dominantă a Pământului.

Care este viziunea Americii? Care este cauza pentru care luptă ea în acest secol 21? Care sunt misiunea şi ţelurile ce ne unesc, inspiră şi îndrumă?

După Al Doilea Război Mondial, politica externă a Americii a fost impusă de realităţile teribile produse de conflagraţie: dominarea stalinistă brutală a Europei Centrale şi de Est şi a unei părţi considerabile din Asia. Sub 9 preşedinţi politica noastră a fost stăvilirea imperiului rusesc, în acelaşi timp evitându-se un război ce ar fi putut să distrugă civilizaţia umană. În Coreea şi Vietnam americanii au murit cu miile, pentru a susține această politică.

Dar, odată cu prăbuşirea imperiului sovietic şi cu destrămarea URSS, prin 1992 se părea că marele nostru efort şi uriaşa noastră sarcină s-ar fi încheiat. Părea că democraţia va înflori şi va fi îmbrăţişată de toate popoarele şi naţiunile civilizate.

N-a fost să fie aşa. „Sfârşitul istoriei” n-a venit, niciodată. Noua Odine Mondială a lui Bush Întâiul nu a durat. Cruciada pentru democraţie a lui Bush al II-lea, pentru a pune capăt tiraniei în lume, a adus numai dezastre, din Libia până în Afganistan.

Astăzi, autoritarismul este în ascensiune în toată lumea, iar democraţia în retragere.

Sunt, acum, Statele Unite pregătite să accepte o lume unde China, cu o rată de creştere de două ori mai mare decât a noastră, mai unită şi mai motivată, se înalţă ca o putere dominantă? Avem bunăvoinţa să ne adaptăm, să trăim într-un Secol al Chinei? Sau vom adopta o politică ce ne va asigura că America rămâne puterea predominantă a lumii? Avem, oare, tot necesarul în ce priveşte bogăţia, puterea şi stamina să ducem un al doilea Război Rece, ca să stăvilim o Chină – lăsând de-o parte armele strategice – mai puternică şi cu un potenţial mai mare, decât a avut, vreodată, Uniunea Sovietică?

În turneul său asiatic, preşedintele Trump a folosit prescurtarea “Indo-Pacific” pentru propunerea ca SUA, Japonia, Australia şi India să formeze miezul unei coaliţii care să menţină echilibrul puterii în Asia şi să stăvilească expansiunea Chinei. Totuşi, pentru a  crea un astfel de NATO Asia-Pacific cu scopul de a băga în ţarc şi potoli China în acest veac, aşa cum am făcut cu URSS în secolul 20, trebuie să ne întrebăm de ce am proceda astfel? Chiar dacă va creşte într-atât, încât să depăşească Statele Unite în producţie, tehnologii şi performanţe economice, şi ar fi o putere militară comparabilă, ne-ar ameninţa într-adevăr China, aşa cum a făcut-o URSS, ne-ar ameninţa atât de mult, zic, încât  să ne gândim la un război deloc vital pentru America, dezlănţuit numai ca să-i împiedicăm expansiunea în locuri cum este, de pildă, Marea Chinei de Sud?

Fiind o mare putere, China are şi ea probleme mari. Este temută şi detestată de către vecini.  Se sfădeşte pe teritorii cu Rusia, Vietnam, Filipine şi Japonia.  Are separatişti în Tibet şi provincia Xinjiang. Creştinismul ia avânt, în timp ce comunismul, o religie de stat, este o credinţă moartă. Mai mult, monopolul puterii de care se bucură acum partidul comunist şi Xi Jiping însemnează că, în situaţia în care lucrurile ar lua-o la vale, n-ar exista nimeni altcineva pe care să se dea vina.

În sfârşit, de ce cade stăvilirea Chinei în Asia în responsabilitatea Statelor Unite, aflate la 12 fuse orare? Pentru moment, întrucât China încearcă să domine Eurasia, ea nu pare să aibă dorinţa de a ameninţa interesele vitale ale SUA. Comunismul Chinei apare ca o ideologie în care populaţia ei nu crede, o ideologie ce Beijingul nu dă semne că ar intenţiona să o impună Asiei sau restului lumii.

Mai întreb, încă o dată, avem oare noi, americanii, chef să pornim un al doilea Război Rece? Şi dacă da, de ce?

Patrick J. Buchanan

Traducere de Radu  Toma

Sursa: https://www.creators.com