Adrian Severin – decizii nule cu efecte valabile: o aberație juridică!

10:09, 28 ianuarie 2019 | Actual, Opinii | 612 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Ex senatorul Ovidiu Isăilă și ex ministrul Dan Șova locuiau în aceeași celulă a penitenciarului Jilava. Acolo au aflat că prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 Curtea Constituțională a României (CCR) a soluționat conflictul juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ), pe de altă parte, reținând că de la 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Penală (C.p.p), și până la 29 noiembrie 2018, data publicării amintitei decizii în Monitorul Oficial nr. 1021/2018, toate – repet TOATE – completele de cinci judecători au fost formate în mod ilegal.

Întrucât încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea completului de judecată este sancționată cu nulitatea absolută, potrivit art. 281 din C.p.p., devenea evident că și sentințele în baza cărora cei doi se aflau în detenție erau lovite de nulitate. CCR ridicase această regulă la rang constituționalstatuând că „respectarea prevederilor legale referitoare la compunerea completului de judecată exprimă o exigență de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunțate de acesta”. Prin urmare, temeiul anulării deciziilor de condamnare ale domnilor Șova și Isăilă, ambele pornunțate de complete de cinci judecători, era dublu: legal (C.p.p) și constituțional (Constituția României).

În aceste condiții, cei doi au formulat la aceeași dată contestații în anulare prin care au cerut ÎCCJ ca, în temeiul art. 426 lit d din C.p.p. (potrivit căruia se poate recurge la contestația în anulare în cazul în care instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii), plecând de la constatarea nulității absolute a deciziilor de condamnare, să dispună punerea lor în situația juridică anterioară judecării apelului, rejudecarea acestuia și, până la pronunțarea unei decizii valide din punct de vedere legal și constituțional, lăsarea lor în libertate. ÎCCJ, în același complet și la același termen, a admis cererea ex ministrului Dan Șova, dispunând eliberarea sa din penitenciar, și a respins cererea ex senatorului Ovidiu Isăilă, menținându-i starea de detenție.

Cu câteva ore mai târziu, ex ministrul Șova părăsea penitenciarul Jilava, cu prezumția de nevinovăție reabilitată, pentru a-și petrece Crăciunul în sânul familiei, iar ex senatorul Ovidiu Isăilă rămânea în închisoare, urmând să execute o sentință declarată de CCR ca absolut nulă și lăsându-și familia (o soție destoinică și doi copii minori) să își petreacă sărbătorile de iarnă în lacrimi. (De același regim cu Dan Șova au beneficiat, printre alții, ex ministrul Elena Udrea și ex șefa DIICOT, Alina Bica.)

La sfâșitul zilei, falnicii judecători ai ÎCCJ care pronunțaseră aceste hotărâri s-au dus acasă cu sentimentul datoriei împlinite, și-au sărutat soțiile sau soții, după caz, și copiii, și au dormit liniștiți fără nici o apăsare pe conștiință. Să îl cităm pe Eminescu: „De e sens în asta, e-ntors și ateu!”

Știu foarte bine că în toate aceste cazuri s-au pronunțat deocamdată doar hotărâri de admitere în principiu a contestației, dar să nu ne ascundem după deget: asupra hotărârii finale nu există nici un dubiu atât timp cât instanța judecătorească nu are cum trece peste decizia CCR. În speță,problema de fond a fost soluționată cu caracter general obligatoriu înaintea celei de formă. Dacă nu ar fi fost așa nu ar fi existat temei pentru suspendarea executării pedepsei în cazurile Udrea și Bica, întrucât așa ceva nu este îngăduit când persoanele în cauză s-au sustras de la executarea sentinței în discuție.

În același timp, știu că respingerea contestației ex senatorului Isăilă a fost pronunțată pe motiv de tardivitate. Într-adevăr, potrivit art 428 C.p.p., spre deosebire de alte cazuri care îndreptățesc contestația în anulare, această cale extraordinară de atac nu poate fi urmată decât în termen de treizeci de zile de la comunicarea deciziei în apel celui condamnat. Or, prin jocul întâmplării, dlui Ovidiu Isăilă i s-a comunicat respectiva decizie cu circa un an înaintea dlui Șova. Ghinion!

Face, însă, ghinionul parte din actul de justiție?! ÎCCJ s-a opus formării completelor de judecată în mod aleatoriu. Nu se opune, însă, la „respectarea aleatorie” a dreptului la exercitarea căilor extraordinare de atac împotriva hotărârilor pronunțate de acele complete. Impredictibilitatea nu mai este un viciu constituțional atunci când legea se aplică în funcție de întâmplare (sic!), dacă asta ajută la ascunderea gunoiului judiciar sub preșul falsei rigori procedurale.

Este vorba, evident, de întâmplarea comunicării unei hotărâri judecătorești la o dată sau alta, aflată în afara oricărui control din partea celui interesat, simplu cetățean justițiabil. Căci numai întâmplarea a făcut ca lui Dan Șova să i se comunice decizia de condamnare pronunțată de un complet ilegal constituit, cu un an mai târziu decât i s-a comunicat lui Ovidiu Isăilă. Poate oare această întâmplare să acopere nulitatea absolută a condamnării lui Isăilă??!!Evident, nu! Și totuși…

Sunt celebre deciziile competelor de cinci judecători prezidate ilegal (potrivit constatării general obligatorii a CCR) de judecătorul ÎCCJ Ionuț Matei (nomina odiosa) care au trimis la ani grei de închisoare fără nici o probă (directă) a vinovăției, ci numai pe baza unor „deducții logico-juridice” oameni nevinovați de cele imputate lor, precum fostul prim ministru Adrian Năstase, dar și cvasi anonimii soți Popovici (Bogdan și Marina). Nici un raționament logico-juridic nu a zguduit duhul judecătorilor ÎCCJ pentru a le spune că un silogism juridic care duce la o concluzie absurdă și imorală, precum cea care a discriminat între ex senatorul Isăilă și ex ministrul Șova, nu poate fi corect.

Avocatul, ex membru CSM, Toni Neacșu a demonstrat impecabil că un asemenea mod de aplicare a legii în cazul contestațiilor în anularea deciziilor pronunțate de completele de cinci judecători în anii 2014-2018 încalcă dispozițiile Constituției privind accesul egal la justiție. Vorbim în acest context și despre încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, ca și a celui la egalitate în fața legii. (Despre ce egalitate mai vorbim când decizii absolut nule rămân a-și produce efectele în cazul unora și a își înceta efectele în cazul altora?) Nu reluăm aici argumentele dlui Neacșu. Ele sunt zdrobitoare.

Pe fondul acestora s-a conturat necesitatea intervenției CCR pentru a cenzura textele de lege neconstituționale care au condus la respingerea pe motiv de tardivitate a contestațiilor în anulare având ca premisă greșita constituire a completului de judecată. O asemenea ieșire este obligatorie și pentru alte motive de neconstituționalitate pe care le vom menționa în continuare. Ea poate fi ocolită, însă, printr-o interpretare corectă a legii efectuată, cu imaginație profesională și luciditate morală, de către judecătorii ÎCCJ înșiși.

În arbitrajul comercial, dar și în practica multor instanțe judecătorești din statele civilizate, primul pas procesual care se face este acela de a informa părțile litigante cu privire la modalitatea de constituire a completului. Aceasta este o chestiune de competență, căci competent să judece nu poate fi decât completul legal constituit. Prin urmare, obligația judecătorilor de a-și verifica competența (teritorială, materială, funcțională), înainte de a trece la judecarea cauzei, include și cercetarea felului în care au fost investiți și punerea acestei probleme în dezbaterea părților. Nu poate avea competența de a judeca un complet constituit fără respectarea normelor legale pertinente. În situația încălcării acestora părțile au posibilitatea să recuze judecătorii care nu s-au abținut.

Ca orice alt aspect supus duelului judiciar și tranșat de instanță, și legalitatea compunerii completului trebuie să fie reflectată în considerentele sentinței, reluându-se cele consemnate în încheierea de ședință de la data în care problema a fost pusă și soluționată într-un fel sau altul. Aceasta ar justifica declanșarea termenului în care anumite căi extraordinare de atac pot fi folosite, de la data la care părții interesate i s-a comunicat hotărârea. Cum poate, însă, curge acel termen de la comunicarea unei sentințe care nu cuprinde nimic tocmai despre împrejurările apte a fundamenta contestarea ei???

Iată un motiv pentru adoptarea unor dispoziții de lege ferendacare să facă obligatorie preluarea practicii arbitrale urmate chiar în România, și de către instanțele judecătorești. Până la manifestarea legiutiorului, judecătorii pot trece fără nici o rezervă la adoptarea unei asemenea proceduri. Aceasta cu atât mai mult cu cât chiar Decizia CCR nr 685/2018 spune că judecătorii ÎCCJ aveau posibilitatea și obligația remedierii viciului care afecta formarea completelor de cinci judecători (ca și a oricărui alt complet, de altfel) din proprie inițiativă, aceasta fiind o problemă jurisdicțională.

De aici rezultă că hotărârile în apel ale completelor de cinci judecători (ca de altfel toate hotărârile judecătorești care nu cuprindeau informații cu privire la formarea completului) au fost incomplet comunicate celor în drept să le primească. Ele au fost completate, în bloc, abia prin Decizia CCR nr 685/2018.Doar publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial a făcut posibilă luarea la cunoștință de către toți cei îndreptățiți a cauzei care justifica exercitarea contestației în anulare (potrivit art 426 lit d C.p.p.). În consecință, orice termen prevăzut de lege pentru formularea acelei contestații cu referire la greșita constituire a completului curge numai de la data Monitorului Oficial în cauză.Este, oare, mai greu de acceptat o asemenea interpretare, decât acceptarea discriminărilor scandaloase descrise anterior? De ce, doamnelor și domnilor magistrați?

Atunci când legea fixează un termen pentru exercitarea unui drept – procesual sau material – ea impune titularului acelui drept o obligație de vigilență și de celeritate. Rostul unei asemenea obligații este acela de a se obține securitatea și stabilitatea raporturilor juridice. În asemenea condiții, stingerea dreptului trebuie să fie consecința unei culpe (procesuale) în neîndeplinirea obligației asociate lui. Ce gândire juridică poate ajunge la concluzia că dreptul se stinge la expirarea termenului legal chiar și atunci când exercitarea lui a fost imposibilă din motive neimputabile titularului său??!! De unde până unde această răspundere obiectivă care nu rezultă explicit din lege (o lege permițând, însă, în situații similare, repunerea în termen), dar care duce la încălcarea unora dintre drepturile fundamentale ale omului? Dreptul la libertate și la un proces echitabil, fiind printre acestea.

Chiar dacă am admite că art. 428 C.p.p. instituie în mod implicit, cu referire la art. 426 lit d C.p.p., o prezumție de neglijență sau de pasivitate procesuală în cazul depășirii termenului fixat pentru exercitarea contestației în anulare, aceasta nu poate fi decât o prezumție relativă; singura compatibilă cu caracterul absolut al nulității incidente în situația respectivă, precum și cu apărarea drepturilor fundamentale ale omului aflate în joc. Or, această prezumție a fost răsturnată prin chiar constatările definitive și general obligatorii ale Deciziei CCR nr. 685/2018.

Jurisprudența ÎCCJ susține că exercitarea căilor extraordinare de atac nu poate avea loc în absența unei culpe („erori judiciare”) a instanței care a pronunțat hotărârea atacată, fără ca astfel să se aducă atingere principiului „securității raporturilor juridice”. Poate fi însă oprită exercitarea unei căi extraordinare de atac pe un motiv fără nici o legătură cu vreo culpă (procesuală) a persoanei care tinde la valorificarea acesteia?De unde această dublă măsură? Și mai ales, de unde această mentalitate că legea trebuie interpretată totdeauna în defavoarea justițiabilului??? Nu îi permitem revizuirea dacă judecătorul, vezi Doamne, nu a greșit, dar nu îi permitem nici contestația în anulare atunci când judecătorul a greșit, inclusiv punându-l în imposibilitatea de a ști că are un drept de exercitat. Cu alte cuvinte, autoritatea judecătorească nu răspunde niciodată; justițiabilul judecat inechitabil plătește totodeauna.

Despre ce termen vorbim însă? Un termen care limitează exercitarea dreptului de a cere constatarea unei nulități absolute pe calea unei contestații în anulare!!!! Darnulitatea absolută se caracterizează tocmai prin aceea că poate fi invocată oricând și de către oricine. Aceasta decurge din împrejurarea că valoarea apărată prin anularea actului care o violează aparține sferei ordinii publice. O spune chiar CCR: formarea ilegală a completelor de cinci judecători este lovită de nulitate absolută întrucât constituirea și compoziția acestora țin de ordinea publică.

Poate fi apărarea ordinii publice limitată în timp???!!! Niciodată!Asta o spune, pe lângă Constituția României, toată știința dreptului.

Atunci care este sensul termenului de treizeci de zile prevăzut de art 428 alin 2 C.p.p.? Dacă acesta ar fi un termen de prescripție sau de decădere el este neconstituțional. Instanța poate deci să îl considere ca nescris, căci și ea trebuie să respecte Constituția, CCR intervenind numai când asta nu se întâmplă. Dacă însă el este un termen de recomandare, atunci instanța judecătorească nu are de ce să se împiedice de el; mai ales ținând seama de comandamentele speței specifice de care ne ocupăm aici. Se poate purcede astfel la reluarea judecății în apel de către un complet legal constituit, fără a se mai apela la CCR.

În fine, să mai adăugăm că judecătorii ÎCCJ mai au la dispoziție, pentru remedierea situației aberante la care s-a ajuns, și instituția repunerii în termen. Art. 428 C.p.p. nu o prevede, dar nici nu o interzice. Fiind vorba despre o normă de procedură penală, iar nu de drept material penal, se poate recurge la analogie și aplica regulile repunerii în termen care vizează situații similare, chiar și în alte ramuri de drept. Nu ar fi decât o altă aplicare, adaptată la condiții extraordinare, a principiuluiin dubio pro reo, dubiul nereferindu-se în speță atât la atitudinea acuzatului, cât la înțelesul legii.

Altminteri se ajunge la situația inadmisibilă pentru ordinea de drept ca decizii a căror nulitate absolută a fost constatată (de CCR) în același timp și pentru aceleași motive, să rămână fără efect în unele cazuri și să continuie a-și produce efectele în altele, fără ca această deosebire să fie consecința unor diferențe de atitudine procesuală a celor interesați.

Tendința jurisprudenței recente a CCR este aceea de a stabili și dezvolta, în actul de interpretare a Constituției, exigențe constituționale sporite pentru a asigura astfel o protecție efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale inclusiv prin exercitarea căilor extraordinare de atac(Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragraful 20, și multe altele). Pe linia acestei jurisprudențe trebuie mers mai departe dacă vrem ca statul de drept românesc să fie unul deopotrivă ferm și uman, predictibil și echitabil, logic și nediscriminatoriu.

Dacă asemenea soluții nu se găsesc, prejudiciile produse prin constituirea ilegală a completelor de cinci judecători nu vor putea fi reparate decât pe calea sancțiunii penale aplicate pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu de către judecătorii care au format acele complete și au judecat știind că nu au fost respectate regulile desemnării aleatorii. Or, aceasta va fi mult mai dureros pentru cei direct implicați, indiferent de care parte a baricadei se află, și mult mai costisitor pentru societatea românească.

Nu cred că ținta noastră trebuie să fie pedepsirea păcătoșilor, ci îndreptarea lor. Și, desigur, reabilitarea victimelor.

Adrian Severin

Sursa:http://adrianseverin.com

Navighează dupa cuvinte-cheie: ,