Academicianul Bogdan C. Simionescu: „Trebuie să ne recâștigăm demnitatea“

12:01, 11 martie 2019 | Actual | 486 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

RL: Academia Română este percepută în societate ca ceva osificat, închistat, prea puțin implicată în treburile cetății. De ce această percepție?

Academicianul Bogdan C. Simionescu: Pentru că nu se cunoaște cu ce anume se ocupă instituţia și, parțial, este și vina Academiei. Încă se mai păstrează, deși într-o mică măsură, ideea savantului izolat în turnul de fildeș, idee care nu mai poate fi susţinută de pe la începutul secolului trecut. De fapt, Academia este prezentă şi activă în societate, dar nu iubește vâlva, nu-i plac agresivitatea, vulgaritatea şi scandalurile. De multe ori, reacțiile Academiei – de altfel firești, civilizate, logice şi bine documentate – s-au „bucurat“ de atacuri urâte și nejustificate – şi pot să vă dau exemple în acest sens.

Academia Română a conceput şi trimis decidenţilor memorii în care se arătau consecinţele negative, pe termen mediu și lung, ale tăierii iraţionale a pădurilor. Înainte de 1990, 33% din suprafața țării era împădurită, ceea ce era ideal pentru locuitorii ei şi pentru mediu. Acum am ajuns la sub 29%, tăind mult, dezordonat și fără nici o justificare economică – am exportat lemnul ca atare, la preț mic, fără să-l prelucrăm (şi asta, în timp ce unele ţări europene au interzis complet tăierea propriilor păduri…). Altă dată, în apropierea sărbătorilor pascale, am adresat politicienilor un apel la calm şi dialog, la găsirea unor puncte comune, chiar la un anumit consens asupra unor probleme cu care se confruntă societatea. Și de această dată au existat interpretări maliţioase. Un an mai târziu, am semnalat pericolul înstrăinării pământului, a terenului arabil, pe care nici măcar nu știm cui îl vindem, după cum nu mai ştim nici măcar cât din suprafaţa ţării ne mai aparţine. Nici o țară est-europeană nu a adoptat o politică atât de păguboasă din acest punct de vedere… Am fost criticați, și la fel s-a întâmplat și când am luat atitudine împotriva deteriorării accelerate a procesului educativ, a învăţământului.

Vă referiți la manualele alternative?

Printre altele – pentru că şi programele şcolare sunt greu de înţeles şi acceptat. Ce înseamnă, de exemplu, istorie alternativă? Îl transferăm pe Ștefan cel Mare din Moldova în Banat sau într-un alt secol? Ce înseamnă alternativ? Lucrurile sunt aşa cum sunt, cu părțile lor bune și mai puțin bune, nu le putem schimba după plac sau interes. Ştiinţele exacte sunt… exacte! Literatura noastră – de la cronicari până astăzi – este cea pe care am predat-o zeci de ani în şcoli – de ce să o „reinventăm“, să o negăm, să o mutilăm? Am fost criticaţi şi când acad. Solomon Marcus şi cu mine ne-am exprimat public punctul de vedere referitor la eliminarea limbii latine şi diminuarea numărului de ore de limba şi literatura română, istorie şi geografie din gimnaziu. Din fericire, am avut câştig de cauză. A fost ultimul demers public al domnului acad. Solomon Marcus.

În general, oamenii se feresc să intervină, pentru că noi, ca societate, am pierdut obişnuinţa dialogului responsabil, civilizat şi argumentat. Uitați-vă la TV, la talk show-uri. Vorbesc câte cinci persoane în același timp. În momentul în care „oponentul“ începe să afirme ceva, nu este ascultat, pur și simplu se caută contraargumente – chiar absurde – pentru a-l „anihila“. Discutăm pentru a lovi, a jigni, nu pentru a lămuri, a înţelege.

Academia contribuie mult la progresul acestei naţiuni, în diferite domenii. Cercetătorii ei au terminat Dicțio­narul Limbii Române – o operă monumentală de 19 volume ce însumează peste 18.000 de pagini. Redactarea lui a durat 105 ani. Nu-i atât de mult precum pare, pentru că realizarea dicţionarului limbii germane a durat 75 de ani – și nemții sunt, to­tuși, nemți! Dicționarul este un instrument de care orice națiune are nevoie. Apoi, Istoria Românilor – 11 volume însumând 10.000 de pagini. S-a editat Istoria Literaturii Române, serie coordonată de acad. Eugen Simion, care conduce Fundația Națională pentru Știință și Artă. În plus, Fundaţia a publicat peste 220 de volume, exclusiv din sponsorizări, fără implicarea statului român – este vorba despre operele complete ale clasicilor literaturii române.

Și mai e ceva. De la politicieni am preluat „principiul“ political correctness. În spatele corectitudinii politice se ascund multe, inclusiv posibilitatea şi chiar dorința de a nu face nimic, lipsa asumării responsabilității. Acest concept are multe repercusiuni negative. Eu, cetățean de rând, cercetător, profesor universitar etc., în momentul în care văd că școala, învățământul se îndreaptă într-o direcţie greşită – şi totul porneşte de la educație – nu mai intervin, tot din cauza political correctness…

Am reușit să distrugem școala – care era performantă, aşezată pe principii sănătoase. Acum, în România secolului XXI, această țară, membră NATO, UE, care îmbrăţişează globalizarea fără să știe ce presupune aceasta, avem 10% analfabeți, peste 30% analfabeți funcționali, ne confruntăm din nou cu TBC-ul! Vorbim de globalizare neînţelegând fenomenul şi fără a conştientiza prețul pe care îl vom plăti… Suntem total nepregătiți.

De cine depinde acest lucru? Ne putem păstra identitatea în această globalizare?

Depinde în primul rând de noi. Dar mai întâi trebuie să ne recâștigăm demnitatea şi suveranitatea. Și, atenție!, e vina noastră, nu ne-a impus nimeni să procedăm aşa. Mi-aş dori să urmăm exemplul polonezilor din acest punct de vedere.

Am fost de multe ori în Polonia, pentru diverse colaborări ştiinţifice, am şi predat acolo, îi cunosc și pot să afirm că poloniezii au demnitate. Pe vremuri ­citeam foarte mult, împrăștiat și cam orice, dar citeam sute de pagini zilnic. Vorbind cu prieteni polonezi am amintit de Sienkiewicz, ale cărui romane istorice mă impresionaseră. Ei mi-au spus că Sienkiewicz, văzând că Polonia dispărea ca țară, a dorit să o readune în jurul lui, să-i mobilizeze pe polonezi – şi de aici opera sa monumentală, deşi nefondată pe evenimente reale…

Eu nu pot accepta că po­porul care i-a dat pe Eminescu, Brâncuși, Enescu este o națiune de mâna a doua din punct de vedere cultural sau că este reprezentat de o cultură minoră.

Am creat o lume artificială. Învățământul l-am distrus noi. În 29 de ani am avut 26 de miniștri ai Educaţiei. Învățământul unei ţări nu este o problemă de partid.

Ce a făcut Academia în acest sens?

Academia a gândit, derulat şi finalizat un mare proiect axat pe strategia dezvoltării României în următorii 20 de ani. Primul capitol este dedicat învățământului și a fost coordonat de acad. Ioan Dumitrache. La realizarea sa au participat cercetători, cadre didactice din universităţi, specialişti din învăţământul preuniversitar.

A rezultat o lucrare extrem de solidă prin cele 13 proiecte care cuprindeau, pe domenii, strategia de dezvoltare a României în viziunea Academiei Române. S-a muncit peste doi ani și materialul se întinde pe mai mult de 2.000 de pagini. Au contribuit câteva sute de persoane, în principal din institutele/centrele Academiei, dar și din ministere sau mediul privat, Banca Națională etc. Proiectul a fost dezvoltat pe trei variante de evoluţie a Uniunii Europene – una optimistă, una pesimistă și una (să spunem) medie. Am luat în calcul şi ţintele care trebuiau atinse, şi etapele care trebuiau parcurse, dar şi finanţările necesare şi sursele de finanţare.

Cine a văzut această strategie?

Strategia a fost transmisă ministerelor şi Parlamentului şi a fost postată pe site-ul Academiei. Nu spun că toate propunerile Academiei, cuprinse în proiecte, sunt excelente, dar marea majoritate sunt. Când am prezentat diferite părţi ale ­strategiei au apărut, imediat, intervenţii şi interpretări neprincipiale, pentru că noi nu înţelegem, de fapt, ce ­înseamnă democraţia. Ea presupune întâi obligații și apoi ­drepturi. Şi presupune şi dreptul la libera ­exprimare.

Și ce facem atunci? Stăm pasivi?

Eu cred în puterea exemplului personal, deci vă relatez ce fac eu. Merg și țin prelegeri în licee, de exemplu. Ne plângem de tineri – și avem motive să o facem – dar, în același timp, nu le oferim mare lucru. Sunt întâmpinat foarte bine de elevi, dar evident că muncesc pentru asta, pregătesc teme specifice vârstei lor, nu vorbesc despre cinetică și mecanisme de reacție (sunt inginer chimist)! Abordez subiecte de ştiinţă și cultură, le ofer alternative la subcultura promovată intens, încerc să le arăt că mai există modele. Se poate merge în mijlocul tinerilor – așa făcea acad. Solomon Marcus.

El îi însoţea în taberele de vară pentru a vorbi cu ei, pentru a afla ce şi cum gândesc. Eu am organizat prelegeri la Filiala Iaşi a Academiei, unde la invitaţia mea au conferențiat cel puțin 40 de personalităţi, membri ai Academiei (dar nu numai) – acad. Eugen Simion, acad. Nicolae Breban, poeta Ileana Mălăncioiu, prof. Varujan Pambuccian, prof. Emil Constantinescu, poetul Vasile Tărâţeanu de la Cernăuţi, acad. Octavian Popescu, acad. Nicolae Dabija din Basarabia şi mulți alţii.

Și pentru că am amintit de Republica Moldova, oare nu ar fi bine să facem şi ceva concret pentru românii de peste hotare? Eu sunt ieşean. Aproape de Iași este ceea ce numim Bucovina de Nord. Astăzi avem peste 400.000 de români în zona Cernăuți. Am vizitat de mai multe ori Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi“ din Cernăuţi. Sunt acolo câțiva oameni inimoşi, unul dintre ei fiind poetul Vasile Tărâțeanu, membru de onoare al Academiei Române, un suflet mare şi generos. Acum câteva luni a intrat securitatea ucraineană peste el, i-a luat cărțile, hărţile şi documentele româneşti, iar autorităţile române nu au reacționat în niciun fel. Am fost la Universitatea din Cernăuţi – o clădire minunată, monument UNESCO, construită în timpul imperiului austro-ungar, dar cu banii bisericii şi locuitorilor. La universitate, catedra de Limba română are, pe pereţi, toate fotografiile scriitorilor pe care i-am învățat eu în școală, frumos încadrate și amplasate. În schimb nu deţineau cărți românești. M-am întors în ţară, am încărcat mai multe mașini cu volume de literatură clasică românească, prin sprijinul acad. D.R. Popescu, directorul Editurii Academiei Române, am adăugat şi cele 19 volume ale Dicționarului Limbii Române, și le-am dus la Cernăuţi.

Acum vreo 12 ani, cimitirul românesc din Cernăuţi a fost vandalizat, aproape 70 de morminte fiind distruse, în unele cazuri osemintele fiind risipite. Zece morminte erau ale unor membri ai Academiei Române, printre care și folcloristul Gheorghe Sbiera, unul dintre cei 21 de fondatori ai instituţiei, sau Dimitrie Onciul, fost președinte al Academiei Române (1920-1923). Niciunul dintre acești mari oameni nu mai au urmaşi. M-am implicat şi am suportat financiar refacerea mai multor morminte, asistând, apoi, la sfințirea lor. Dar aceasta nu este o soluție, trebuie intervenit la nivel de stat.
În momentul în care limbile minorităților au fost eliminate din școli, Ungaria a făcut un lucru foarte deștept – a trimis profesori de limba maghiară să predea în Ucraina. Copiii lor învață limba maternă; ai noştri, nu. Revenim la ideea de demnitate naţională…

Trăim o epocă în care suntem foarte divizați.

Da, sunt de acord, în România de astăzi nu mai există dialog, trăim într-un război hibrid şi într-o perioadă nefastă. S-a ajuns în situaţia în care ne este rușine – nu mie! – să vorbim despre patriotism, națiune, identitate naţională, patrimoniu național, cinste, demnitate, suveranitate.

Eu am călătorit şi profesat mult, mai ales în Europa. Francezii sunt foarte naționaliști, dar asta nu în­seamnă că acolo nu trăiesc și cetăţeni de alte naţio­nalităţi sau că nu au fost integraţi, însă pentru ei La France este La France. Peste Ocean, americanii au în fața casei, pe peluză, drapelul american. De ce la noi ­patriotismul a devenit o noţiune anacronică? De ce promovăm politici care nu încurajează sentimentul naţional?

Ce ar trebui să se întâmple în România pentru ca oamenii să-și asume măsuri, proiecte etc.?

În primul rând, ar trebui să pornim de la o pace socială de care nu ne bucurăm de aproape trei decenii. Oricât de rău ar suna, eu cred că avem nevoie de un moment T zero, că trebuie să acceptăm faptul că, până acum unul a greșit mai mult, altul mai puțin, altul deloc. Să trecem peste asta, dar să ştim, să acceptăm că odată depăşit momentul T zero, pentru cel care nu respectă legea nu vor mai exista concesii! Nu putem să ne întoarcem mereu la 1990 și la toate evenimentele care au urmat, la trecut. Ori judecam atunci, cum au făcut-o alții (germanii, de exemplu), ori pornim acum de la zero și începem efectiv să construim. Trebuie să reînvățăm dialogul, discuția constructivă. Exact cum s-a procedat în cazul intrării României în NATO: toţi decidenţii, aflaţi în conflict politic de altfel, s-au întâlnit la Snagov și au decis în consens o strategie spre binele ţării. Trebuie stabilită o direcție, trebuie să avem proiecte realiste pe termen mediu şi lung.

Aveți speranțe că, și cu ajutorul strategiilor realizate de Academie, vom avea în curând o strategie de țară?

E mult de vorbit pe această temă. După ’44 a fost distrusă elita intelectuală a ţării. Numai în anul 1948, din Academia Română au fost expulzați 113 membri, o parte pierind ulterior în închisorile comuniste. În secolul al ­19-lea au existat două generații excepţionale care au realizat atât Unirea Moldovei cu Țara Românească, cât şi Războiul de Independență și Marea Unire. Toți oamenii aceia au sfârşit mai săraci decât se născuseră, nu i-a interesat îmbogăţirea prin politică. Ei au avut idealuri, proiecte de țară, încredere în neamul lor. Nouă ne lipsesc organizarea, perspectiva.

Unirea Basarabiei cu România ar putea reprezenta un proiect de țară care ar mobiliza românii printr-o idee generoasă. Noi, ca  neam, avem o capacitate de regenerare extrem de mare. În istorie ne-am prăbuşit de multe ori, dar cu ajutorul liderilor şi al elitelor ne-am ridicat.

Avem nevoie de un consens social și de un proiect de țară. Ar trebui să încetăm cu injuriile şi acuzele și să începem prin a ne ocupa de educaţie. Dacă apare astăzi o nouă lege a învățământului, rezultatele devin vizibile şi cuantificabile abia după 10-15 ani…

Tatăl meu, un om înţelept, avea o vorbă: Miniștrii vin și pleacă, școala rămâne! Da, noi, românii, avem forță de regenerare și ne-ar trebui câţiva ani de liniște şi înţelegere pentru a ne redresa.

Dacă am vrea să construim, două elemente ar fi vitale: proiectele de țară pe domenii şi finanţarea, pe lângă cea europeană. Și à propos de finanţare, lucrez acum la darea de seamă a Academiei pentru activitatea anului trecut. Finanţarea primită de către Academie de la stat a reprezentat doar 65% din banii pe care i-a utilizat instituţia în 2018. Restul provine din granturile pe care Academia Română le câștigă competitiv, în ţară sau la nivel european. În anii anteriori, finanţarea extrabugetară a reprezentat până la 55%.

Dacă vorbim despre documentele științifice pe care le publică Academia, ele reprezintă 13% din ce se publică în ţară, iar câteva dintre institutele ei sunt, ca vizibilitate externă, deasupra oricărei universități. Sunt unităţi de cercetare foarte competitive, de nivel european, chiar dacă numărul cercetătorilor Academiei este mic – în jur de 1.800. Şi pentru a încheia discuţia noastră, cred că trebuie să rămânem optimişti, dar să îmbrăţişăm un entuziasm realist, bazat pe proiecte serioase, pe inteligenţă şi muncă, pe colaborare şi tenacitate. Ar trebui să înţelegem că viitorul stă în primul rând în mâinile noastre, că împreună vom reuşi mai mult decât divizaţi, că liniştea internă şi conlucrarea reprezintă condiţiile sine qua non ale unui viitor mai bun. Şi ale existenţei noastre ca naţiune.

Sursa: https://romanialibera.ro

Navighează dupa cuvinte-cheie: ,