Ciocnirea Rusia – Occident este geografie, nu ideologie(3) » FLUX on-line | Ciocnirea Rusia – Occident este geografie, nu ideologie(3)

Ciocnirea Rusia – Occident este geografie, nu ideologie(3)

12:45, 8 aprilie 2018 | Presa internațională | 1111 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Aceste probleme nu au fost limitate doar la secolul 20. În a doua parte a veacului XIX Rusia a fost stăvilită de Franța și Anglia, în Balcani, Orientul Mijlociu, India și China, cu mult înainte ca americanul George Kennan să fi consacrat cuvântul “stăvilire.“ A încercat să-și domine vecinii, ca să țină celelalte puteri cât mai departe de frontierele ei. În timp ce occidentalii au considerat temerile Rusiei de invazii ca lipsite de sens, istoria le-a arătat liderilor ruși că adevăratele intenții ale străinilor sunt fie ascunse, fie schimbătoare. Fiecare epocă aduce o altă amenințare existențială, vor apărea întotdeauna alți Napoleoni și Hitleri.

După Al Doilea Război Mondial, din punctul de vedere al Kremlinului amenințarea a reprezentat-o încercuirea capitalistă, condusă de Washington și marioneta sa germană. Încorporarea la Uniunea Sovietică a Ucrainei (1922) și a țărilor baltice (1940) și, astfel, crearea unor state-tampon și mai adânc către Vest a sporit securitatea Rusiei în detrimentul occidentalilor. Împărțirea Germaniei în 1949        a generat un echilibru stabil, unul care a supraviețuit decenii la rând. Totuși, când Moscova a pierdut controlul asupra Berlinului, în 1989, frontiera ei defensivă s-a prăbușit, silind-o să se retragă mai spre Est decât fusese în urmă cu două secole. Apoi, în discursul său către națiune din 2005, președintele Vladimir Putin, fost ofițer KGB pe “linia frontului“  de operațiuni secrete împotriva NATO în anii ’80, a calificat căderea URSS drept “cea mai mare catastrofă geopolitică“ a secolului XX. Mare parte din anii de când este președinte i-a consacrat pentru a reface componente din spațiul economic al fostei Uniuni Sovietice și spre a securiza frontierele în fața expansiunii NATO și a Uniunii Europene și de a împiedica părți ale fostului imperiu sovietic să submineze interesele actuale ale Rusiei.

Deși conflictele militare din Moldova, Georgia și Ucraina au fost considerate de vestici drept eforturi ale Kremlinului de a restabili elemente ale fostului imperiu, este de remarcat faptul că  Rusia nu a anexat niciuna din aceste regiuni secesioniste, cu exceptia Crimeii, care adăpostește flota rusă din Marea Neagră. Este de spus că o asemenea anexare, dacă s-ar fi produs, ar fi subminat obiectivul principal urmărit de Rusia, anume să țină țările amintite departe de instituțiile occidentale ce amenință interesele rusești. Existența unor conflicte “înghețate“ în cele trei state le împiedică efectiv să se alăture NATO – așa cum cunoaște, că alianța i-a respins întotdeauna pe aspiranții la aderare cu probleme de frontieră în dispută, cu conflicte teritoriale interne sau cu o armată incapabilă să asigure o apărare națională credibilă.

În cele două cazuri, ale Georgiei și Ucrainei, intervențiile au fost astfel planificate, încât să coincidă cu orarul stabilit pentru ca ele să devină membre ale NATO. Regiunile separatiste existente în cele două țări, sub control  efectiv rusesc,  formează acum un spațiu protector valoros la frontierele vestice și sud-vestice ale Rusiei. La fel după cum Stalin a fortificat zonele-tampon ale Uniunii Sovietice ca răspuns la Planul Marshall, plan pe care s-a așteptat ca Washingtonul  să-l întărească și cu o forță militară, tot astfel Putin a “betonat“ zona-tampon a Rusiei, drept răspuns la expansiunea NATO.

Poziția lui Putin este, probabil, cel mai bine ilustrată de o convorbire privată avută cu fostul premier Shimon Peres cu puțin înainte de dispariția liderului israelian, în 2016. “De ce credeți că au nevoie americanii de NATO, împotriva cărei armate vor să lupte? “, și-a aminitit Peres că l-a întrebat Putin și a continuat: ”Își închipuie ei cumva că nu știu că peninsula Crimeea este rusească și că Hrușciov i-a cadorisit-o Ucrainei? Nu mi-a păsat de chestia asta, până când voi, occidentalii, ați vrut să-i băgați pe ucraineni în NATO. De ce? Până atunci, nu  m-am atins de ei.“

Acestea nu au fost cuvintele unui ideolog. Și nici reflecțiile unui lider brutal rus. La urma urmei, Gorbaciov, deloc un admirator al lui Putin, a sprijinit și el anexarea Crimeii, după cum a susținut și acțiunea militară rusească în Georgia. Vestul, scria el în memoriile sale, “a fost orb la sentimentele stârnite de expansiunea NATO“ în Rusia.

Nu este necesar ca liderii occidentali să simpatizeze cu Rusia dar, dacă doresc să aibă politici externe eficiente, trebuie să înțeleagă această țară. Se poate ca fostul comunism să fi dispărut din Europa, dar geografia acestui continent nu s-a schimbat. Rusia este și a fost totdeauna prea mare și prea puternică, ca să adopte instituțiile occidentale fără să le aducă schimbări fundamentale, și prea vulnerabilă în fața năvălitorului din Apus, pentru a consimți să fie scoasă din joc.

Planul Marshall, documentul care a cimentat Războiul Rece, este amintit ca una din cele mai mari realizări de politică extern americană nu numai pentru că a fost vizionar, dar și pentru că a fost eficient. Și spunem că a fost eficient, deoarece Statele Unite au acceptat realitatea unei sfere de influență a Rusiei unde nu poți pătrunde, fără să-ți sacrifici credibilitatea și sprijinul public.

Faptele mari ale oamenilor de stat sunt bazate pe realism ca și în egală măsură pe idealism, iar asta este o lecție pe care America are nevoie  s-o învețe, acum, din nou.

de Benn Steil,

februarie 2018, Foreign Policy

Notă: textele sunt fragmente adaptate din ultima carte a autorului, The Marshall Plan: Dawn of the Cold War (Planul Marshall: zorile Războiului Rece). Benn Steil este director pentru economii internaționale la Consiliul de Relații Externe (Council on Foreign Relations, CFR), din New York.

 

Traducere de Radu  Toma

 

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , ,