SUA au ‘trădat’ Rusia, dar asta nu este ‘o ştire să merite a fi tipărită’

17:32, 31 ianuarie 2018 | Opinii | 4146 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Mărturii noi că Washingtonul şi-a încălcat promisiunea de a nu împinge NATO „nici cu un inch către Est” – o decizie de maximă importanţă, cu consecinţe majore – nu au fost semnalate de New York Times sau de alte surse reputate de media.

By Stephen F. Cohen
The Nation, ianuarie 2018

Nota: www.flux.md.

Stephen F. Cohen este  profesor emerit de studii asupra Rusiei şi de ştiinţe politice la Universitatea din New York şi la Princeton University,  şi editor al publicaţiei The Nation. În acest comentariu el revine la un subiect ce l-a tratat în repetate rânduri din anii ’90 încoace, anume practicile negative din relatările despre Rusia ale mediei aliniate (mainstream media, MSM), de astă dată cu un episod nou şi esenţial, deopotrivă istoric, dar şi la zi.Există trei exemple din trecut ale unor asemenea practici negative. Primul s-a întâmplat când ziarele americane, îndeosebi New York Times, le-au indus în mod eronat cititorilor ideea, potrivit căreia comuniştii nu vor putea câştiga războiul civil din Rusia, din 1918-20. Al doilea s-a consumat în anii ’90 când practic toată media americană, tipărită, audio şi video, a relatat despre „reformele” sprijinite de Statele Unite, ale preşedintelui rus  Boris Elţîn, reforme ce au jefuit şi adus în sapă de lemn şi mizerie poporul rus, pasă-mi-te angajat pe calea unei „tranziţii către democraţie şi capitalism”, către „o Rusie ce ne-o dorim” (a se vedea cartea profesorului Cohen ”Cruciada eşuată: America şi tragedia Rusiei post-comuniste”). Episoadele al treilea şi cel curent au rezultat din al doilea şi s-au răspândit în media la începutul anilor 2000, odată cu demonizarea lui Vladimir Putin şi sunt evidenţiate amplu de acoperirea dată de media aliniată noului Război Rece, afirmaţiilor  din afacerea “Russiagate”, cum că “Rusia a atacat democraţia americană” în 2016, şi altor povești de acest fel puse pe seama Moscovei. Practicile negative ale mediei prind diferite forme, printre ele se remarcă utilizarea selectivă a faptelor, ştiri neverificate, foarte îndoielnice sau relatarea acelor “evenimente”, în care au fost strecurate incorect opinii ale editorilor şi apoi au fost  redate ca “analize” ale unor “surse experte”, deseori anonime, exagerate şi puse în gura unor contributori apreciaţi – evident, toate acestea fabricate. Iar practica cea mai negativă este eliminarea sistematică a evoluţiilor şi opiniilor care nu sunt conforme cu celebrul motto din New York Times: „Toate ştirile care merită să cunoască lumina tiparului (“All the news that’s fit to print”)”. Când vine vorba de Rusia, adeseori acest ziar decide politiceşte ce merită şi ce nu merită a fi tipărit. Şi aşa am ajuns la acest ultim episod, extrem de important – alte mărturii trecute sub tăcere, la fel ca şi cele dinaintea lor. Urmează textul profesorului Cohen.

 

 În 1990, Gorbaciov al Rusiei sovietice a fost de acord nu numai cu reunificarea Germaniei, a cărei împărţire fusese epicentrul Războiului Rece, dar, de asemenea, şi cu dorinţa puterilor occidentale, îndeosebi a Statelor Unite, ca noua Germanie să devină membră a NATO. El a luat această hotărâre bazându-se pe asigurările date de “partenerii” săi vestici la acea vreme că, în schimb, NATO nu se va extinde niciodată “nici cu un inch” către Rusia. Astăzi, cu numărul de membri dublat, cea mai puternică alianţă militară a lumii stă la frontierele vestice ale Rusiei. La vremea respectivă s-a ştiut că preşedintele Bush Sr. l-a convins în mod special pe liderul rus, prin intermediul secretarului de Stat James Baker, cu povestea cu “nici un inch” şi cu alte garanţii prietenoase. Chiar din clipele când succesorul lui Bush Sr., Bill Clinton, a purces la extinderea NATO, apologeţii săi au insistat în mod repetat că nu a existat o asemenea promisiune, că totul este un “mit” şi o “neînţelegere” şi, mai mult, că extinderea  a NATO a fost necesară şi a reprezentat un mare succes.

Cu toate acestea, în momentul de faţă valoroasele Arhive ale Securităţii Naţionale a SUA de la Universitatea George Washington au restabilit adevărul istoric, publicând la 12 decembrie 2017 nu numai o relatare detaliată a ceea ce i s-a promis lui Gorbaciov în 1990-91, dar şi alte documente relevante. Adevărul şi promisiunile nerespectate ieşite la iveală, toate indică faptul că lucrurile au fost mult mai ample decât se ştia până acum. Toate puterile occidentale implicate – SUA, Marea Britanie, Franţa şi însăşi Germania – i-au făcut aceleaşi promisiuni lui Gorbaciov, cu multiple ocazii, mereu amicale. Dacă punem întrebarea când anume, după sfârşitul Uniunii Sovietice,Vestul a pierdut Moscova ca un partener strategic,  acesta ar fi punctul de unde poate să înceapă lămurirea lucrurilor.

Şi totuşi, la o lună după publicarea documentelor de către Arhivele Securităţii Naţionale, nici New York Times (NYT) şi nici Washington Post (WP), care spun că sunt cele mai importante, cele mai de încredere şi cele mai indispensabile ziare ale naţiunii, nu au scos nici un cuvinţel despre aceste mărturii – desigur, cele două gazete sunt extrem de importante pentru restul mediei, nu numai din cauza sistemului sindicalizat al conţinutului, ci şi pentru faptul că surse TV şi radio de astăzi, îndeosebi CNN, MSNBC, NPR şi PBS, “relatează” cele mai multe ştiri despre Rusia, preluându-le din NYT şi WP.

Cum să ne explicăm, deci, “scăparea” lor de a relata sau comenta documentele date publicităţii de arhivele amintite? Cu greu am putea menţiona lipsa de spaţiu sau dezinteresul faţă de Rusia – un subiect despre care au publicat adeseori o poveste mai negativă decât alta – ca să nu mai spunem că scriu aproape zilnic ceva despre “Russiagate”. Sau, din pricina cantităţii zilnice imense de ştiri, să le fi scăpat celor două ziare ştirea asta? Imposibil de crezut aşa ceva, cu atât mai mult cu cât alte trei publicaţii, mai mici – The National Interest la 22 decembrie, Bloomberg la 13 decembrie şi The American Conservative la 22 decembrie – au relatat şi  comentat pe larg ştirea menţionată. Sau, poate, NYT şi WP consideră că istoria şi procesul de extindere a NATO nu mai sunt demne de a fi amintite, deşi au fost factorul determinant în escaladarea noului Război Rece, deşi au dus la două războaie SUA-Rusia “prin mandatari” (în Georgia în 2008 şi în Ucraina din 2014 încoace), ca şi la ofensiva NATO în regiunea Balticei, ofensivă potenţial periculoasă, pentru că ar putea declanşa o confruntare directă dintre superputerile nucleare; deşi au provocat contrareacţii ale Rusiei care au fost calificate drept „ameninţări grave”; deşi au distrus, politiceşte vorbind,  atât  lobby-ul pro-american, pe vremuri robust, de la Moscova, cât şi sentimentele pro-americane răspândite printre cetăţenii ruşi şi, de asemenea, au sădit cel puţin pentru o generaţie de politicieni ruşi de top convingerea că promisiunea făcută lui Gorbaciov şi încălcată reprezintă „trădarea şi înşelătoria” caracteristice felului de a se purta al Americii. Ambii preşedinţi ruşi de după anul 2000, Putin şi Dmitri Medvedev, „partenerul de resetare” al preşedintelui Obama, au spus acelaşi lucru, de mai multe ori. Putin a zis-o pe şleau: ”Ne-au păcălit, în sensul deplin al cuvântului”. Ruşii ar putea aminti şi alte momente de “înşelătorie”, inclusiv abrogarea unilaterală de către fostul preşedinte Bush Sr. a Tratatului rachetelor antibalistice, şi promisiunea încălcată de către Obama, de a nu folosi o rezoluţie din 2011 a Consiliului de Securitate al ONU pentru înlăturarea liderului  libian Gaddafi.

Dar promisiunea nerespectată faţă de Gorbaciov rămâne a fi păcatul originar la Americii, în parte pentru că a fost primul dintr-un şir ulterior de fapte duplicitare şi, mai ales, pentru că a avut drept rezultat o Rusie semiîncercuită de forţele militare ale Vestului, sub conducere americană, o încălcare ce continuă şi în ziua de astăzi.

Având în vedere toate acestea, întrebăm din nou: de ce nici NYT şi nici WP nu au relatat despre documentele scoase din arhive? Cel mai probabil pentru că aceste mărturii subminează masiv povestea născocită precum că Rusia lui Putin este singură răspunzătoare de noul Război Rece, de toate conflictele şi pericolele şi, prin urmare, nu este necesară o regândire a politicii Statelor Unite faţă de Rusia post-sovietică de după anul 1991 şi că, în nici un caz, nu i se va permite preşedintelui Trump să facă aşa ceva. În spatele acestei viziuni stau pericolele generate de practicile negative ale mediei la adresa securităţii naţionale, iar acest exemplu evocat mai sus, foarte important, este departe de a fi singurul din anii recenţi. Dacă americanii nu se pot bizui pe NYT şi WP, măcar în privinţa relaţiilor americano-ruse, unde oare mai pot ei găsi informaţiile şi analizele de care au nevoie? Există multe surse valoroase de media alternativă, dar puţini cetăţeni au timpul necesar să le identifice şi să le consulte…

Traducere de Radu  Toma

 

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , ,
FLUX DE ȘTIRI
Toate știrile
Parteneri