Slobodan Despot: ”Cum să ieșim din amurg?”

23:07, 5 ianuarie 2018 | Opinii | 1213 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

(Luare de cuvânt în cadrul Conferinței Internaționale ”Capitaismul Finaniciar și Alternativele la acesta pentru secolul XXI”. Chișinău, 15 decembrie 2017)

Suntem cu toții uniți aici printr-un diagnostic comun. Modelul economic, social și politic impus de civilizația din Europa de Vest în ultimele două sau trei secole este aproape epuizat. Ca un animal disperat, el se scufunda tot mai mult în agresiune. Și, ca și scorpionul din fabulă, se pare că și-a întors săgeata otrăvită împotriva sie însuși.
Acesta este un truism pentru toată lumea adunată aici. Probabil că nu am fi venit din ambianțe atât de diferite pentru a ne întâlni aici, dacă nu am împărtăși acest crez de bază. Cu toate acestea, ar fi util să ne întrebăm ce presupune cu exactitate această convingere.
Când vorbim despre capitalismul financiar, am putea vorbi la fel de bine despre lumea modernă. Și chiar și despre civilizația în care trăim în sine, cu alte cuvinte, despre civilizație pe scurt. Într-adevăr, nu există un model alternativ celui în care trăim niciunde în lume. Maximum ce vedem pe alocuri sunt câteva curiozități, cum ar fi resturile locale ale vechilor obiceiuri sau schițe minuscule de organizații sociale bazate pe utopii: falanstere, cooperative, zone autonome, etc.

Când managementul înlocuiește politicul

Filosoful și istoricul dreptului francez, Pierre Legendre, numește această primă civilizație cu adevărat globală Imperiul Managementului. S-ar putea crede că expediția lui Alexandru a fost prima prefigurare de acest tip, deoarece a fost prima încercare de a cuceri lumi bazate pe transcendență și tradiție cu o forță imanentă purtată doar de credința în voința și rațiunea umană.
Dacă gândirea modernă se caracterizează prin asumarea destinului uman de către omul însuși și prin emanciparea sa de la orice supunere față de legile sau instanțele divine, atunci germenii acestei civilizații pot fi găsiți deja în ateismul practic al Greciei clasice. Acesta este chiar nucleul a ceea ce va deveni în cele din urmă Occidentul.
Cu toate acestea, Legendre plasează începutul hegemoniei occidentale în momentul marilor descoperiri. Mai exact, în secolul al XV-lea, când a venit timpul de a investi și a împărți acest teritoriu colosal, care era America. Nu este o coincidență faptul că primul text cunoscut, care evocă mangementul întregii lumi, este un edict pontifical din 1493 ce definește misiunea și prerogativele coloniștilor.
De la apariția imperiului managementului, tehnica și eficiența se află în prim plan. Managementul înlocuiește treptat politicul. Ceea ce înseamnă, simplu vorbind, că adevărata putere se află deasupra. Că el nu mai este nici măcar la îndemâna politicului sau a politicii. Ori de câte ori conducerea gestionează politicul, este un semn că puterea reală este de neatins. Ne aflăm de fapt în teocrație. La originea capitalismului financiar, fără suflet și fără frontiere, există ideea unui ”Dominium Mundi” bazat pe un drept incontestabil.

Dezvrăjirea lumii

De la începutul său, capitalismul se baza pe ideea sa despre primatul managementului și, în aspectul său practic, pe dezvoltarea continuă a mijloacelor tehnice. Cu această alianță între conducere și știință, civilizația noastră a început să îmbătrânească și să se ofilească în mod inexorabil. Vestul poate este la origini o geografie fizică, care desemnează extremul Occident al continentului euroasiatic și, ulterior, bazinul Atlanticului. El însă este mai ales o geografie spirituală. Este locul de maturizare care deja se îndreaptă spre amurg.
”Occidentul este peste tot unde conștiința atinge majoratul” notează Raymond Abellio și precizează că Occidentul nu este o noțiune geografică, ci mai degrabă o stare de maturizare sau o supra-maturizare intelectuală și spirituală. Vestul este locul conștiinței absolute, prin care credințele, obiceiurile, miturile, zânele și toate jocurile umbrelor și misterelor care constituie vrăjirea lumii nu mai valorează nimic. El este negarea, într-un fel, a întregului patrimoniu uman, ștergerea propriului sol.
Iată de ce Abellio insistă asupra necesității de a se face distincție între Occiden și Europa. Într-un interviu acordat în 1974 revistei ”Question De ”, el spune:

”Eu fac din distincția dintre Europa și Occident o cheie fundamentală. Astfel, Europa este construită, iar Occidentul este constituit. Estul este sprijinul unui infinit din trecut, Vestul – sprijinul unui infinit care va veni; Occidentul este, între ele, sprijinul unui infinit prezent. Dar asta tocmai pentru că omul european este prins acum într-o implicație infinită de legături istorice, și este prins acolo singur, fiind în stare incipientă, purtatorul ființei occidentale capabil să transceandă Istoria, să o golească de evenimentele izolate și trecătoare și să aducă aici și acum o nouă conștiință în lume. Occidentul este în primul rând o viziune absolută asupra lumii și asupra sie însuși prin descoperirea unei structuri absolute. (…) Astfel, Europa cedează în fața timpului, în timp ce Occidentul îi scapă acestuia. Europa pare a fi fixată în spațiu, adică în geografie, în timp ce Occidentul este mobil în spațiu și își mută epicentrul pământului în funcție de mișcarea avangardelor civilizate. Europa este provizorie, Occidentul este etern. Într-o zi, Europa va fi ștersă de pe harta politică, dar Occidentul va continua să trăiască. Occidentul este peste tot unde conștiința devine majoră”.

Spre sfârșitul omenirii

Suntem cu toții europeni. Și mai suntem, indiferent dacă ne place sau nu, occidentali. Luptând împotriva Occidentului, ne cazăm în hoteluri de origine occidentală și scriem pe software conceput de occidentali.
Konstantin Leontiev, fiind în același timp un ortodox rus tradiționalist, a apărat în secolul al XIX-lea Imperiul Otoman împotriva ideilor propriei sale țări, pentru că acest imperiu reprezenta încă o adevărată diversitate, o alteritate reală într-o lume din ce în ce mai unificată. El mai întruchipa gândirea hieratică împotriva gândirii utilitare și o idee de continuitate istorică în fața transformismului permanent.
În eseul său neterminat Europeanul de mijloc în calitate de ideal și unealtă de distrugere universală se evidențiază în mod simplu și convingător firul roșu care conectează toți marii gânditori ai modernității occidentale, fie ei de stânga colectivistă sau dreapta liberală, fie că este vorba despre John Stuart Mill, Guizot sau Proudhon. Acest fir roșu este pasiunea lor pentru nivelarea și anihilarea particularismului în favoarea viziunii științifice și standardizate a ființei umane.
Acest fir roșu, pe care el a fost probabil singurul din vremea lui care l-a văzut, era de fapt o veritabilă coloană vertebrală. Ceea ce se profilează de la începutul erei industriale, este industrializarea în sine a speciei umane, dezumanizarea ei și transformarea ei într-un material maleabil în mâinile inginerilor. Inginerii sufletelor, ar spune sovieticii. Inginerii geneticieni, ar spune mileniul trei. Pe scurt, inima proiectului occidental este preluarea de către o elită umană a destinului omului și a planetei și eliminarea oricărui parametru transcendental sau aleatoriu în ceea ce privește existența noastră și viitorul nostru.
Peste doar un secol după Leontiev, un alt mare sceptic rus, Aleksandr Zinoviev, într-o lucrare postumă, Глобальний Человейник, rezumă această evoluție și deduce din ea perspectiva care ne așteaptă la începutul celui de-al treilea mileniu:

”Am analizat o mulțime de cărți și filme despre viitorul omenirii. Toate aceste producții ignoră în totalitate aspectul social al viitorului omenirii, cu alte cuvinte, forma pe care o vor lua comunitățile umane, membrii lor ca ființe socializate, precum și relațiile dintre acestea. (…) Secolul nostrum, al XX-lea, ar putea fi cel mai dramatic secol din istoria omenirii din punctul de vedere al destinului oamenilor și al națiunilor, al ideilor, sistemelor sociale și civilizațiilor. Dar, toate aceste lucruri fiind spuse, el a fost, de asemenea, un secol al pasiunii și aventuri: un secol al speranței și disperării, al iluziilor și viziunilor, al descoperirilor și dezamăgirilor, al bucuriilor și necazurilor, al dragostei și urii … Acesta ar fi fost probabil ultimul secol uman. Urmându-l, se profilează o masă de secole de istorie supraomenească sau postumană, o istorie fără speranță sau disperare, fără iluzii sau viziuni, fără descoperiri sau dezamagiri, bucurii sau necazuri, fără dragoste sau ură …”

Între acești doi ruși, exact la jumătatea timpului, s-a găsit un mare scriitor englez care a sintetizat constatările unuia și a anticipat viziunile întunecate ale celuilalt cu câteva decenii. C.S. Lewis, în eseul său scurt ”Abolirea omului” (1943), arată cum o clasă de ”ambalatori” auto-proclamați, sub pretextul că ei dețin atât puterea banilor, cât și puterea tehnologiei, intenționează să comită un hold-up (o jefuire) a viitorului omului și să îl transforme în ceva care nu mai este uman. Diferența dintre ceea ce a fost omenirea și ce va fi, conchide el, este diferența dintre educație și dresaj. Educația urmărește să aducă elevul la aceeași demnitate cu cea a educatorului. Dresajul însă urmărește îndeplinirea unor sarcini specifice de către creaturi complet dependente și inferioare.
În mod evident, proiectul va eșua, avertizează Lewis, deoarece toate proiectele demiurgice pilotate de hybris s-au prăbușit întotdeauna. Dar între timp, el va fi provocat pagube colosale atât omului, cât și mediului său. Dorința de a domina natura, chiar și în procesul de reproducere și de diferențiere sexuală, va duce la un rezultat ironic și paradoxal – revenirea la supunerea totală față de legile crude ale naturii. Dezlănțuirea actuală a violenței, a lipsei de bună cuviință, a regresiunii intelectuale, culturale și logice a noilor generații, toate clasele fiind în stare de confuze, nu fac decât să confirme spusele sale.

Ieșirea din amurg

Toate acestea, repet, sunt evidente. De asemenea, este evident că stăvilirea unui proces global cu o durată atât de lungă nu este în puterea indivizilor. Doar providența divină, spun credincioșii, poate salva omenirea în acest moment. Însă această stare de lucruri nu ne scutește de nevoia de a reacționa.
În acest plan, cel acțiunii, suntem încă o dată loviți de disproporția forțelor și de dezbinarea rezistenților. Opoziția față de hegemonia SUA, critica agriculturii industriale, vigilența față de spălarea creierului de către mass-media și încălcarea confidențialității vieții private pe Internet, refuzul vaccinării sistematice și a unei medicine bazate exclusiv pe pastile constituie diferitele fațete ale aceleiași cauze. Cu excepția faptului că, de pe acest munte, care ne amenință pe toți, toată lumea vede doar panta care amenință casa lui.
Avem șansa, sau iluzia, astăzi providențială, de a vedea un mare sprijin a unei părți din aceste cauze de la o putere a lumii, din motive specifice pentru ea, dar care sunt, de asemenea, spirituale. Acesta este motivul pentru care vedem că se raliază Rusiei indivizi și mișcări atât de diverse și aparent opuse. Dar oare acest Piemont al antisistemului va rezista și dacă da, pentru cât timp? Și oare în ce măsură, fiind un stat și o economie capitalistă, nu este ea însăși integrată în sistem? Am putea petrece ani de zile tot descurcând aceste întrebări subtile. Între timp, roata se întoarce…

Reabilitarea sufletului și a inimii

Anamneza și diagnosticul sistemului de dezumanizare sunt, credem noi, o chestiune de competența specialiștilor, filozofilor, sociologilor sau economiștilor. Or, resimțirea pericolului este mult mai răspândită în mijlocul claselor populare decât printre clasele educate, chiar dacă aceste clase populare întâmpină dificultăți în verbalizarea lui. Producții populare, cum ar fi romanul ”1984” al lui Orwell sau filmul ”Matrix” al fraților Wachowski, au contribuit mult mai bine la conștientizarea stării de lucruri decât conferințele academice. Mai rău: elitele politice, administrative și academice sunt unite masiv în scopul abolirii omului, aici, ca și peste tot. Pentru o adunare modestă de opozanți precum e și cea de față, câte simpozioane somptuoase contribuie efectiv la consolidarea proiectului?
La ora actuală combaterea capitalismului financiar cu ajutorul ideilor, manifestelor și declarațiilor este echivalentă cu contestarea legitimității și fundamentării legii gravitației. Dacă vrem cu adevărat să ieșim din el, mai bine am construi dirijabili, avioane și parașute. Să lăsăm fiara să se devoreze până când va muri, să accelerăm acest proces. Să încălecăm tigrul!
Între timp, să lucrăm la reconstruirea unei lumi umane. Să extindem conștientizarea prin mijloacele care funcionează și prin cele care au funcționat. Rusia, în acest domeniu, are un rol și mai strategic decât cel de producătoare de hidrocarburi sau de putere militară. Rusia a supraviețuit acestei experiențe accelerate a capitalismului distructiv care a fost utopia sovietică, cu ingineria ei socială și credința ei oarbă în știință ca putere a omului asupra omului. Este regretabil faptul că ea n-a spus mai multe despre cum a reușit să scape cu ocazia centenarului revoluției. Disconfortul său în legătură cu acest eveniment nu este legat doar de necesitatea de a reconcilia moștenirea albă cu moștenirea roșie. A 50-a aniversare în 1967, în timpul URSS, déjà a fost un moment de mare jenă și tăcere. Disconfortul este că am pierdut al șaselea simț necesar pentru această înțelegere, care este un simț spiritual.
Ceea ce putem spune, în orice caz, este că conștientizarea și vindecarea nu au venit de la elitele academice, nici de la factorii politici, nici chiar – sau doar într-o măsură mică de la biserici. Făclia rezistenței, pe tot parcursul erei totalitare, a fost purtată de indivizi. Nu contează care indivizi: scriitori, artiști, poeți, cineaști. Sociologii, economiștii, juriștii și toți slujitorii unei științe sau a unui gând instituțional au văzut doar focul. Sau au privit în altă parte.
Astăzi avem aceași stare de lucruri. Am asistat cândva la un simpozion al dreptei suveraniste din Franța. Au fost multe discuții despre nelegiuirile comise de Uniunea Europeană și despre necesitatea ieșirii din zona euro. Iar între timp funcțiile suveranității efective, și anume viața organică a provinciilor, menținerea comerțului de proximitate și a ultimilor mici fermieri, acțiunea colectivă pentru obiective specifice pentru a contracara dezumanizarea, erau mai curând în mâinile asociațiilor de stânga sau ale celor care nu aveau opinii specifice cu privire la geopolitică sau macroeconomie.
Politicul nu mai are nimic de spus despre lupta care ne așteaptă. Este prea profundă, prea esențială pentru această lume. Este la îndemâna literaturii, care, după cum a arătat René Girard, este un purtător de adevăruri mai solide, mai puțin falsificabile decât ”știința” istorică, economică sau socială. Un Philip Roth, un Günter Grass, un Prilepine, un Polanski sau un John Le Carré arată lucruri mult mai exacte despre o lume care merge în direcția greșită, unui număr mult mai mare de oameni decât orice simpozion științific.
Dacă vrem să câștigăm această bătălie, trebuie să o purtăm pe un teren care ne este accesibil: la nivelul inimilor și al minților. Aceasta este ceea ce am încercat întotdeauna să facem prin ceea ce știm cum să facem: cărți, literatură, cultură, informații clare și corecte, gustul potrivit. În alte domenii, mai puțin vizibile, alți luptători luptă aceeași luptă, la aceeași scară, prin agricultură, alimentație, mica industrie a sau artizanat.
Reducerea oamenilor la funcția lor cerebrală este încă unul dintre succesele ”imperiului managementului”. Nu suntem un creier cu două picioare. Suntem de asemenea inimi, suflete, trupuri, amintiri. Dacă trebuie să ne trezim, o vom face cu mult mai multă siguranță, dacă vom avea gustul trezirii, nu doar ideea trezirii!
Să nu luptăm cu legea gravitației, să construim mașini pentru a zbura sau pentru a ne amortiza căderea!

Slobodan Despot,

Elveția, scriitor, editor

Traducere de Maria Păduraru

Navighează dupa cuvinte-cheie: ,