Se duce democraţia pe râpă-n jos?

13:08, 5 februarie 2018 | Opinii | 3123 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

“Sistemul democratic occidental este aclamat de lumea dezvoltată ca fiind aproape perfect, şi cel mai superior din punct de vedere politic pentru a conduce o ţară. Şi totuşi, ceea ce se întâmplă în prezent în Statele Unite  va face ca mulţi oameni, de pretutindeni,  să se gândească la viabilitatea şi legitimitatea unui asemenea sistem haotic” scria, cu ironie, Agenţia naţională de ştiri a Chinei. Beijingul se bucură de o audienţă la scară mondială, atunci când vorbeşte despre falimentul guvernului american, din pricina că această afirmaţie conţine un sâmbure de adevăr.

Potrivit lui Freedom House, de mulţi ani democraţia se află în declin. Din ce în ce mai puţine naţiuni privesc către Statele Unite, ca la un model ce ar păstra şi apăra cel mai eficient valorile supreme în care cred acele naţiuni. China poate fi ea un stat comunist cu un partid unic, care limitează libertatea de exprimare, religia şi presa, semnele distincte ale democraţiei, totuşi, Beijingul a dat în schimb oamenilor acel ceva ce-i face pe chinezi mândri – o naţiune – superputere capabilă să rivalizeze cu atotputernicele State. Ei par dispuşi să plătească preţul limitării libertăţilor, în schimbul unei măreţii naţionale pe care nicio generaţie modernă de chinezi nu a cunoscut-o, vreodată.

Acelaşi lucru este evident şi despre ruşi. După umilinţele îndurate în epoca lui Elţîn, ei s-au strâns în jurul lui Vladimir Putin, un autocrat la putere de 18 ani, cel care a luat înapoi Crimeea şi a restaurat Rusia ca superputere capabilă să-i înfrunte pe americani.

Gândiţi-vă la acele democraţii “iliberale” din Europa Centrală şi de Est – Republica Cehă, Polonia, Austria, Slovacia şi Ungaria. Pentru a-şi păstra caracterul şi identitatea naţională, toate au ales să refuze categoric refugiaţii din Africa şi Orientul Mijlociu. Şi, dacă treaba asta nu este conformă cu valorile democratice ale liberalilor din UE, pe est-europeni îi doare în cot.

Preşedintele Macron a spus că, dacă francezii ar fi votat şi ei pe vremea când au votat englezii pentru Brexit, Franţa ar fi fost şi ea astăzi afară din UE. De ce? Există un motiv şi acela nu este unul economic. Motivul este Tribul. Aşa cum englezii au vrut să rămână englezi şi au votat să-şi recâştige controlul asupra frontierelor lor, la fel francezii vor să rămână francezi şi să rămână  în locurile unde sunt – nu contează cine-i conduce, Ludovic al 14-lea, Napoleon, generalul De Gaulle, sau Republica a V-a. În aceste ţări, numitorul comun este naţiunea pe primul loc şi credinţa, că cel mai bun sistem politic este sistemul care protejează şi păstrează caracterul unic al naţiunii.

 

          Naţionalismul bate democraţia

 

Să ne reamintim. Donald Trump a fost ales nu pentru că a promis să facă America mai democratică, ci ca să facă “America iarăşi măreaţă”. Iar în ce priveşte dreptul sacru de a protesta, garantat de Primul Amendament, Trump a primit ovaţii nesfârşite, când a spus că jucătorii de fotbal american din NFL care au îngenuncheat atunci când s-a cântat Imnul Naţional, să fie azvârliţi afară de pe teren şi din echipe.

Revenind la falimentul guvernului, despre ce anume a fost vorba, în esenţă, dacă nu despre identitatea naţională? Democraţii, cei care au refuzat să voteze menţinerea guvernului în funcţiune, nu au obiectat la nimic din conţinutul proiectului de lege propus de republicani, ci s-au împotrivit la ceva ce nu apărea în text: amnistia pentru „visători”, adică imigranţii care visează să devină cetăţeni americani. Şi, la urma urmei, ce este problema controversată a „frontierelor deschise” pentru imigrare, dacă nu altceva decât problema viitoarei compoziţiei etnice a Statelor Unite?

Gândiţi-vă la neajunsurile care au provocat convulsii în Statele Unite în ultima vreme. Poliţiştii albi. Protestele jucătorilor din NFL. Desecrarea şi înlăturarea statuilor lui Columb, a generalului sudist Lee şi a preşedintelui Jackson. La războiul dintre Antifa şi “dreapta alternativă”. La scatoalcele luate de preşedinte pentru că a vorbit de “ţările de rahat”. La tiradele nesfârşite de la televiziuni împotriva “rasistului” Trump. Oare nu sunt, toate acestea şi ele probleme de rasă, cultură şi identitare?

În universităţi, studenţii de stânga şi facultăţile protestează împotriva prezenţei vorbitorilor de dreapta. Pe care îi etichetează drept fascişti, rasişti şi homofobi. Pentru radicali, nu există dreptul de a predica ura, întrucât, se spune, a permite asta înseamnă a te asigura, că ura  se împrăştie şi înfloreşte. Stânga spune, că ideea noastră despre o socieate morală este una de maximă diversitate etnică, culturală şi religioasă şi că, îngropând vechea  şi pervertita Americă şi creând o Americă nouă, mai bună, în acest fel nu vom permite Răului să aibă drepturi egale cu noi. Sau cum spune o vorbă veche, “ Eroarea nu are drepturi”.

A cincea parte din omenire, lumea islamică, urmează aceeaşi logică. Întrucât nu există Dumnezeu, ci Allah, iar Mohamed este profetul său, de ce am lăsa ca în societăţile şi naţiunile noastre să fie propăvăduite credinţe false, cum ar fi Creştinismul, ceea ce ar duce, inevitabil, la damnarea multora dintre copiii noştri?

“Cel mai bun test al adevărului este puterea unei gândiri de a se face acceptată de către competiţia de piaţă”, spunea Oliver Wendell Holmes. Dar, în lumea noastră din ce în ce mai mulţi oameni cred, pe bună dreptate, că adevărurile există indiferent dacă oamenii le acceptă, sau le resping.

Si sunt chestiuni, cum ar fi păstrarea unei populaţii unice, sau a unei naţiuni, mult prea importante, ca să fie decise de majorităţi vremelnice.

 

 de Patrick J. Buchanan,  

23 ianuarie2018

Sursa: buchanan.org

Traducere de Radu  Toma

Navighează dupa cuvinte-cheie: