Republica Moldova și „integrarea euro-atlantică”

17:34, 7 martie 2018 | Opinii | 455 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Anul centenarului este trăit și simțit diferit pe cele două maluri ale Prutului. Pe partea dreaptă, adică dinspre România, anul acesta este învestit cu un potențial simbolic aparte, chiar dacă, realist vorbind, situația concretă a țării umbrește sărbătoarea. Dar, dincolo de bătălia politică artificială dintre „penali” și DNA (cu susținătorii lor aferenți), care nu este altceva decât urmarea unor influențe adesea evidente din afara țării, publicul din România privește cu mare simpatie ideea revenirii Republicii Moldova în matca statului național român.

Dinspre Republica Moldova, lucrurile sunt însă mult mai complicate, iar centenarul este văzut de mulți cetățeni moldoveni ca manifestare a unei primejdii de pierdere a statalității Republicii Moldova, deci de desființare a ei și de absorbire în cadrul României. Exponentul principal al acestui curent de gândire este președintele Igor Dodon.

Care este, pe scurt, poziția lui Igor Dodon și cum poate fi ea înțeleasă (pentru că trebuie să fie înțeleasă!) în România?

Igor Dodon crede în câteva idei principale și caută să le aplice. Cea mai importantă, din punct de vedere geostrategic, este neutralitatea Republicii Moldova, adică non-apartenența ei la NATO, ca să traducem direct și realist acest deziderat, de altfel înscris în constituție.

Al doilea reper îl reprezintă tentativa de a menține un echilibru al raporturilor economice cu estul și cu vestul (în principal cu Rusia și România, care sunt cele mai importante piețe de desfacere ale Republicii Moldova – Rusia, trebuie menționat, are un rol din ce în ce mai mic în raport cu România, conform unor date publice, 25% din produsele moldovenești se vând în România și 11% în Federația Rusă[1]).

În al treilea rând, extrem de important, Igor Dodon respinge categoric ideea de unire cu România, pedalând pe teoria statalismului moldovenesc, care are destui adepți (în mod firesc) în republică.

Ideile-forță ale președintelui moldovean sunt, așadar, statalismul, neutralitatea geostrategică și echilibrul în raporturile economice cu estul și vestul – această din urmă idee se combină cu aceea, absolut rezonabilă, a unui protecționism rațional (în paranteză fie spus, în România cuvântul protecționism este aproape inexistent!)[2].

În săptămânile din urmă, pe acest fundal, s-au desfășurat numeroase gesturi simbolice în Republica Moldova, din partea autorităților locale, care au declarat o „unire” simbolică cu România. Până în prezent sunt aproximativ 70 de consilii locale care au semnat o atare adeziune. Interesant este că, deși aflați în minoritate absolută, printre semnatarii acestor declarații se află și câțiva membri ai PSRM, partidul d-nului Igor Dodon. „Agitația” unionistă a dat bătăi de cap partidei prezidențiale, cum era de așteptat. Președintele pretinde că există mult mai multe localități care ar fi semnat declarații de statalitate, adică de refuz al ideii de unire. Posibil să fie așa.

În același timp, în mod vădit, interesul și acțiunea concretă a României în Republica Moldova se situează la un nivel superior în ultima perioadă. Începutul l-a făcut Traian Băsescu, care a declanșat o campanie vastă de resuscitare a unionismului în țara vecină, prin întâlniri directe cu cetățeni moldoveni, adevărate mitinguri unioniste, deloc nesemnificative, în care Traian Băsescu (apreciat și detestat în aceeași măsură peste Prut ca și în România) le-a vorbit cetățenilor moldoveni despre pensii, salarii, securitate. Mesajul, pe scurt, era: singura șansă a Moldovei de a se ridica este unirea cu România. Integrarea europeană doar a Republicii Moldova este o iluzie, prosperitatea și securitatea vin numai ca urmare a unirii (deci o integrare în UE viaRomânia) și a integrării în NATO (Băsescu a dat exemplul Ucrainei pentru a întări nevoia acestei securități).

În afară de campania lui Traian Băsescu la firul ierbii, România a făcut pași concreți pentru atragerea Moldovei în „sfera sa de influență” (ca să folosim o sintagmă potrivită marilor puteri!), cum ar fi câștigarea privatizării companiei de gaz Vestmoldtransgaz din Moldova de către Transgaz România[3]. Vizita recentă a premierului Viorica Dăncilă la Chișinău a fost un nou moment important al acestui proces, ca și vizita anterioară a ministrului apărării din România, Mihai Fifor, la Chișinău. Urmarea acestei vizite a fost o luare de poziție critică a președintelui Dodon, care a „condamnat” ideea înființării unui batalion mixt româno-moldovenesc[4].

Exemplele pot continua. Reacția la aceste manifestări concrete de unitate nu a întârziat să apară. Nu ne interesează aici reacțiile umorale, extreme, care au fost considerate chiar în Republica Moldova reprobabile. Ne interesează analizele care pun probleme reale sau încearcă acest lucru. Recent, unul dintre cei mai talentați analiști de dincolo de Prut, Iurie Roșca, scria într-un material cu titlu greu (Statul Român ca vârf de lance al imperialismului american) că „Văzut de la Chișinău, Statul Român apare în ipostaza dezonorantă de vârf de lance al imperialismului american”[5]. Roșca pune toată politica României din ultima vreme în cheia unui servilism pro-american tipic românesc, completat de unul pro-european, care a distrus cvasi-complet suveranitatea României. Pe cale de consecință, tendințele unioniste ale României ar purta în sine nimic altceva decât interesele imperialiste americane și europene, în dauna noii victime care va fi de aici înainte Moldova. Aceasta din urmă ar urma să-și piardă suveranitatea, controlul asupra economiei și chiar securitatea, pe modelul Ucrainei, care, forțată de Occident să aleagă „calea europeană” (și NATO), a devenit un casus belli pentru Rusia, în mod justificat. Ceea ce s-a petrecut în Donbas se poate petrece, sugerează Iurie Roșca, și în Republica Moldova, unde deja autonomia găgăuză dă semne clare de nemulțumire la cântecul de sirenă unionist.

Unionismul nu este, la limită, decât un instrument al Americii de a distruge noua Cartagină, adică Rusia: „Cartagina trebuie distrusă!, – repetă în mod obsesiv, până la leșin, șoimii militarismului american. Iar rolul de Cartagina îi este atribuit, așa cum bine se știe, Rusiei. Și pentru această misiune istorică, prescrisă de dumnezeul războiului, atlantiștii sunt gata să sacrifice fără nici o remușcare o țară ca Moldova, precum au făcut-o dintotdeauna în astfel de situații. Doar că este regretabil faptul că în acest scenariu deloc optimist rolul de vârf de lance, de călăuză falsă, de ispititor prefăcut îi este rezervat Bucureștiului oficial”, scrie Iurie Roșca.

Vom încerca să evaluăm cu toată seriozitatea aceste idei, din motivul principal că le considerăm posibil întemeiate. Ele, cum se spune, „trag un semnal de alarmă” în legătură cu direcția geostrategică pe care pare că a pornit în ultima vreme Republica Moldova și care ar fi, în această optică, nu numai greșită, cât mai ales periculoasă.

Prima constatare pe care trebuie s-o facem este că Moldova însăși pare un stat „bicefal”, ca de altfel și România, un soi de Ianus Bifrons geopolitic, dar inversat: rolul președintelui Dodon, pro-rus, este în România asumat, voalat, de coaliția guvernamentală, pe care „purii și durii” integrării euro-atlantice o acuză de trădare în raport cu Vestul și de cochetare pe ascuns cu Estul. În schimb, rolul guvernului Republicii Moldova, pro-european și pro-american (cel puțin teoretic), este asumat în România de președintele Iohannis. Curiozitatea situației devine mai vădită dacă ne uităm mai atent la acest tablou, care seamănă cu o carte de joc, în care figura, aceeași, e răsturnată în oglindă. În timp ce președintele României, Iohannis, pierde în ultima vreme, relativ, din putere, iar coaliția de guvernare devine din ce în ce mai stăpână pe situație, în Republica Moldova lucrurile stau pe dos: președintele Dodon este din ce în ce mai izolat (relativ), iar coaliția de guvernare mai stăpână pe destinul țării. Pe scurt, România devine, de fapt, „mai puțin euro-atlantică” (în ciuda temerilor pe care le exprimă Iurie Roșca), tinzând spre un statut de țară „cvasi-vișegradiană”, în timp ce Republica Moldova pare a deveni din ce în ce mai euro-atlantică și mai puțin pro-estică. Dar, dacă pericolul vine dinspre unire, analiștii de peste Prut trebuie să țină seama că România este acum la un nivel de reafirmare a capacităților diplomatice estice, în dauna celor vestice, sau, mă rog, în completarea acestora din urmă. Oare e prea mult să credem că România este un fel de receptacol estic al unei Moldove vestice? Mișcarea de „rotație geopolitică” fiind de la est la vest (cum știm de la Dimitrie Cantemir!), o Moldovă care tinde spre vest ce se unește cu o Românie care caută un echilibru cu estul înseamnă, finalmente, chiar un echilibru cu estul! Deoarece ponderea Moldovei în această fizică geopolitică este relativ mică (în raport mai ales cu estul, dar evident, și cu vestul), rezultă că destinul Moldovei este acela de a împăca cele două corpuri geopolitice aflate în contact, și nu de a le separa. Comparația cu Ucraina nu stă în picioare – iar analiștii din Moldova știu mai bine acest lucru, pentru că Ucraina însemna în primul rând Crimeea (Sevastopolul!), adică un punct strategic esențial al Rusiei în zona Mediteranei și mai departe (nu intrăm acum în amănunte legate de actuala „aventură”, în sens pozitiv, atlantică a Rusiei, deși tema există), dar și Donbas-ul, ca element de natură a asigura un fel de Ucraină-tampon între Rusia și NATO (în actuala situație din Donbas, Ucraina nu poate fi parte a NATO și nu va fi). Așadar, dacă din punct de vedere maritim Rusia și-a atins scopul, din punct de vedere „continental”, ea se poate baza pe Donbas, dar și pe o Transnistrie care este din ce în ce mai aproape de Rusia și din ce în ce mai departe de Republica Moldova.

Există chiar voci, și nu din rândul analiștilor români (de aici sau de dincolo de Prut), care afirmă deschis că România și Rusia sunt deja într-un scenariu de colaborare pe tema Republicii Moldova[6]. Pe scurt, ar fi vorba despre (cinic vorbind) „schimbul” Republica Moldova – Transnistria. Kremlinul ar împușca dintr-odată doi iepuri: ar ieși din „încercuirea” ucraineană prin România, care ar deveni, așa cum se pare că e cazul, din ce în ce mai puțin ostilă Rusiei, și ar rezolva în cont propriu situația într-o Transnistrie pe care Traian Băsescu, „nebunul” de pe tabla de șah, o consideră, diplomatic, spațiu rusesc.

Eurasia – cheia de boltă a viitorului geopolitic

Problema Republicii Moldova nu poate fi însă redusă la relația dintre actorii zonali pe care i-am pomenit până acum. Extinderea sferei de cuprindere a tabloului va aduce noi elemente clarificatoare. Dar pentru că actorii zonali sunt cei care ne interesează în primul rând, vom căuta să pornim de la și să revenim mereu la ei.

Deoarece am amintit articolul lui Iurie Roșca (ni se pare reprezentativ pentru starea de spirit moderat-îngrijorată din Republica Moldova), care, cum bine se știe, este un adept al teoriei eurasianismului, vom face de la capul locului o afirmație tranșantă: ceea ce se vede acum pe teren, cu bune și rele, este chiar procesul de integrare eurasiatică. Mai mult decât atât, unirea Republicii Moldova cu România pare a fi chiar unul dintre componentele acestui proces, de altfel foarte firesc. Dacă în 1939 pactul Ribbentrop-Molotov a înspăimântat lumea anglo-saxonă (sau, altfel spus, în termeni geopolitici, talasocrația globală), și, prin recul, ne-a afectat și pe noi, în sensul epocii (respingerea acelui act face parte din recuzita obligatorie a oricărui patriot român, dar, atenție!, trebuie să vedem lucrurile în termenii epocii – dacă privim, de exemplu, spre acordul secret dintre Napoleon și țarul Alexandru I, de la Erfurt, din 1808, neînțelegând spiritul epocii, vom fi la fel de „indignați”, dar sensul adânc al istoriei ne va scăpa), actualul pact germano-rus, ale cărei urmări se văd din ce în ce mai clar pe hartă, trebuie să ne găsească la fel de realiști. De data aceasta, forțele implicate sunt și extra-europene și de aceea tabloul este mai încărcat, dar, față de 1939, lucrurile nu sunt mult diferite.

Știm că recent Austria și Rusia au semnat un acord pentru prelungirea căii ferate Transsiberiene până la Viena[7]. Acest lucru este un semnal de alarmă pentru SUA, așa cum a fost construcția Transsiberianului la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru Halford Mackinder, geopoliticianul englez care a teoretizat existența pivotului geografic al istoriei (The Geographical Pivot of History, 1904). De fapt, abia acum, odată cu planurile chineze vizând noul drum al mătăsii (OBOR, One Belt One Road), temerile lui Mackinder se pot cu adevărat adeveri, deoarece, în afară de epoca sovietică, relativ prosperă și relativ industrializată (nu suficient de tehnologizată, totuși, pentru a rezista în fața concurenței talasocratice reprezentată în principal de SUA și aliații săi), Eurasia nu a a avut niciodată oportunitatea unei reale integrări și unei reale afirmări în plan economic. Aportul Chinei aici este cu adevărat esențial. Iar de China și de planurile sale gigantice de legare a Extremului Orient de vestul masei continentale eurasiatice se pot atașa toate celelalte economii ale zonei; procesul, de altfel, pare că a început, nu numai în Europa (exemplul pe care l-am dat mai sus cu acordul dintre Austria și Rusia), dar și în Orient. Acordul recent dintre India și Iran de a construi o cale ferată între portul Chabahar din sudul Iranului (golful Oman) și partea de nord a Iranului (Mashhad), cu prelungire spre Turkmenistan, este tot o consecință a OBOR și tot o realitate a integrării terestre a continentului eurasiatic[8]. Evident, în acest scenariu, SUA sunt spectatoare. Sau, mai bine spus, caută să întrerupă aceste scenarii de continuitate economică prin mijloacele cunoscute (geopolitica haosului, a se vedea în special cazul sirian), dar aceste scenarii de „balcanizare” a Eurasiei (cum le numea demnul continuator al lui Mackinder, Brzezinski[9]) nu vor putea, finalmente, să aibă câștig de cauză.

De altfel, o întrebare se poate naște, iar răspunsul la ea poate să ne dea dimensiunea procesului pe care l-a pomenit analistul român din Republica Moldova: de fapt, cât este de slabă, acum, Cartagina pe care vrea SUA s-o distrugă prin extinderea NATO în mica republică de la est de România? Cât de slabă este această Rusie pe care unirea României cu Republica Moldova o va slăbi și mai mult?

Dacă privim dincolo de orizontul local, vedem că Rusia, chiar fără Ucraina (dar nu cumva mai liberă de „balastul” ucrainean de care nici Europa nici SUA par a nu se mai îngriji prea tare?), joacă în multe scenarii globale care, pe termen lung, nu se poate să nu-i aducă beneficii.

Bunăoară, Rusia a semnat de curând un acord cu Arabia Saudită pe care specialiștii în domeniu l-au considerat istoric, revoluționar. Este vorba despre oferta Rusiei de a investi în compania saudită Aramco, alături de China[10]. Acest episod era deja întrevăzut ca un soi de schimbare geopolitică a secolului încă din toamna anului trecut[11].

Rusia este, de asemenea, implicată, pare-se cu rezultate spectaculoase, în uriașul „șantier” energetic extrem-oriental, acolo unde sistemul de conducte de gaz proiectate să aprovizioneze China în principal merge ca pe roate[12]. Cele două proiecte gigantice din Siberia, alături de Turk Stream și Nord Stream I și II[13] asigură Rusiei, practic, rolul central de furnizor al energiei în Eurasia.

Pentru ca tabloul să fie complet, trebuie să observăm că, în timp ce integrarea eurasiatică dirijată de China și Rusia pare că ia avânt, fostele noduri ale rețelei atlantiste din lume par a se desface în favoarea tot a celor două țări pomenite. Recentele evoluții din peninsula Coreeană, unde procesul de destindere dintre Nord și Sud ocolește SUA și pare a fi condus din umbră de China, vorbește de la sine despre incapacitatea SUA de a mai ține pasul cu noile realități geopolitice. Practic, SUA sunt, din punct de vedere geopolitic, mereu în urma giganților eurasiatici. Siria este cazul cel mai fierbinte, dar și cel mai spectaculos în care SUA au pierdut partida, așa cum au anunțat unele voci încă de acum un an[14].

Ca un fel de încoronare a unui proces ce pare a merge împotriva lozincii America First, de care uzează adesea președintele american Trump, relațiile dintre Japonia și Rusia, atât de marcate de spectrul atlantist, par a intra și ele într-o logică de tip eurasiatic, devreme ce se discută despre planuri de construcție a unei legături terestre între insulele Sahalin și Hokkaido[15].

Date fiind aceste elemente, și multe altele, pe care nu le putem aminti din lipsă de spațiu, întrebarea pe care am formulat-o mai sus, în legătură cu slăbiciunea Rusiei, devine ușor retorică. Desigur, SUA nu vor sta pur și simplu să asiste la acest fenomen de demantelare a influenței lor în lume. Dar, odată așezate, premisele geopolitice ale lumii așa-zis multipolare, la care Rusia visează (pe bună dreptate) vor fi greu, dacă nu imposibil, de destructurat. În acest scenariu pe termen lung și cu o miză planetară, integrarea Republicii Moldova în UE și NATO, decisă la „spartul târgului”, devine aproape un episod nesemnificativ. Din punctul de vedere al Republicii Moldova (și al României, evident), acest proces însă poate fi considerat istoric. O integrare euro-atlantică ce se va termina printr-o unire eurasiatică poate fi, într-adevăr, o surpriză pentru toți actorii care participă la acest dans planetar.

de Cristi Pantelimon

 

NOTE


[1] http://independent.md/infografic-cum-au-evoluat-exporturile-moldovenesti-spre-rusia-si-romania-ultimii-10-ani/#.WpfR123FLtQ

[2] http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2018/02/28/je-plaide-pour-un-protectionnisme-rationnel-et-pour-la-preservation-des-val.html

[3] https://deschide.md/ro/stiri/politic/27114/Filip-anun%C8%9B%C4%83-c%C4%83-%C3%AEn-cur%C3%A2nd-Transgaz-va-cump%C4%83ra-Vestmoldtransgaz.htm

[4] https://www.flux24.ro/dodon-nervos-dupa-vizita-lui-fifor-la-chisinau-condamn-planul-de-infiintare-a-unui-batalion-mixt-moldo-roman/

[5] http://flux.md/articles/statul-roman-ca-varf-de-lance-al-imperialismului-american

[6] http://www.limesonline.com/cartaceo/2018-lanno-della-moldova?prv=true

[7] https://www.railwaypro.com/wp/russia-austria-sign-historical-transport-agreement/

[8] http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2018/02/26/iran-and-india-belt-and-road-by-another-name.html

[9] http://robertsteuckers.blogspot.ro/2017/06/strategia-brzezinski-axa-paris-berlin.html

[10] https://oilprice.com/Geopolitics/International/Saudi-Arabia-Russia-Ink-3-Huge-Energy-Deals.html

[11] https://oilprice.com/Geopolitics/International/Is-This-The-Geopolitical-Shift-Of-The-Century.html

[12] http://www.chroniquesdugrandjeu.com/2018/02/pendant-ce-temps-dans-les-tubes.html

[13]http://www.bursa.ro/germania-autorizeaza-constructia-gazoductului-nord-stream-2-339787&s=international&articol=339787.html

[14] http://hervelebideau.canalblog.com/archives/2017/01/03/34759181.html

[15]http://www.europesolidaire.eu/article.php?article_id=2913&r_id=&t=Future%20int%E9gration%20%E9conomique%20entre%20la%20Russie%20et%20le%20Japon?

Sursa: estica.eu

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,