“Reântoarcerea banului rătăcitor”

10:58, 14 mai 2018 | Opinii | 456 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

În toiul crizei grecești, când creditorii internaționali, cot la cot cu Uniunea Europeană, amenințau țara cu apocalipsa fiscală, Yanis Varoufakis, ministrul finanțelor de atunci, a avut o idee genială care le-a produs insomnii tuturor infatuaților care se credeau invincibili în lupta lor de jefuire a Greciei. Nici mai mult nici mai puțin, Varoufakis propunea emiterea unei noi monede.

La prima vedere nu pare nimic extraordinar în propunerea lui Varoufakis. Teoretic o poți face, dar practic ai probleme majore. În primul rând ai o problemă de încredere care e dublată de circulația euro pe piața proprie. Se știe că atunci când ai în paralel în circulație o monedă slabă și una tare, instinctul natural al populației este să scape de moneda slabă și să păstreze moneda puternică. Asta se traduce într-o devalorizare accentuată a monedei slabe, în paralel cu o supraapreciere a monedei puternice. În plus, există probleme legate de obligațiile statului, gen plăți de salarii și pensii, returnare de taxe s.a.m.d. Dacă te apuci să emiți o monedă nouă, e greu de crezut că vei putea plăti la intervalul stabilit întrucât croirea unei noi infrastructuri financiare e extrem de dificilă. Și-ar mai fi o problemă majoră: Banca Națională. Cine-ți gestionează noua monedă? Era imposibil în cazul Greciei ca Banca Națională, instituție aflată deja în ograda BCE, să fi acceptat să participe la o asemenea lovitură pentru stăpânii ei.
Sunt doar câteva probleme vizibile cu ochiul liber. Însă acestea reprezintă doar partea vizibilă a aisbergului. În realitate ai parte de o infinitate de alte probleme mai mici sau mai mari. În plus, în cazul Greciei, exista marea problemă a băncilor care, subordonate fiind BCE, puteau oricând refuza procesarea noii monede și, în același timp, puteau bloca fluxurile financiare din și înspre guvern.

Presat fiind de probleme și de timp, Varoufakis a găsit o rezolvare isteață a tuturor provocărilor legate de emiterea unei noi monezi. Pornind de la premisa că singura instituție financiară care poate rămâne loială statului grec este Ministerul de Finanțe pe care-l coordona și, prin subordonare, trezoreria statului, Varoufakis a definit un framework pornind de la această realitate nu prea ofertantă. Cum, din punctul de vedere al statului, cei care au dreptul să folosească bani sunt ori cei care au de dat bani statului(oameni de afaceri, angajați ai firmelor private, etc.), ori cei care au de primit bani de la stat(pensionari, salariați la stat, firme cărora li se returnează taxe, asistați social s.a.m.d.) rezultă limpede că se poate croi un sistem financiar paralel controlat 100% de către stat și care să nu aibă absolut nimic de-a face cu cel bancar. Vrei, nu vrei, până la urmă tot ajungi la fisc. Asta însemna că statul avea deja un sistem capabil să gestioneze obligațiile reciproce. Mișcarea gândită de Varoufakis a fost simplă și, în același timp, genială: pentru fiecare identitate fiscală, statul deschide un cont la trezorerie și emite un card care-i dă acces posesorului la propriul cont. Moneda emisa este în fapt un sistem de obligații de tipul IOU(„I owe you”), gestionând tot ceea ce înseamnă fluxuri financiare în raport cu statul.

Însă abia acum vine partea interesantă. Varoufakis intenționa să deblocheze și transferurile dintre aceste conturi, astfel încât obligațiile IOU să funcționeze și între entitățile fiscale. Ceva de genul „am cumpărat trei kg. de cartofi de la tine, pe care i-am acoperit cu cele cinci kg de fasole pe care le-am vândut lui X s.a.m.d.”. Partea isteață e că tehnologia existentă face posibilă implementarea extrem de rapidă a unor astfel de sisteme. Varoufakis era pregătit ca după Referendumul în care grecii au spus οχι(nu) austerității să treacă pe noul sistem. Avantajele erau multiple. În primul rând mișcarea ar fi izolat statul grec și contribuabilii săi de uraganul financiar care-ar fi putut fi dezlănțuit de către finanțatorii externi. Apoi, toată tărășenia bancară și nebunia de rigoare ar fi plasat-o adevăratului ei stăpân, anume Banca Centrală Europeană care se trezea brusc din rolul de șantajist în cel de vânat.

Așa cum vă spuneam, strategia lui Varoufakis a produs fiori reci pe spinările ticăloșilor care vânau Grecia. Informația transmisă cancelariilor direct interesate de căsăpirea Greciei s-a constituit într-un șoc atât de intens încât, brusc, recuperarea datoriilor a trecut pe planul doi, prim-planul fiind dedicat înlocuirii lui Varoufakis. Lucru care, de altfel, s-a și petrecut după o ceartă teribilă dintre el și Tsipras. Partea bună a întregii tevaturi a fost aceea că ticăloșii internaționali au lăsat-o mai moale, de teama ca un eventual alt accident să nu cumva să le amenințe transformarea hârtiilor lor false în bunuri tangibile grecești.

Este însă interesant că operațiunea gândită de Varoufakis nu a murit odată cu demiterea sa. Din contră, așa cum se întâmplă cu marile idei, ea a rămas o perioadă la dospit în inconștientul popular, pentru ca în prezent să-și facă loc puternic în prim-planul politicii. Spre disperarea lui Merkel, ea bubuie acum în Italia unde cei de la MoVimento 5 Stelle o propun ca prioritară. Adoptarea unei monezi paralele ar fi o lovitură teribilă atât pentru Germania cât și pentru moneda euro. Practic aceasta ar permite o independență sporită statului care-o adoptă, ca să nu mai vorbim că s-ar putea constitui într-un framework extrem de puternic pentru o ieșire din teroarea monetară a EUR. Mi-e greu să cred că cei de la 5 Stelle vor fi capabili să guverneze, mai ales că întreaga lor mișcare e o umflare cu pompa a unor slogane fără nicio idee sau ideologie în spate. În aceste condiții, capacitatea lor de a guverna fără a face prostii teribile se apropie de zero. Ceva îmi spună însă că „tehnologia lui Varoufakis” îi face pe unii de pe lângă Geneva să aibă insomnii teribile. Nu de alta, dar ăsta – sau ceva asemănător – ar fi primul pas către suveranitate.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , ,