Războiul din Ucraina a început în Yugoslavia(2)

17:13, 23 februarie 2018 | Opinii | 956 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Plan, care este foarte aproape de finalizare: Croaţia, Slovenia, Bosnia, Macedonia şi Muntenegru sunt deja colonii ascultătoare ale SUA.

Date fiind negocierile de intrare în UE şi în NATO, Serbia e pe cale a se preda şi ea. O Albanie musulmană mare (în pregătire) alături de o republică islamistă de facto, Bosnia, sunt dovada că islamul este aliatul cel mai preţios al SUA pentru controlul Europei.

Nu voi intra în istoria Kosovo şi a relaţiilor dintre această regiune şi Serbia pe verticala timpului şi nici în prezentarea conflictului ca atare. Nu am s-o fac pentru că altul este obiectivul acestei analize, dar şi pentru că evenimentele se mişcă în jurul nostru cu aşa de mare viteză încât risc să nu ajung cu textul în Ucraina înainte ca acolo să se petreacă lucruri extrem de grave. Lucruri pentru care cooperează cu sârg aceleaşi forţe care au acţionat şi împotriva Yugoslaviei extern şi intern: falangele imperialismului în colaborare cu o manifestare extremă de intoleranţă/supremaţie etnică, ce nu are nimic de-a face cu naţionalismul. Cei interesaţi de istoria zonei şi de desfăşurarea conflictului pot găsi chiar în presa şi literatura românească scrierile lui Raico Cornea, Florin Cristescu, Sorin Bogdan, Eugen Mihăescu, Mile Cărpenişan, Adelin Petrişor.

De asemenea, referirea aproape exclusivă la acţiunile agresorilor interni şi externi, nu înseamnă că partea iugoslavă/sârbă nu are nicio vină, excese, greşeli, păcate. Dar ele: 1. Sunt mult reduse ca dimensiuni în raport cu cele ale agresorilor şi 2. Discutarea lor ar fi o divagaţie nenecesară de la tema acestei analize.

Dezmembrarea şi colonizarea Iugoslaviei, realizată prin restructurarea liberală a economiei impusă de FMI, bombardamentele NATO şi conflictele etnice, a fost programată încă dinainte de 1990, având ca motivaţie interese colonial-imperialiste economice, ideologice şi strategice ale statelor NATO, în primul rând ale SUA şi Germaniei.

 

Orice naţiune de pe glob este o piaţă şi/sau o potenţială ameninţare a intereselor americane

 

În articolul său Gagging on the Irony, analistul economic Charles Hugh Smith spune:

Politica externă a Americii este una a absolutului drept de a influenţa afacerile interne şi politica oricărei naţiuni care prezintă interes, ceea ce pentru un imperiu cu adevărat global înseamnă orice naţiune de pe planetă pentru că orice naţiune este o piaţă şi/sau o potenţială ameninţare a intereselor SUA.

Asasinarea liderilor aleşi – nicio problemă. Finanţarea unor partide noi, pro-SUA – un mizilic. Incitarea disensiunilor şi dezacordurilor pentru a destabiliza regimuri – o treabă de rutină. Finanţarea făţişă a propagandei – una dintre specialităţile noastre. Privatizarea activelor publice astfel încât să răsplătim prietenii şi corporaţiile de acasă – nimic mai profitabil decât ca monopolul public să devină monopol privat.

Unul dintre mijloacele cel mai eficiente de a ne amesteca este cel economic. Mai întâi presăm guvernul luat ca ţintă şi centrele de putere civilă – universităţi, corporaţii, bănci şi alte instituţii – să liberalizeze economia şi sistemul bancar pentru a permite intrarea creditului şi investiţiilor externe, sub masca încurajării dezvoltării avantajoase.

Apoi, inundăm economia cu credit ieftin, din belşug, mai întâi pentru a cumpăra resursele naturale şi cele mai valoroase active, şi apoi pentru a alimenta o orgie a consumului, care, pentru localnicii şi întreprinderile leşinate după credit, pare de necrezut.

Guvernul este încurajat să împrumute pentru a finanţa mari proiecte de infrastructură (care, desigur, sunt construite de firme străine) şi alte proiecte de dezvoltare, cu mari felii, din miliardele împrumutate, rezervate pentru mitele, onorariile, conturile of-shore ale politicienilor, funcţionarilor şi altora.

Această monumentală expansiune a datoriei slăbeşte moneda naţională şi economia, fluxul de credit mutându-se repede dinspre proiectele de producţie, concrete, către zona speculativă.

Proiectele se opresc, robinetul creditului se închide şi valurile de creditori, care au crezut că vremurile bune vor ţine o veşnicie, se văd falimentari.

Am dat acest pasaj mai lung pentru că el se leagă de ceea ce s-a întâmplat în Iugoslavia, dar şi în toată zona central şi est-europeană după căderea comunismului. Ca să nu mai vorbim de America Laină; Asia sau Africa. Nu se poate, atunci când citim aceste câteva rânduri să nu ne amintim de tot parcursul României şi de situaţia în care ne aflăm acum. Şi e bine să înţelegem că, dincolo de aceste aspecte economice, funcţie de interesele imperiului, putem trece şi prin alte experienţe neplăcute similare cu cele prin care a trecut fosta federaţie iugoslavă.

 

Agresiunea economică împotriva Iugoslaviei

 

Destabilizarea Iugoslaviei, apreciată pentru independenţa de Pactul de la Varşovia şi văzută încă, în anii ’80, ca un tampon între Vest şi URSS, începe totuşi din 1984. Motivul: trecerea de la statusul de independent (nealiniat) politic la nivel internaşional la cel de pion al SUA.

National Security Decision Directive 133 – United States Policy towards Yugoslavia, sub limbajul aparent binevoitor – decizia de a susţine eforturile Iugoslaviei de a depăşi criza financiară, determinarea de a adânci cooperarea economică, încurajarea mersului către o structură economică de piaţă eficientă (neoliberală!) – arată interesul deosebit al SUA pentru Iugoslavia şi prevede de fapt impunerea economiei de tip neo-liberal, cu ajutorul reformelor pieţei şi terapiei de şoc, prin intermediul instituţiilor dominate de SUA: Banca Mondială şi FMI.

Aplicarea acestei strategii a fost mult uşurată de datoria de aproape 20 miliarde de dolari a Iugoslaviei deja acumulată până în 1981. Ca urmare a reformelor neo-liberale aplicate în cooperare cu instituţiile internaţionale amintite mai sus şi sub presiunea constantă a instituţiilor, politicienilor şi a funcţionarilor de rang înalt americani, salariile au fost îngheţate, a fost oprită subvenţionarea preţurilor, întreprienderile închise, cheltuielile sociale reduse sau chiar tăiate, şomajul a crescut ameţitor, moneda a fost devalorizată, standardul de viaţă a scăzut mult; economia slăbită a fost reorientată în mare spre plătirea datoriei externe. (Vezi Gervasi, ‘Germany, the US, and the Yugoslav Crisis, Covert Action Quarterly, nr. 43)

În plus, intrarea capitalului străin şi invadarea pieţei cu produse de import au făcut ca producţia industrială să scadă de la un plus 7 % la minus 10 %. Prin anii 1989-1990 numai datorită măsurilor impuse de Banca Mondială au fost concediaţi circa 600.000 de iugoslavi (la o populaţie de 23 milioane în 1991). În acelaşi timp, alte sute de mii, care lucrau pe salarii de mizerie, nu erau plătiţi cu lunile. (World Bank, Industrial Restructuring Study: Overview, Issues, and Strategy for Restructuring, (Washington, D.C., June 1991)).

La începutul lui 1990 salariul real scăzuse cu 41 %. (Vezi Gervasi, ‘Germany, the US, and the Yugoslav Crisis, Covert Action Quarterly, No. 44). Preluarea de către FMI a controlului asupra Băncii Centrale lăsase fără putere guvernul federal. Transferurile de plăţi de la Belgrad către republici fuseseră îngheţate (Michel Chossudovsky “Dismantling Former Yugoslavia, Recolonizing Bosnia.” Capital & Class 21, no. 2 (Winter, 1997): 1-12.; Parenti, To Kill a Nation: The Attack on Yugoslavia, 21). Toate acestea au reactivat disensiunile interetnice anterioare, domolite, dar nestinse total, în perioada lui Tito, şi au asigurat ambiţiilor politice ale unora dintre politicienii republicilor combustibilul necesar pentru pregătirea şi declanşarea mişcărilor secesioniste.

În paralel, a început şi acţiunea de sprijinre a dezmembrării la nivel politic şi militar şi din partea altor state NATO. Germania a sprijinit intenţia desprinderii din Iugoslavia a Croaţiei şi Sloveniei, republicile cele mai bogate, tot mai deranjate de ideea de a le susţine cu subvenţii pe cele mai sărace, inclusiv cu furnizarea de armament şi cu antrenarea armatelor acestora. O atitudine deschis favorabilă şi ajutor au primit cele două şi de la Austria şi Ungaria, cea din urmă fiind calea de tranzit a armelor occidentale (nu numai germane) către ele.

Dar cel puţin la fel de importantă ca cele deja enumerate a fost agresiunea mediatică occidentală, o revărsare fără egal, până în acel moment, de ură, minciună, contrafacere, părtinire, ipocrizie, manipulare.

Va urma.

Paul Ghițiu

Sursa: https://solidaritateeuropeana.wordpress.com

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , , , ,