Productivitatea pe salariat – marea diversiune colonialistă

17:40, 9 ianuarie 2018 | Opinii | 837 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Dacă angajații sau eventual sindicatele din care fac parte cer salarii mai mari, invariabil angajatorul răspunde fie că productivitatea nu permite, fie că mărirea este condiționată de măsura în care productivitatea permite. Dacă întrebi de ce în Germania, de pildă, salariile sunt de 7-8 ori mai mari decât în România, invariabil răspunsul, cu statisticile pe masă, este că din cauza productivității pe salariat mult superioare acolo față de aici. Dacă soliciți o explicație pentru faptul că, în cadrul aceleiași companii, să zicem tot germane, salariul pe o funcție strict similară și pentru o aceeași muncă este de vreo 3-4 ori mai mare în subsidiara companiei din Germania decât în subsidiara aceleiași companii din România, invariabil ți se va spune că totul provine din diferența de productivitate. Te pot lua vertijurile! Cum dracu’, la aceeași muncă și la absolut aceleași condiții tehnologice și de organizare, poate fi mai mare productivitatea unui salariat într-un loc decât în altul, de exemplu în Germania, decât în România?!

 

Simplu! Productivitatea este un indicator care are la numărător „producția“ și la numitor numărul de salariați (angajați). Concepția „modernă“ – însușită și practicată în toate sistemele statistice din lume – definește „producția“ ca „valoare adăugată“. Aceasta din urmă are, în esență, două componente: „compensarea salariaților“ și „excedentul brut de exploatare“ (mai pe șleau și mai simplu: salarii și profituri). Cu alte cuvinte, la condiții identice, cu cât salariile sunt mai mari, numărătorul este mai mare și, deci, productivitatea salariaților este mai mare! Nu există un alt indicator economic care să fie condiționat tautologic de el însuși precum așa-numita „productivitate salarială“ (pe salariat). Afirmația axială în legătură cu acest indicator este că nivelul salariilor depinde și trebuie să depindă de nivelul productivității, în timp ce, în fapt, nivelul (mai mare sau mai mic) al salariilor este cel care condiționează nivelul (mai mare sau mai mic) al productivității. Fiind componenta principală a numărătorului din indicator, numai creșterea salariilor duce automat la creșterea productivității! Nici nivelul tehnologic nu are o asemenea influență copleșitoare, pentru că modifică pozitiv productivitatea, reducând numitorul (numărul de salariați), dar slăbește și numărătorul cu factura investițională. Nivelul salariilor este cel ce determină nivelul productivității, dar să nu crești cumva salariile fără să crească mai întâi productivitatea! Ceva cretin! Dar cu schepsis! Sunt salariile mici (numărătorul este mic!), deci productivitatea este mică. Și dacă productivitatea este mică, nu pot fi mărite salariile! Mai precis, sunt salariile mici, nu pot fi mărite salariile. Frumos, nu?!

 

Acest mecanism nu putea să nu fi fost valorificat de secole de către sistemul colonial în interesul exploatării colonialiste a periferiilor de către centrele de putere. Ca dovadă, a fost transformat în principalul instrument al promovării și perpetuării relației coloniale. Iar „productivitatea salarială“ este ustensila de bază în justificarea exploatării colonialiste transfrontaliere și a transferurilor imense de substanță economică din rețelele globaliste ale multinaționalelor. În centru, salariile sunt mari! Pur și simplu, pentru ca în acestea să existe prosperitate. Nu contează de unde provine! Asta înseamnă automat că productivitatea este înaltă. Și, prin productivitatea înaltă, sunt justificate salariile mari! La periferii, salariile sunt mici. Deci, tot automat productivitatea este mică. Cu productivitatea mică sunt justificate salariile mici! Ba mai mult, se fundamentează menținerea acestora, pentru că nu ar permite altceva productivitatea mică! În plus, pentru glorificarea și cimentarea relației coloniale, se teoretizează nevoia salariilor mici la periferii, astfel încât minunatele capitaluri din centru să vină să mântuiască periferiile. Ceea ce, în termenii trădătorilor de neam și țară de la periferii, înseamnă practicarea aici a salariilor mici pentru asigurarea „atractivității“ investiționale.

 

Uitați-vă la România. Dacă ne luăm după guvernatorul Isărescu, de departe cel mai vajnic justificator al salariilor mici din România, explicația se află în nivelul productivității, considerat cel care condiționează și trebuie să condiționeze nivelul salariilor într-o economie. După sistemul tautologic al explicării „productivității“ în scopuri colonialiste, nu poți ieși niciodată din corsetul salariilor mici, chipurile, derivat din productivitate! Așa ceva probabil urmărește dl Isărescu, folosind cheia productivității, evident, în dauna țării sale (sau presupus țării sale). Că se înfundă în nemernicia propriilor explicații o dovedește faptul că realitățile se încăpățânează să arate o cu totul altă față, mult mai hâdă decât conexiunile la care ne invită domnia sa. Datele statistice ale UE (Eurostat) indică o diferență de productivitate între, de pildă, Germania și România, de 3,8 ori (65.500 euro pe salariat față de 15.500 euro pe salariat). Și atunci, de unde, în medie, o diferență de salarii de 7-8 ori?! Isărescu și oamenii domniei sale nu au absolut nicio explicație! Nici nu se străduiesc să o caute, darămite s-o găsească! Căci dânșii o știu, dar nu vor să ne-o spună explicit și nouă. Este amprenta colonială! Salariile mici constituie amprenta colonială nu numai ca explicație, ci și ca instrument colonial și efect colonial.

Ilie Șerbănescu

 

Sursa: cotidianul.ro

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , ,