Preşedintele Trump, NATO şi România (IV)

11:00, 25 mai 2017 | Opinii | 1826 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:
Adresa scurtă: http://flux.md/cPgfz

Ann Hart Coulter, 56 de ani, este o publicistă conservatoare new yorkeză, comentatoare la televiziunile naţionale MSNBC, CNN şi Fox News şi la posturi de radio, editorialistă sindicalizată, autoare a 12 cărţi de politici interne americane, multe dintre ele pe listele de best seller ale lui New York Times, iar lecturile ei favorite sunt Biblia şi Anna Karenina. Născută dintr-un tată catolic şi o mamă protestantă şi înregistrată la partidul republican din 2011, la o conferinţă publică a zis: “Cristos a murit pentru păcatele mele,      nu-mi pasă de nimic altceva, şi nimic altceva nu contează”. Imediat după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, la New York, a spus, că numai musulmanii puteau fi în spatele lor, că nu toţi musulmanii sunt terorişti, dar că toţi acei terorişti capabili să omoare mii de oameni într-o oră sunt musulmani, şi în 2007 a afirmat în faţa studenţilor de la Universitatea din California de Sud, că “Islamo-fascismul este o realitate”. Ea a reacţionat instantaneu după atentatele teroriste islamice, sângeroase, de la Paris, la 13-14 noiembrie 2015 (130 morţi şi 368 răniţi), în 14 minute a pus pe Twitter 11 mesaje împotriva imigraţiei islamice în Vest şi     într-un al 12-lea tweet, după o oră şi ceva,  a scris următoarele: “Dacă avem chef, putem să aşteptăm până în noiembrie următor, când va avea loc votul, dar Donald Trump a fost ales preşedinte în noaptea asta” – acest ultim mesaj a fost comentat de  4,1 milioane de ori şi a primit  8,7 milioane de like-uri.

Profeţia  lui Ann Coulter s-a împlinit dincolo de toate aşteptările autoarei. Peste un an de zile Donald Trump a ajuns preşedinte al SUA, acelaşi terorism fără frontiere precipită acum brusc, într-o lume de azi împotmolită şi mizerabilă, (1) închegarea unei posibile Doctrine Trump, a unei “politici de stăvilire” a islamismului radical global (vezi fosta “politică de stăvilire” a comunismului, a fostului preşedinte american Harry Truman, din 1948); (2) reinventarea noului NATO din următorii ani, cu misiunea #1 lupta globală contra terorismului islamic şi (3) normalizarea relaţiilor generale cu Rusia şi “pacificarea” Europei de Est, ca zonă de întâlnire de gradul III, militară, a lumii euro-atlantice, cu lumea euroasiatică – “mă aştept la rezultate bune cu Rusia pe termen lung, ar fi un lucru fantastic să ne înţelegem cu ea”, spunea, menţinându-se statornic pe mai vechile sale poziţii,  preşedintele american la conferinţa de presă de după întâlnirea cu secretarul general al Alianţei nord-atlantice, Stoltenberg, de la Washington, la 12 aprilie 2017.

Vezi și  Sensul destinului comun al popoarelor Eurasiei. Manifest Destiny și corectitudinea geopolitică

În ce priveşte apariţia, după primele 100 de zile ale noii Administraţii de la Casa Albă, a unei posibile doctrine prezidenţiale de politică externă şi militară, trebuie subliniat că originile ei pot fi identificate încă de la 16 iunie 2015, când Donald Trump şi-a anunţat oficial candidatura în cursa pentru nominalizarea republicană la  funcţia de preşedinte al ţării. Atunci, la Trump Tower din New York, pe agenda domestică şi internaţională a candidatului Trump a apărut, pentru prima oară, combaterea terorismului islamic global. Şi, până astăzi, acest subiect împreună cu imigraţia musulmană în SUA au rămas în acea agendă esenţiale. Nimic nu s-a schimbat. Dimpotrivă, a fost invers, determinarea preşedintelui a fost cea care a produs o mutaţie în atitudinea NATO, peste capul şefilor europeni Merkel, Hollande şi Juncker, în sensul că Alianţa militară nord-atlantică a făcut paşi către Trump, a dovedit că a “învăţat lecţia” – la 12 aprilie 2017 secretarul ei general a afirmat, fără echivoc, că lupta contra terorismului islamic va fi subiectul principal pe agenda summit-ului NATO din 24-25 mai, de la Bruxelles.

Vezi și  Opinie: Băsescu promovează un unionism lipsit de proiect

Convergenţa actuală, binevenită, Casa Albă-NATO relevă, în acelaşi timp, o evaluare realistă a situaţiei. Este tragic de spus, dar sensul profund al lucrurilor care au stat la baza schimbării la faţă a NATO, de la 12 aprilie, este că, de la 11 septembrie 2001 încoace, lumea creştină şi credinţa iudeo-creştină sunt supuse unui asediu necruţător, continuu, al islamismului radical, pretutindeni. Atacaţi cu avioane pline cu pasageri sacrificaţi, cu explozivi, bombe, gloanţe, camioane, topoare şi cuţite de bucătărie, de haite teroriste, sau de lupi singurateci, creştinii sunt vânaţi pretutindeni, în mega-clădiri, aeroporturi, gări, metrouri, autobuze, restaurante, pe terase şi pe străzi, şi sunt ucişi, sau schilodiţi. America, Franţa, Rusia, Marea Britanie, Spania şi alte zeci de ţări europene au cunoscut terorismul de toate felurile. Nici creştinii din Australia, Africa, Asia şi Orientul Mijlociu nu au fost cruţaţi,  la Paştele recent, în Duminica Sfintei Înălţări, 47 de creştini egipteni au pierit în bisericile Sf. Gheorghe şi Sf. Marcu, la Alexandria şi Tanta, în Egipt. Zeci de mii de irakieni şi sirieni au fost masacraţi de către ISIS pentru că au fost creştini, 90.000 numai în 2016. La fel în Afganistan, pedeapsa pentru semnul Crucii este decapitarea.

Creştinismul este pe cale să piară în locurile unde, acum 2000 de ani, a venit pe lume.

NATO şi o nouă politică externă şi militară a SUA au hotărât să riposteze acestei provocări – în fapt un RĂZBOI împotriva creştinismului – este posibil ca la acest efort să fie chemată să i se alăture şi Rusia creştină, Rusia Ortodoxă. Dumnezeu să fie cu ei!

Vezi și  Aleksandr Dughin: Proiectul Marii Europe. O schiță geopolitică pentru o lume multipolară în devenire

În sfârşit, dar nu în ultimul rând pentru români şi ceilalţi est-europeni, orientarea eforturilor NATO către strategii, planificări şi activităţi operaţionale curente împotriva acţiunilor teroriste islamice în spaţiul euro-atlantic, nord-african, Orientul Mijlociu etc. ar putea să ducă  la negocieri cu Moscova, la înţelegeri şi relaxarea atmosferei pe frontiera din Europa de Est a Alianţei. Acolo, din Estonia şi până în Bulgaria, în ultimele luni au fost dispersate 2.800 vehicule de luptă şi de transport, artilerie autopropulsată, tancuri şi alte echipamente şi 4.000 de soldaţi americani şi alţii din Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea  Britanie şi Canada, în cadrul Forţelor de pe poziţii înaintate. Totuşi, experţii şi analiştii militari occidentali nu ezită să spună, că lucrurile în Estonia, sau Bulgaria, sau Polonia, sunt foarte diferite de fostele misiuni în Bosnia, Kosovo, Afganistan şi părţi din Orientul Mijlociu, unde soldaţii Alianţei nu au avut în faţă armate organizate, nici avioane, nici artilerie  şi nici inamici specializaţi în războiul electronic sofisticat. Ei recunosc că aici, în Est, NATO se confruntă cu un adversar superior numericeşte şi dotat cu echipamente de război de ultima generaţie, în aer şi la sol.

Avem toate motivele să credem că noi evoluţii internaţionale, o atitudine realistă a actualei Administraţii americane, de a ajunge cu Moscova la o stabilitate negociată, reciproc avantajoasă, pe flancul est-european al NATO, ar putea produce rezultate pozitive. Că ar genera o stabilitate şi o destindere benefice tuturor europenilor, de la Atlantic la Urali.

Benefice inclusiv României şi viitoarelor sale politici şi negocieri regionale, dacă, vreodată, acestă ţară se va trezi la realitate. La realitatea regională.

Radu  Toma

Navighează dupa cuvinte-cheie:

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *