Oligarhia serviciilor și aristocrația dolarului

10:21, 16 august 2018 | Opinii | 527 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

O obiecție aparent minoră a magistratului care judecă dosarul legăturilor dintre Rusia și fostul șef al campaniei lui Donald Trump a iscat o polemică în presa americană cu privire la cine conduce Federația Rusă: multimiliardarii sau serviciile secrete și celelalte instituții de forță?

Judecătorul T.S. Ellis a cerut evitarea termenului ”oligarh” atunci când se face referire la afaceriștii ruși cu care a avut legături Paul Manafort, fostul șef de campanie al lui Donald Trump, acum judecat pentru fraudă fiscală. Termenul induce în eroare cu privire la realitățile politice din Rusia, scrie analistul Leonid Bershidsky pentru Bloomberg. Pentru el, puterea deținută de oligarhia de afaceri a fost o realitate în perioada președintelui Boris Elțîn și în Ucraina, unde marii afaceriști aveau influență hotărâtoare asupra deciziilor politice. În Rusia lui Putin lucrurile stau altfel. ”Se poate ca Rusia să fie în continuare o oligarhie, însă oamenii de afaceri bogați și cleptocrații nu sunt oligarhii din acest sistem. Oligarhii sunt șefii serviciilor secrete și ai armatei. Cu ei se sfătuiește Putin în chestiuni politice, nu cu camarila miliardarilor. Dacă vom considera Rusia o oligarhie a șefilor serviciilor și armatei, atunci avem nevoie și de o abordare diferită de cea a sancțiunilor economice, însă niciun guvern vestic nu vede lucrurile astfel”.

Rusia, o oligarhie a serviciilor secrete

Oligarhia din Rusia asigurată de ”siloviki” (membrii structurilor de forță) este analizată de David Ignatius într-un articol publicat de The Washington Post la finalul lunii iulie – ”Acesta nu este KGB-ul de pe vremea bunicilor”. Președintele Putin, cel ales de acest sistem oligarhic al serviciilor și militarilor, pare să nu se teamă de faptul că operațiunile serviciilor ruse sunt tot mai des devoalate, scrie Ignatius. ”Scopul său nu este să fure secrete, ci să destabilizeze sistemul american. Cu cât sunt mai mulți oameni obsedați de spionii ruși, cu atât mai bine din perspectiva lui Putin”. Fostul șef al CIA, John Brennan caracterizează astfel actualele servicii ruse: ”Sunt un sistem divers, antreprenorial și competitiv… Unele realizări ale lor sunt bune, demonstrând măiestrie în spionaj”. Fostul angajat CIA Rolf Mowatt-Larssen remarcă o schimbare de generații în serviciile ruse: ”Prețul înclinării bruște spre acțiune mai rapidă este creșterea confuziei. Deciziile pripite sunt mai multe. Supravegherea din partea celor mai experimentați s-a redus”.

GRU și FSB nu sunt KGB-ul din Războiul Rece

Acest mod de operare a fost indus de însuși Vladimir Putin, fost ofițer KGB. ”El a preferat un model mai fragmentat, mai lax, cu diferite servicii concurând pentru a intra în grațiile șefului. Vechiul KGB s-a spart în SVR, care a moștenit spionajul, și FSB, care asigură securitatea interna”. ”GRU, spionajul militar, este cea mai îndrăzneață aripă a serviciilor ruse și acum pare să-și revină după greșelile comise în războiul din Georgia, din 2008”, este citat Mark Galeotti, expert în spionajul rus. Galeotti vede mâna GRU în anexarea Crimeii, în 2014, în doborârea avionului Malaysia Airlines deasupra Ucrainei, în același an, în intervenția în politica SUA, în 2016, și în tentativa de asasinare cu gaz toxic a fostului agent rus Serghei Skripal. ”Acesta nu mai este KGB-ul de pe vremea bunicilor. Putin conduce un serviciu de spionaj cu mai multe platforme, conceput pentru era internetului, eficient și devastator ca și o imagine Snapchat”, concluzionează David Ignatius.

Dolarul, sursa puterii și prioritatea politicii SUA

Dacă acesta este nucleul puterii din Rusia, cum arată sistemul american? O imagine despre culisele puterii americane o oferă Eric Zuesse într-un articol publicat de site-ul Strategic Culture. Așa cum caracterizarea sistemului rus de putere a fost oferită plecând de la un proces în dosarul Russiagate, analiza sistemului american pleacă de la decizia președintelui Donald Trump de a se întoarce împotriva Iranului.

În viziunea lui Eric Zuesse, decizia actualei administrații americane de a se retrage din acordul nuclear cu Iranul și de a impune sancțiuni Teheranului ține de statutul dolarului ca monedă de rezervă globală și monedă a tranzacțiilor globale. Începând cu 1971, anul în care președintele Richard Nixon a pus capăt convertibilității dolarului în aur, acest statut al dolarului, una dintre sursele primordiale de putere ale SUA, este menținut cu ajutorul petrolului monarhiilor din Golf. Logica trecerii de la dolarul-aur la petrodolar, printr-un acord secret încheiat în 1974, a fost explicată de Bloomberg într-un articol publicat în 2016: ”Schema este suprinzător de simplă. SUA cumpăra petrol din Arabia Saudita și oferă regatului echipament militar și ajutor militar. În schimb, saudiții pompează miliarde de petrodolari în obligațiunile americane și finanțează astfel chetuielile Americii”. Această metodă de finanțare a datoriilor SUA a fost aleasă în dauna finanțării prin taxe, care este mai puțin atractivă pentru electorat.

”Aristocrația” americană

SUA sunt conduse de o ”aristocrație” în care marii oameni de afaceri, marii donatori, sponsorii administrației federale au influență majoră asupra deciziilor politice consideră Zuesse. ”Acest nou sistem nu numai că asigură un flux constant de bani saudiți către guvernul SUA, dar el a asigurat și un flux constant de contracte pentru companiile militare din SUA, care au ajuns, treptat, să controleze guvernul american. Totul în beneficiul ambelor aristocrații: saudiții și miliardarii americani. În acest fel s-a reușit perpetuarea ”unui sistem menit să satisfacă dorința de profit a companiilor de armament și ale altor companii americane ai căror singuri clienți sunt guvernul SUA și guvernele aliate, menit să satifacă nevoile industriei extractive din SUA (care se bazează mult pe accesul la resursele naturale ale altor state), să satisfacă necesitățile Wall Street-ului de a vinde datoria SUA și de menține dobânzile jos (iar prețul acțiunilor – adică averea aristocrației – la cote cât mai ridicate)”, scrie Zuesse.

În deceniile care au trecut de la marea mutare a președintelui Nixon, SUA au reușit să devină independente din punct de vedere energetic, nu și față de petrodolarii saudiți. Acesta este motivul pentru care Iranul, teocrația exportatoare de revoluție islamică și dornică să obțină arma nucleară, este atât de incomod. Președintele Barack Obama a încheiat un acord nuclear prin care Iranul se angajează să nu dezvolte arma nucleară, nu însă și vectorii de transport la țintă. Acum, președintele Donald Trump, care și-a început turneele externe cu o vizită în Arabia Saudită (alaturi de Ierusalim si Vatican), împărtășește îngrijorarea regelui saudit că Iranul ar putea bombarda câmpurile petroliere ale statelor rivale din Golf și ar putea bloca strategica strâmtoare Ormuz, amenințând astfel sursa petrodolarilor. De aici suținerea americană pentru un ”NATO sunnit” în Orientul Mijlociu, în alianță cu SUA și Israel, și miza mare a prezenței ruse în Siria și a susținerii regimului pro-iraian de aici.

Obama-Trump: diferențe de formă, nu de fond

”Trump a ales confruntarea cu Iranul, pentru că aceasta este viziunea grupului de miliardari care controlează acum Casa Albă și restul guvernului. Grupul de miliardari care l-a susținut pe Barack Obama a demonizat în special Rusia. Aceasta este sistemul aristocratic american”, scrie Strategic Culture. Diferența de abordare dintre administrația Trump și Obama este una de formă, nu de fond, pentru că urmărește același obiectiv – menținerea dolarului ca monedă de rezervă globală, în beneficiul marilor contractori militari, a industriei extractive și a Wall Street-ului.

Președintele Obama a avut o ordine a priorităților care începea cu Rusia, pentru că a dorit să aibă o imagine favorabilă și o manușă de catifea pentru UE, cea mai mare piață de export și import a SUA, acolo unde Rusia era considerată, mai mult ca oriunde în lume, o amenințare. Președintele Trump are o altă ordine a priorităților, care începe cu regele saudit și ceilalți monarhi salafiști, reuniți în Consiliul de Cooperare al Golfului, un grup care poate coopera cu SUA pentru menținerea valorii dolarului mai bine decât o poate face UE.

Neputința tehnocrației europene

Prinsă între oligarhia instituțiilor de forță ruse și ”aristocrația” americană se află Uniunea Europeană, o structură supranațională creată să guverneze, nu să reprezinte. UE este o tehnocrație franco-germană, mai degrabă decât o democrație, concepută ca o sferă de legiferare și guvernare ferită de presiunile directe ale jocului democratic. De la un deceniu la altul, în Comisia Europeană și în Consiliul UE deciziile și legiferarea sunt apanajul tehnocraților nelegitimați de cetățenii europeni, care nu-i pot înlătura din funcție pentru deciziile nepopulare sau contraproductive. Parlamentul European, impropriu numit astfel câtă vreme e lipsit de inițiativă legislativă, nu este decât o instituție menită să ascundă în spatele alegerilor europene deficitul democratic major al UE.

Criza democratică a UE a răbufnit odată cu criza financiară din 2008, când, atât la Bruxelles, cât și în capitalele țărilor lovite de criză, tehnocrații au pus stăpânire pe administrație (Grecia, Italia), iar austeritatea impusă de UE și Berlin a avut consecințe majore asupra multor state membre, fără a fi fost legitimată de votul cetățenilor sau de partidele politice care îi reprezentau la nivel național. Pe lângă reducerea influenței partidelor tradiționale, nemulțumirea cetățenilor legată de influența politică tot mai mare cercurilor economico-financiare și inegalitatea crescândă, structura instituțională a UE a fost cauza majoră a erodării democrației europene și  a ridicării valului populist și anti-sistem ce a urmat. ”Ascensiunea populismului a fost o consecință a eșecului elitelor de a răspunde la solicitările cetățenilor, nu rezultatul a unei democrații excesive, așa cum susțin unii cercetători. Problema este exact opusul: prea puțină democrație”, scria revista Foreign Policy în urmă cu un an.

Deficitul democratic al UE s-a conjugat, spre frustrarea companiilor americane sau chineze, cu un exces normativ, de la aberantele legi privind curbura castravetelui, până la mult mai serioasele și sensibilele preocupări legate de organismele modificate genetic și de monopoluri. În 2007, un oficial american citat de revista The Economist spunea că precauția exagerată și normele europene pentru nerespectarea cărora erau penalizate companii precum Microsoft sunt ”protecționism de modă veche deghizat”. În 2016, după o grea criza financiară, facțiunea ”aristocrației” ce domină administrația s-a schimbat și odată cu ea și ordinea priorităților politicii americane, iar ceea ce oficialii declarau rar și doar sub protecția anonimatului în 2007 a devenit politică oficială, exprimată vocal de însuși președintele SUA: Europa trebuie să plătească pentru securitatea furnizată de SUA și pentru folosirea dolarului în tranzacțiile internaționale ce îmbogățesc elita europeană. Din nou, diferența față de administrația Obama este una de formă, obiectivul major rămânând un acord de liber schimb cu UE desenat după criteriile americane, în acord cu principiile americane ale pieței muncii, ale preeminenței marilor corporații și cu tradiția constituțională americană (totul este permis câtă vreme nu este interzis prin lege), ca singură cale de contracarare a ascensiunii economice a Chinei și a amenințării geostrategice a Rusiei.

Se va putea opune UE acestei ofensive a Americii? Acum Uniunea Europeană este pusă în mare dificultate de abordarea președintelui Trump față de Iran și de avertismentul că SUA vor penaliza companiile europene care mai fac afaceri cu Republica Islamică. Acesta este un front secundar, căci o problemă și mai mare va apărea în cazul în care SUA vor decide să deschidă un război comercial cu China, iar motivul este că ”zona euro nu a fost concepută ca fiind distinctă și separată de hegemonia dolarului”. De aici vine impotența UE în fața unor sancțiuni americane care afectează interesele geopolitice europene, se arată într-un articol publicat de atimes.com.

Tehnocrația UE este însă sub un asalt simultan al Rusiei si SUA. Pe fondul deficitului democratic din Europa, al reducerii drastice a optimismului social european după 2008 și al dependenței europene de resursele energetice ruse a lovit mașina de propagandă a ”oligarhiei” ruse a serviciilor secrete, susținută financiar de afaceriștii si cleptocrații ex-sovietici. A urmat apoi promovarea populismului european de administrația Trump și facțiunea ”aristocrației” americane ce o susține.

Ipocrizia UE și a liberalilor americani

Acesta este fondul pe care tehnocrații europeni, partidele tradiționale, ONG-uri și ”vocea străzii” din  statele europene promovează viziunea facțiunii liberale a ”aristocrației” americane, a ”comerțului global bazat pe reguli” și a ”multilateralismului”. Însă diferența dintre viziunea conservatorilor și a liberalilor din SUA nu ține de obiectivul major ale politicii americane (menținerea hegemoniei dolarului). Până la urmă, vocile propagandei republicane (Fox News, The Wall Street Journal, Forbes) și cele ale propagandei democrate (CNN, NBC, The Washington Post, etc.) sunt deținute de personaje ce fac parte din aceeași listă restrânsă de miliardari care controlează politica SUA și urmăresc aceleași mari obiective. Un articol publicat de The Spectator subliniază ipocrizia liberalilor americani care acuză administrația Trump de complicitate cu Rusia, câtă vreme, de-a lungul ultimelor decenii, aceiași ”aristocrați” democrați l-au criticat pe republicanul Ronald Reagan pentru că a numit URSS ”Imperiul Răului” pentru doborârea cursei sud-coreene KAL 007, în 1983, și pentru implicarea în tentativa de asasinare a papei Ioan Paul al II-lea. La fel, liberalii americani care acum au pornit o ”vânătoare de vrăjitoare” împotriva lui ”oligarhului rus Trump” (după cum îl numea jurnalista Anne Applebaum) sunt cei care nu s-au revoltat împotriva înțelegerii de la Yalta sau împotriva gulagului.

În fapt, ambele facțiuni ale clasei conducătoare americane se luptă acum pentru controlul Uniunii Europene, promovând fie ”societatea deschisă” închipuită de George Soros, fie susținând, ca și oligarhia rusă cu veleități imperiale, suveranismul, populismul și curentele antisistem, cu scopul de a produce sciziuni în UE.

Sursa: www.cotidianul.ro

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , , , ,