NATO, România şi Europa nouă

20:38, 15 mai 2017 | Opinii | 3517 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:
Adresa scurtă: http://flux.md/CRgJj

În aprilie 1949, la Washington, occidentalii au încheiat o alianţă ideologică şi militară către care se îndreptau, în fapt, de peste doi ani, de la primele începuturi ale Războiului Rece şi angajamentele Americii de a opri expansiunea fostei Uniuni Sovietice către Vestul Europei. Semnatari au fost  SUA, Canada, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Italia, Danemarca şi Norvegia, li s-au alăturat mai târziu Portugalia, Islanda, Grecia, Turcia şi Germania Federală. Alianţa a fost un aranjament militar pentru protecţia reciprocă, contribuţia materială majoră a venit de la Statele Unite, comandantul suprem a fost un american, noi forţe militare americane au fost încartiruite pe Rin, în Germania numărul diviziilor aliate a crescut la 50. Pe lângă rolul său principal, cel militar, NATO  a mai exprimat şi solidaritatea între democraţiiile occidentale şi a stimulat politici comune care se vor regăsi, în anii următori, în construcţia comunitară europeană. Alianţa NATO, cea dintre 1949 şi 1991, şi-a făcut admirabil datoria.

Apoi, după căderea Zidului Berlinului şi a comunismului, NATO a apărut în Europa Occidentală ca o anomalie. Alianţă strict defensivă, creată împotriva URSS, peste 40 de ani nu a mai corespuns statutului şi menirii sale iniţiale. Pericolul agresiunii dispăruse, Armata Roşie nu apucase să invadeze Vestul, nici să restabilească „ordinea” în fostele ţări satelite din Estul Europei. Mai mult, între 1989 şi 1992 s-a retras din Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. În deplină onoare şi respect, NATO putea să părăsească scena. Dar, liderii organizaţiei au decis altceva. În ciuda asigurărilor date în 1990 de fostul secretar de Stat american, James Baker, lui Mihail Gorbaciov în timpul negocierilor pentru reunificarea Germaniei (Alianţa nu va înainta „nici un inch” către Est), administraţia Clinton a abandonat politica sferelor de influenţă în favoarea unei „strategii avansate”, urmărind extinderea controlului SUA asupra statelor europene individuale şi a UE, în general. Expansiunea Alianţei urma să joace un rol central în această politică reevaluată a Americii faţă de Europa şi ar fi dus la o nouă confruntare cu Rusia. Şi astfel, la o reuniune de la Bruxelles, în ianuarie 1994, s-a hotărât ca NATO să se extindă în Est şi să înglobeze ţările foste membre ale pactului de la Varşovia. Susţinătorii acestui punct de vedere au argumentat că, în timp ce pericolul comunismului, într-adevăr, a dispărut,  securitatea europeană era pândită de alte primejdii, că a apărut un nou „arc de instabilitate”, de la Marea Neagră, în Orientul Mijlociu. Dar, ei nu au fost în stare să  definească limpede care anume erau acele „alte primejdii”şi nici „arcul de instabilitate”, în fapt motivele reale pentru extinderea NATO n-au avut deloc de-a face cu vreo ameninţare militară rusească imediată, pe termen mediu ori lung. Semnificativ la vremea respectivă a fost faptul, că americanul George Kennan, „cel mai influent diplomat al secolului 20” (Council on Foreign Relations, CFR), consilier al fostului președinte Truman, autor şi architect, decenii la rândul, al “Politicii de stăvilire” a Uniunii Sovietice  şi de apărare a Europei Occidentale în tot cursul Războiului Rece (1947-1991), definea în 1994 decizia extinderii NATO în Europa de Est, ca “o greșeală grosolană, de proporții epice”.

Vezi și  Noul guvern polonez a facut o razie intr-un birou afiliat NATO din Varsovia

Pentru Statele Unite, „chemarea” către Est (sau Drang nach Osten, cum s-ar fi spus în literatura proto-romantică germană…) şi perspectiva unui NATO lărgit, le asigura prezenţa şi controlul continuu în Europa. Pentru noii membri, România printre ei, a însemnat revanşa faţă de fosta opresiune totalitară, prin apartenenţa la un club occidental select, şi a avut mai degrabă o valoare psihologică, decât una militară. Trebuie imediat spus că, intrarea în NATO, în 2004, împreună cu rezultatul alegerilor prezidenţiale de la sfârşitul aceluiaşi an şi instalarea regimului pro-american Traian Băsescu pentru următorul deceniu, au însemnat pentru România ieşirea ei din sfera de influenţă politică a Franţei, a Europei de Vest, în general, unde începuse să graviteze încă din 1990, sub administraţia Ion Iliescu, şi intrarea în cea a SUA.

Vezi și  WSJ: Responsabili ai Pentagonului propun suplimentarea prezenței militare americane în Europa

Prin extinderea în Est, acoperind toate ţările regiunii, şi-au luat cumva Statele Unite (şi NATO, deci) riscul de a-i proteja cu orice preţ pe noii membri?  Răspunsul nu este sigur da, sau aşa cum spunea recent un respectat politician al Americii, venerabilul Pat Buchanan, republican, adresându-se noului locatar de la Casa Albă: “Articolul 5 al tratatului NATO ne-ar putea cere să considerăm o mişcare rusească în Baltice, ca un atac împotriva Statelor Unite. Dar, nici un preşedinte în toate minţile sale  nu va porni un război cu o Rusie nucleară pentru Estonia. Nici unuia dintre preşedinţii noştri din vremea Războiului Rece nu i-a trecut prin cap o asemenea acţiune. Mai degrabă decât să rişte un război, Ike Eisenhower, de pildă, a refuzat să trimită o singură puşcă, un singur glonţ, rebelilor eroi maghiari, în 1956. O spun deloc fericit, dar Ike a pus atunci America înainte de toate, aşa cum şi Trump a promis acum să o facă”… Rusia s-a împotrivit extinderii NATO în Est, dar nu a avut pe moment soluţii, ceea ce nu înseamnă că a acceptat-o. A reacţionat, reluând şi întărind alianţele cu unele din fostele sale republici europene, caucaziene şi asiatice, a dovedit că, oricând, există posibilitatea ca extinderea NATO să se confrunte cu o altă alianţă condusă de Moscova. Dar, de atunci încoace, confruntarea a fost, din fericire, evitată. Kremlinul a fost şi rămâne încredinţat, că petrolul, gazele naturale, zestrea siberiană, investiţiile în Vest, ofensiva mediatică, credinţa Ortodoxă, familia creştină, naţionalismul, valorile tradiţionale şi rusoaicele frumoase, câştigătoare ale turneelor de tenis de la Wimbledon, Roland Garros şi U.S. Open sunt, toate la un loc, mai puternice decât învăţăturile lui Lenin…

Vezi și  Era necredinţei. „Scrisori din continentul Paranoia”

(va continua)

Radu  Toma

Navighează dupa cuvinte-cheie:

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *