Modeste Schwartz: 100 de ani de la lovitura de stat bolșevică

18:11, 6 iulie 2017 | Opinii | 4256 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:
Adresa scurtă: http://flux.md/z2AQZ

10 întrebări pentru cei care gândesc

din partea www.flux.md 

Cu prilejul centenarului de la Revoluția din Octombrie 1917 ne-am propus să adresăm  aceleași întrebări unor personalități din Republica Moldova, România, Rusia și țările occidentale. Aceste interviuri urmăresc să reprezinte o modestă contribuție la reevaluarea evenimentelor care au marcat întregul secol XX.  Deși s-au scurs 100 de ani, în conștiința publică din spațiul ex-comunist și din întrega lume mai persistă multiple prejudecăți asupra cauzelor profunde ale acelei răsturnări majore, dar și asupra felului în care este tratată ”revoluția proletară” de către elitele politice, mediul academic și ierarhia bisericească. A găsi răspunsurile potrivte la niște întrebări de o asemenea complexitate ni se pare absolut vital.

Modeste Schwartz,

România 

Care sunt originile spirituale, intelectuale și ideologice ale Revoluției din Octombrie?

Aici de obicei se produce (în mod voit) o confuzie dintre ideologia, intențiile, profilul cultural a elitei revoluționare care (cu sprijin extern masiv: astăzi este un fapt dovedit) a pus la cale revoluția, și ideologia, intențiile, profilul cultural al maselor rusești și eurasiatice care ori „au pus umărul”, ori măcar au colaborat prin pasivitatea lor la succesul revoluției. Dacă vorbim despre primul grup (bolșevicii, în mare), răspunsul e: Iluminismul, marxismul, și câteva idiosincrazii ciudate ale hassidismului secularizat (aici ordinea factorilor reflectă și importanța lor relativă, fiindcă, în opinia mea, în 1917 a fost o revoluție burgheză de tip 1789 mai degrabă decât o revoluție marxistă, și o revoluție marxistă mai mult decât „un puci evreiesc” (cum spun unii). Dacă vorbim (ceea ce se întâmplă prea rar) despre al doilea grup, răspunsul dat de L. Vasadze aceleiași întrebări mi se pare perfect; aici, în calitate de tradiționaliști, trebuie să avem (ca și euraziștii din anii 20, de altfel – deși ei suferiseră direct de consecințele revoluției, nu din auzite!) curajul să nu idealizăm Rusia țaristă din epoca imediat premergătoare revoluției (deși ultimul țar parcă a fost, într-adevăr, un om exemplar); era, poate, un bastion al Tradiției în comparație cu Occidentul din aceeași epocă – dar era la fel de prinsă în angrenajul modernității.

De ce această lovitură de stat s-a produs anume în Rusia și în ce măsură este vorba despre ”un proiect de import”?

Nu sunt istoric, dar, din câte am citit, am impresia că Rusia era „veriga slabă” a lanțului statelor europene, mai ales în ceea ce privește puterea secretă, a serviciilor/societăților secrete. Este foarte grăitor, de pildă, faptul cât de liber au acționat niște societăți teroriste panslaviste, care voiau declanșarea unui război, pe care era clar că Rusia nu are cum să-l câștige (de pildă, în asasinarea lui Rasputin). În rest, natura „importată” (mai ales din Anglia) a revoluției bolșevice astăzi nu mai este o ipoteză, ci un fapt dovedit. Dar, ca această recunoaștere să nu ne împingă în aporiile clasice ale discursului anticomunist de extremă-dreaptă, aici este esențial să precizăm că un import, oricât de agresiv ar fi, într-o țară anume, poate reuși ori nu, prinde rădăcini ori nu. Prietenii lui Litvinov, cu banii lor, au făcut posibilă o lovitură de stat – aproape o revoluție de palat, limitată la două orașe mari. Paternitatea Uniunii Sovietice este, în opinia mea, un pic mai complexă. 

Regimul sovietic a produs o ideologie specifică, numită și religia civilizației sovietice. Care ar fi cauzele și trăsăturile definitorii ale sovietolatriei? Cum ați explica faptul că la distanța de mai bine de un sfert de veac virusul comunismului sovietic mai persistă în Rusia și în alte țări din fostul lagăr socialist? 

Sovietolatria este forma specifică luată de cultul modernității în spațiul (post-)sovietic. Este datoria noastră de tradiționaliști s-o criticăm, dar nici mai mult, nici mai puțin decât celelalte forme (de multe ori, mai stupide și violente) ale aceluiași cult în lumea nesovietică. E ușor să-l criticăm pe ciobanul kazah, pentru care sovietismul înseamnă apă la robinet și calea ferată, el fiind încă prea adânc prins în Tradiție pentru a măsura valoarea ei. Însă el, spre deosebire, de pildă, de mulți africani „modernizați” prin occidentalizare, nu devine neapărat prădător postmodern, nomad („migrant”) prin metropole occidentale. De ce? Nu oare pentru că tiparul sovietic, alături de catehismul bolșevic, a strecurat în marginile Rusiei și elemente vrednice ale culturii eurasiatice (mila și pacifismul preluate din creștinism, patriotismul moștenit din antichitatea greco-latină etc.)? 

Criticii experimentului sovietic se referă de cele mai multe ori la efectele politice și economice ale acelei perioade, operând cu sistemul de referință al democrației occidentale. De ce aspectele de ordin religios, spiritual, metafizic rămân de cele mai multe ori pe plan secund?

Răspuns simplu: pentru că în 90% din cazuri, discursul anti-comunist este creat și alimentat dinspre Occident – iată de ce, pentru orice observator lucid la fiecare pas transpare din el faptul că inspiratorii lui (deși o neagă uneori vehement) nu deplâng deloc apariția bolșevismului, ci eșecul lui (numit, de obicei, „stalinism”). Fiindcă tocmai aspectul religios este cel în care se deosebește cel mai clar proiectul bolșevic inițial (identic cu proiectul actualei „Uniuni Europene”) și realitatea ulterioară a construcției sovietice (în care elementul eurasiatic a devenit mai dominant cu fiecare an ce trecea, până la dimineața aceea din 42, când Stalin și-a început alocuția radiofonică cu „frați și surori…” în loc de „tovarăși”). 

În mod curent se consideră că liberalismul și comunismul ar reprezenta două ideologii diametral opuse. Însă la o privire mai atentă putem identifica o serie de coincidențe și complementarități izbitoare. Dumneavoastră cum ați descrie deosebirile și similitudinile dintre cele două teorii politice?

Aici, în spiritul filozofiei politice dughiniene, aș spune că deosebirea esențială dintre liberalism și comunism nu este de orientare (sunt produse ale modernității, apropiate cronologic și structural, precum și, de altfel, fascismul), ci de „etaj”: liberalismul, mai vechi, mai puțin „ideocratic”, prin efectele sale de atomizare socială, creează aluatul din care, ulterior, se poate coace un adevărat totalitarism (ori comunist, ori fascist). Deci, nu avem nevoie să presupunem vreo conspirație: există liberali sinceri și comuniști sinceri, care, subiectiv, se privesc unii pe alții ca dușmani ireconciliabili. Însă în obiectivitatea istoriei așa cum a decurs, când vedem, de pildă, cum elita troțkistă din anii 20-50 a fătat (de multe ori în sens literal) elita neo-conservatoare SUA din anii 60-90, devine clar că, confruntate cu dușmanul lor adevărat (tradiția eurasiatică, creștinismul – și când le găsim încarnate, cum a punctat și L. Vasadze, doar prin inerție, de pildă în Rusia stalinistă, și mai ales în Rusia actuală), ambele ideologii devin brusc conștiente de identitatea lor comună, și se aliază (uneori până la fuziune). 

Unii cercetători susțin precum că proiectul comunist și-a găsit o continuare logică în proiectul globalist. În ce măsură găsiți întemeiată această opinie? 

Ca multe afirmații anti-comuniste, este un adevăr parțial și, prin urmare, periculos. Ne-ar pute foarte lesne induce în eroare ideea că proiectul globalist ar avea mai puțin în comun cu proiectul fascist (deși urmele de nazism din construcția UE pur și simplu sar la ochi), sau cu proiectul liberal în general (deși primele texte programatice ale globalismului se află… la Kant). Globalismul de după 90 este manifestarea politică a unei etape ideologice occidentale caracterizate de Dughin drept „liberalismul rămas singur pe scenă”. Ca atare, este și un liberalism, și un comunism, și un fascism – și un fel de depășire (spre mai rău) a comunismului și a fascismului. 

În spațiul ex-comunist, dar și în Occident rusofobia este alimentată de confuzia menținută în mod artificial între Uniunea Sovietică și Rusia (de până la 1917 sau de după 1991), crimele fostului regim comunist fiind atribuite poporului rus. E ca și cum nazismul ar fi atribuit poporului german, ceea ce ar trebui să stârnească în mod automat germanofobia. Cui servește menținerea acestei confuzii și cum ar putea fi depășită?

Confuzia este întreținută în mod premeditat de rețelele de propagandă din lumea NATO, de obicei cu implicare directă a unor agenții statale din SUA. În ceea ce privește România, am analizat recent acest fenomen, nu doar calitativ/teoretic, ci identificând pe nume oameni, organizații, firme, reviste și site-uri, și urmărind traiectoria banului. Revelațiile respective, desigur, mă expun – pe mine și pe editorii mei – la felurite represalii, pe plan profesional, poate juridic, eventual chiar și fizic. Iată, din păcate, prețul care trebuie plătit dacă vrem să scăpăm de propaganda de război. După experiența mea, oricum, nu prea prinde în masele românești, deși este supra-reprezentată pe net, la membrii unui strat urban (de obicei de prima generație), care își caută un țap ispășitor pentru frustrările acumulate în statutul lor de „clasă aspirațională” stagnând la periferia Imperiului Occidental. 

O altă confuzie frecventă în Rusia și în spațiul ex-comunist în ansamblu este atașamentul concomitent al unei părți a populației atât față de Biserică, cât și față de civilizația sovietică prin definiție anticreștină? Ce ar trebui să se întreprindă pentru a se depăși această abordare cel puțin incoerentă? Oare însăși ierarhia bisericească n-ar putea contribui în mod substanțial la depășirea acestor rătăciri? 

Pe de o parte, dacă ideologia bolșevică poate fi caracterizată drept anticreștină, nu cred că ar fi și cazul „civilizației sovietice”, în care văd mai degrabă un amestec dintre modernitatea burgheză europeană (anticreștină, desigur, dar nu mai mult decât modernitatea burgheză masonică din Occident) și niște tradiții imperiale, eurasiatice, conservate prin inerție sub scutul ideologic comunist. Pe de altă parte, „în spiritul înțelepciunii biblice”, cum spune Vasadze, cred că starea hibridă, la care face referire întrebarea, este în orice caz mai compatibilă cu creștinismul decât tentația teocrației, prin care s-ar aboli (fantasmatic) prăpastia metafizică dintre Isus și Cezar – cel mai probabil cu rezultatul obișnuit în astfel de cazuri: Isus nicăieri, și un Cezar căzut în hybris. 

Cum se explică faptul că la distanța de peste un sfert de veac de la căderea comunismului și prăbușirea URSS mausoleul lui Lenin rămâne intact, iar rămășițele pământești ale acestuia nu sunt înhumate?  Explicațiile care țin de menajarea sensibilităților unei părți a persoanelor în etate, care nutresc anumite nostalgii, ca și cele de oportunitate politică nu rezistă criticii. Care ar fi cauzele de ordin spiritual ce determină această paralizie volitivă și ce ar trebui să întreprindă elita rusă, Biserica, vârfurile intelectuale, administrația de stat pentru a ieși din mrejele acestui blestem istoric? 

Întrebarea mi se pare, cumva, sofistică: ce ar trebui să facă Biserica (sau echivalentul ei lumesc: „vârfurile intelectuale”) cu mausoleul lui Lenin? Precis nimic, fiindcă nu se află sub responsabilitatea ei. Ce ar trebui să facă Statul rus cu mausoleul? În opinia mea, exact ceea ce a făcut până acum: să-l administreze. Crede cineva sincer că elitele militare rusești, GRU etc. sunt, astăzi, bolșevice? Evident că nu. Dar, de bine, de rău, Lenin a intrat în șirul sacru al celor care au întruchipat continuitatea Statului imperial (țarstvo). Ați văzut vreodată un naționalist francez (fie el și favorabil Algeriei franceze) vandalizând, după moartea lui, o statuie a lui De Gaulle? Sau chiar a lui Danton (care era agent britanic)? Acesta este modul de gândire al naționalismelor imperiale, pe care naționalismul etnic – de multe ori puternic ideologizat – nu-l prea înțelege, fiindcă, de obicei, el nu prea are rădăcini instituționale. Dacă ar cădea Putin în capcana revizionismului (împins de narațiunea victimară occidentală și de ideologia occidentală a „drepturilor omului”), unde s-ar opri vandalismul istoric rusofob, isteț deghizat în dreptate ideologică? Ce facem, de pildă, cu țarii reformatori? Cu Petru cel Mare? Popoarele puternice sunt cele care reușesc să-și digere istoria, oricât de indigestă ar fi ea. În acest sens, România este cel mai desăvârșit contra-exemplu: o țară agitată de un iconoclasm istoric constant, în care fiecare generație nouă de „intelectuali” – mereu controlați din afară – își clădește renumele profanând mormintele generațiilor anterioare; și, totodată, o țară care (oare din întâmplare?) abia a cunoscut 2-3 decenii de suveranitate efectivă într-un veac și jumătate de existență statală.

În ultimii ani tot mai multă lume privește spre Rusia ca spre bastionul mondial al valorilor tradiționale. Ar putea oare curentul de opinie antiliberal din Rusia să avanseze la dimensiunile unei Revoluții Conservatoare cu impact global și care sunt, în opinia dumneavoastră, șansele unei resurecții religioase de anvergură, ce ar putea elimina din scena istoriei paradigma liberală dominantă?

Dincolo de simpatia mea asumată față de Rusia lui V. Putin, trebuie să spun că speranța respectivă are și temei reale, dar se sprijină și pe câteva iluzii periculoase. Înainte de toate, trebuie să scăpăm de iluzia „mântuitorului din afară”. Dacă Rusia de azi este mai puțin toxică pentru țările mici din Europa decât SUA, asta se datorează tocmai și în primul rând faptului că, spre deosebire de Occident, nu-și mai sprijină existența statală pe nici un mesianism atotcuprinzător. Dar această neutralitate axiologică pe plan extern are drept consecință și faptul că Rusia nu va ajuta pe nimeni decât în măsura în care interesele ei strategice o dictează. Prin definiție, nimeni nu este constrâns la eroism – mai puțin în interesul altor popoare. Privind mișcările anti-liberale din țări ca România, pe lângă un anumit entuziasm, nu pot decât să constat – cumva asemănător remarcilor lui L. Vasadze – că deocamdată, din păcate, sunt doar atât: mișcări anti-liberale, nu post-liberale. În continuare, alternativa constructivă la orânduirea liberală lipsește cu desăvârșire. Este firesc și logic, de pildă, să spunem nu agendei LGBT; dar între timp, prezentăm drept „tradițională” o structură socială (familia mononucleară), care este vădit modernă, un produs al feminismului burghez, care nu este doar o modă, fiind și asociat unei structuri economice (neo-liberale), pe care prea puțin oameni din tabăra antiliberală o critică coerent. Tolerăm ultra-urbanizarea, salariatul generalizat, dictatura piețelor și cerem de la oameni de rând reconstituirea familiei tradiționale, adică exact ceea ce ultra-urbanizarea, salariatul generalizat și dictatura piețelor fac, în mare, imposibil? Ne facem de râs. Dacă un singur lucru merită salvat din filozofia marxistă (pe care o consider, de altfel, și eu antropologic greșită, ca orice formă de Iluminism), este ideea, profund adevărată, că nu există (cel puțin pe Pământ, în lumea sub-stelară) structuri spirituale total detașate de niște structuri materiale corelative (e, cumva, și ce spunea Tabula Smaragdina, deci n-am fi avut nevoie de Marx…). Iar sub numele de „resurecție religioasă”, din păcate, de prea multe ori ni se vinde un fel de pietism, de ideologie cu coloratură religioasă, care ne propune să combatem liberalismul, dar riscă să aibă ca efect tocmai prelungirea vieții liberalismului. Liberalismul este un astru mort, conștient de incapacitatea lui de a supraviețui fără adversari, și dispus să-și inventeze dușmani,  dacă aceștia nu se mai găsesc în realitate. Iată sensul demonizării Rusiei în discursul occidental. Eu cred că Rusia ar face un bine incomensurabil omenirii dacă, trăind ea cum vrea, fără planuri mărețe, măcar garantează independența unor state mici și independente de Imperiul Occidental (cum ar putea fi Moldova, Georgia, Belarus, poate și Serbia, sau chiar Ungaria), unde ni se oferă o șansă, și ea destul de mică, de a plăsmui o alternativă post-liberală convingătoare sau măcar de a evita să devenim tocmai noi, cum spune Vasadze, „al patrulea călăreț al Apocalipsei”.

Modeste Schwartz,

România

Interviu realizat de Iurie Roșca

Articole relevante

Ilie Bădescu: NOOPOLITICA REVOLUȚIEI DIN OCTOMBRIE
accesări 1500
Reflecții asupra Revoluției bolșevice la 100 de ani Dialoguri emausine (Interviu cu Prof. Dr. Ilie Bădescu) Despre calendar în „era necredinț...
O sfidare radicală a actualei ordini mondiale
accesări 2478
Textul pe care îl publicăm mai jos este un document programatic al unui grup de intelectuali angajați plenar în lupta de idei contra ordinii mondiale ...
Manifestul Alianţei Revoluţionare Globale (3)
accesări 2572
Partea a III-a. Imperativul revoluției În fața actualei stări de lucruri, conștientizate ca un rău intolerabil, ca o patologie și o situație ce c...
Ion Cristoiu: Mulţimea e manipulată de SRI
accesări 9800
Protestele de stradă din România au continuat şi chiar s-au amplificat după demisia Guvernului. Motorul acestor mişcări este, potrivit jurnalistului I...
Opinie: Băsescu promovează un unionism lipsit de proiect
accesări 1185
În opinia sociologului şi comentatorului politic din Moldova, Octavian Racu, mesajul unionist al lui Traian Băsescu şi al altor politicieni care încea...
Aleksandr Dughin: Sfânta Alianţă
accesări 2077
Continuăm traducerea şi publicarea celor mai puternice intervenţii ale acestui filosof rus în cadrul emisiunii sale TV „Directiva lui Dughin”, difuzat...
Un gânditor rus îndrăgostit de cultura română. Dughin la București...
accesări 5195
Prezența lui Aleksandr Dughin la București în ziua de 5 aprilie 2017 cu ocazia lansării antologiei ”Destin Eurasianist”, apărută la editura ”Mica Vala...
Sorin Ovidiu Vîntu – cronologia colonizării, începând cu George Maior ...
accesări 762
 „Post coitum omne animalium triste est” *   Atenționarea Departamentului de Stat al SUA adresată Parlamentului României, vizavi de Legile Ju...
100 de ani de la lovitura de stat bolșevică
accesări 4495
10 întrebări pentru cei care gândesc din partea www.flux.md  Cu prilejul centenarului de la Revoluția din Octombrie 1917 ne-am propus să adresăm  ace...
Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , , , ,