Marx „profetul mincinos” al lui Juncker, al cardinalului Reinhard Marx, editorialiştilor de la New York Times şi al multor altor „eliţi” occidentali

12:13, 10 mai 2018 | Opinii | 369 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Dacă ar fi să ne luăm după zicerea sa: „Democraţia este drumul spre socialism” ar trebui, analizând situaţia democraţiilor occidentale, să le dăm dreptate, dar asta ar însemna să uităm că această definiţie nu este o previziune, ci o direcţie programatică a ideologiei sale. Aşa că, după cum arată şi Cătălin Sturza în articolul apărut pe culturavieţii.ro , în care demontează fervoarea elitelor occidentale de a-l omagia pe ideologul distrugerii omului, al culturii şi civilizaţiei morţii ca pe cel mai mare profet al ultimilor 200 de ani, acesta nu a fost un profet, ci un ideolog. Sau, cel mult, unul dintre acei „profeţi mincinoşi” anunţaţi de Biblie cu 2000 de ani înainte.

A avut Karl Marx dreptate?

de Cătălin Sturza

„La Mulți Ani, Karl Marx, ai avut dreptate”, titrează una dintre publicațiile-fanion ale Occidentului, New York Times, într-un articol care amintește de una dintre publicațiile-fanion ale Rusiei sovietice, Pravda.
Să vedem întâi unde n-a avut dreptate Marx.

N-a avut dreptate, în general, când și-a descris viziunea sa economică, viziunile depășită încă de la jumătatea secolului al XIX-lea. El a descris lumea ca pe o încleștare între două clase, proletariatul mai numeros și elita capitalistă mai puțin numeroasă, dar „exploatatoare”, încleștare care face să meargă înainte istoria – și care avea să ducă, în cele din urmă, la extinderea proletariatului la nivelul întregii societăți, la dispariția naturală a clasei de mijloc, și la revolta naturală a proletariatului împotriva celor bogați. Nici una dintre predicții nu s-a împlinit în țările industrializate, la începutul secolului al XX-lea, în ciuda eforturilor unor anarhiști de a provoca revoluții comuniste. În plus, Marx descria situația din Germania vremii sale, deja puternic industrializată, însă acea descriere nu se aplica pentru cea mai mare parte a lumii de atunci, așa cum nu se aplică nici pentru mare parte a lumii e acum.

În mod paradoxal, prima țară în care comunismul a fost încercat la scară largă, Rusia, era o țară eminamente agrară, lipsită aproape în întregime de proletariat. La fel s-a întâmplat și în China lui Mao. De aceea una dintre primele probleme ale „tovarășilor” sovietici și chinezi a fost să-și inventeze, pe repede înainte, proletariatul pentru a se potrivi „teoriei lui Marx.” Cât despre ciocnirile foarte violente între proletari și poliție, activiștii și anarhiștii marxiști aveau grijă să ducă agitația la paroxism și să le facă foarte violente.

N-a avut dreptate nici când a spus că lumea se îndreaptă în mod natural spre comunism și că acesta ar fi starea naturală a lumii. În toate țările lumii unde comunismul a fost încercat, comunismul a fost impus în mod sângeros, prin revoluții, și menținut prin minciună, propagandă, Gulaguri și teroare. Și peste tot a eșuat.

N-a avut dreptate nici când a spus că, o dată ajuns în comunism, proletariatul se va guverna singur. Niciodată, nicăieri, proletariatul nu s-a guvernat singur – la putere au venit dictatori sângeroși, care au guvernat „în numele proletariatului” până când comunismul avea să ajungă la maturitate. Și au rămas la putere mult și bine, și unii dintre ei, precum Fidel Castro, s-au făcut dictaturi pe viață; alții, precum Kim Ir-sen, și-au întemeiat și dinastii, cu dictaturi din tată-n fiu.

N-a avut dreptate nici când a spus că în noul paradis al proletariatului, în care nu mai există zei, deoarece aceștia și-au pierdut divinitatea sau au murit, nu va mai exista nici un stat – și că statul va slăbi din ce în ce mai mult, până va dispărea. Vedem cum, dimpotrivă, modelul care ia amploare peste tot în lume este acela al statului-colos, statului-control-freak, iar în țările socialiste statul este din ce în ce mai puternic, nu din ce în ce mai slab. Existența și perpetuarea statului, care controlează și înlocuiește familia, pare a fi cel mai important scop al societăților marxiste.

N-a avut dreptate nici când a spus că „religia este opiumul pentru mase”, „religion is the opiate of the mases”. Mulți s-au supărat și se vor mai supăra pe mine, însă, de câte ori aud formula asta, îl citez pe-un amic american care spune „yes, and atheism is the opiate of the sinner.” În traducere, ar veni – „da, și ateismul este opiumul pentru păcătoși”. Cei care tot repetă chestia cu „opiumul popoarelor” știu, în orice caz, despre religie mai puțin decât știu eu despre motoarele de rachete.

Mișcări sociale anarhiste și radicale precum Black Lives Matter i se datorează în mod direct lui Marx, observă autorul. Aici are dreptate. Și marxiștii moderni au grijă să-i arunce și să-i ațâțe, în continuare, pe oameni unii împotriva altora. Pe albi împotriva oamenilor de culoare, pe bărbați împotriva femeilor, pe majoritari împotriva minoritarilor, pe oamenii „straight” împotriva „gay-ilor”, și chiar pe cei din interiorul așa-zisei „comunități LGBT” unii împotriva altora, pe cei cu teoria de gen împotriva feministelor, de exemplu. Unde există o fisură între oameni, marxiștii moderni sapă un șanț; unde există un șanț între oameni, marxiștii moderni sapă o prăpastie; unde există un mic foc, marxiștii moderni vin cu benzina și cu aruncătorul de flăcări și creează o mare vâlvătaie. Și nu e nimic nou, deoarece asta au făcut marxiștii cam dintotdeauna, deoarece asta înseamnă „progresul revoluționar” și „ascuțirea luptei de clasă” și „mentalitatea revoluției permanente, până la victoria finală” – chiar dacă, atunci când acea victorie va veni, tot ce va rămâne din lume va fi un cimitir.

„Numărul celor care își doresc o societate așa cum o dorea și Marx este în continuă creștere”, observă filosoful în finalul apoteotic, care îmi amintește de felul cum creștea și la noi, an de an, producția la hectar. Important e să crească numărul, să dea bine numărul pe hârtie, să vadă to’arășii că Revoluția a izbândit din nou.

„Impactul lui Marx asupra lumii este mai mare și mai extins decât al oricărui alt filosof de dinainte și de după el”, scrie filosoful care semnează articolul din New York Times. Este adevărat – și se măsoară, complet, în peste 100 de milioane de victime ale Gulagurilor din toată lumea, și în alte sute de milioane de destine ciuntite și distruse. Prin comparație, Holocaustul nazist, unul dintre cele mai oribile evenimente din istorie, a produs șase milioane de victime, iar infama Inchiziție spaniolă – 30.000 de victime în 300 de ani.

Sursa: solidaritateeuropeana.wordpress.com

Navighează dupa cuvinte-cheie: ,