Jean Parvulesco: Semnificația supraistorică a masacrării ultimilor Romanovi(4)

10:44, 6 septembrie 2017 | Opinii | 1221 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:
Adresa scurtă: http://flux.md/0Vb4q

Redresarea Rusiei

O uriașă schimbare interioară a istoriei europene a marelui-continent eurasiatic va reînnoi, în puținii ani care mai rămân până la sfârșitul mileniului deja aproape încheiat, în primii zece ani ai mileniului viitor, identitatea proprie a acesteia și chiar destinul ei – destin istoric și, de asemenea, de acum înainte, destinul său spiritual, noul său destin spiritual – iar această reînnoire fiind comandată, înainte de toate, de revenirea imperială a Rusiei în sânul comunității europene, întoarcere făcută posibilă – și imperios necesară – de prăbușirea comunismului în Rusia și peste tot în Europa de Est. Prin intermediul Rusiei, Europa își regăsește, în prezent, din nou, destinul său eurasiatic anterior. Nu spune oare Aleksandr Dughin că Rusia este puntea dinspre Europa către India ?

 Într-un anumit sens, exact revenirea Rusiei în istorie, desprinderea ei finală de anti-istorie, pentru care ea s-a făcut avangardă activă din vremea supunerii sale față de conjurația mondială a comunismului, pe cale să constituie, la ora actuală, fundațiile noi – re-fundațiile vii – ale noii istorii eurasiatice a lumii, deja în curs, istorie încă viitoare în ce privește disponibilitățile sale, la nivel de principii, se află aici: fără Rusia, nimic nu mai era posibil, cu Rusia, totul e posibil. Așa cum observa Guido Giannettini într-unul din eseurile sale geopolitice de avangardă, pentru prima dată din timpuri imemoriale, poate chiar de la sfârșitul neoliticului, oamenii de același sânge și aparținând aceleiași viziuni fundamentale despre ființă și lume, aceleiași civilizații profunde, se regăsesc din nou împreună, gata să integreze fosta unitate a predestinării lor comune, de la Atlantic la Pacific.

Rusia, totuși, va trebui înainte de toate să știe să se regăsească ea însăși, în profunzimi, până la nivelul cel mai periclitat al actualei sale istorii imediate, care se află în stare de criză totală. Să surmonteze, să depășească această criză.

Or, pentru ca Rusia să se regăsească pe ea însăși, două condiții dogmatice mi se par necesare: să exorcizeze, abisal, să anihileze spectrul lui V.I. Lenin și ceea ce înseamnă acesta, tot ce înseamnă acesta, și să liniștească umbrele ofensate, mereu neconsolate și de neconsolat, ale stirpei imperiale a Romanovilor, atât de mișelește devastată în 1918, la Ekaterinburg.

Urmând această dialectică a răscumpărării și a reparației mistagogice a unei realități istorice depravate, excomunicată din ordinea cu putință de mărturisit a lumii, mumia lui V.I. Lenin va trebui să fie făcută cenușă, iar cenușa – împrăștiată, neutralizată conform vechilor legi secrete ale exproprierii și expulzării în forță, dincolo de limitele juridice ale acestei lumi, a tot ceea ce s-a infiltrat venind de aiurea, cu intenții ostile, precum și a tuturor urmelor de influențe oculte, nesfârșit de nefaste și persistente, atașate acestei mumii și umbrei sale duble – sau dubluri de umbră – ce depind ce această mumie sau de stările de stagnare spectrală încă reverberante, și care pot răspunde unor solicitări reînnoite, de oriunde ar veni acestea, inclusiv din neantul intermediar al lumilor și infra-lumilor anti-ontologice de natură spectrală, pe care au știu să le întrevadă anumite elemente instruite de grupul ultra-secret (…) sau în suita sa ce persistă în Marea Britanie.

Această muncă de exorcizare cosmică trebuie încredințată către Dalai Lama personal, doar el dispunând astăzi de aparatura, de agregările omenești și supraomenești capabile încă să urmeze irevocabil, chiar până în ”spațiile exterioare”, o operațiune de acest gen și de această importanță cosmică, capabilă să facă să se dezagrege agregatele demonologice, aflate de atâta timp în acțiune.

În ceea ce privește liniștirea Romanovilor, chinuiți și profanați după un plan la Ekaterinburg, ar trebui să se ajungă, pentru ca cele ce trebuie făcute în această privință să se facă așa cum e bine și eficient, să se ajungă deci la o stare de mobilizare, de ecumenicitate națională rusă totală față de acest proiect, integrând în un același elan profund și sfânt întoarcerea națiunii întregi la sentimentul anterior, precum și la canonizarea lor regulamentară de către Biserica Ortodoxă din Rusia, și, eventual, de către Biserica de la Roma, de asemenea. Deoarece trebuie ca umbrele chinuite ale Romanovilor să accepte caritabil să își însușească astfel imensa probă de sânge vărsat și de suferințe a poporului rus prins în capcana comunismului, și ca poporul rus să se identifice în mod conștient – așa cum s-a făcut de altfel, cu zecile de milioane de victime inocente, ruse sau altele, stând mărturie, în tăcere, în această privință – cu supliciul final, metafizic, metasimbolic, liturgic sau cosmic semnificat al Romanovilor înșiși, și ca cele două holocausturi să fie astfel oferite, împreună, lui Dumnezeu, pentru răscumpărarea și transfigurarea, înălțarea și exaltările divine, pentru integrarea lor plină de dragoste și taborică în Muntele Suferințelor, în acest Carmel Negru ridicat de comunism în scopuri în cele din urmă întoarse împotriva lui însuși, pierzând, astfel, în ultimă instanță, prin foarte secreta dialectică nocturnă a Divinei Providențe în acțiune, care veghează mereu.

Vezi și  Opinie: Băsescu promovează un unionism lipsit de proiect

Pe de altă parte, la nivel sideral, unde nu mai apar și nu acționează decât inter-semnele produse de divinitate însăși, o înaltă procedură ritualică rămânea încă de îndeplinit: să se înlocuiască, pe turnul Kremlinului, ”steaua roșie” a lui V.I. Lenin cu o reprezentare a Înălțării Maicii Domnului. Sfântul Maximilien Kolbe nu prezisese, oare, înainte de ultimul război, că va veni ziua în care figura glorioasă a Preacuratei Maria va ilumina pământul și cerurile din vârful cel mai înalt al Kremlinului?

Or, să nu uităm, Biserica originală din Kremlin, operă a lui Ridolfo Fioravanti, este dedicată Înălțării Maicii Domnului, altfel spus Fecioarei Maria in cœlo assumpta.

Încoronarea marială a Kremlinului valorează infinit mai mult decât un simbol al reîntoarcerii la credința ancestrală a Rusiei ortodoxe, atât de mult timp degradată, pentru că un mister abisal își are aici fundamentele ontologice: pe vecie inexplicabila eliberare a Rusiei de sub comunism, așa cum s-a făcut ea, ca prin vis, într-un mod ireal, n-a fost oare rezultatul unei intervenții directe a Preacuratei Fecioare în istoria actuală a lumii, intervenție anunțată sub jurământ în timpul aparițiilor mariale de la Fatima, în 1917, și care nu avea să se îndeplinească decât sub angajamentul formal de a consacra Rusia în Inima Preacurată a Mariei, consacrare ce se va proclama de către Suveranul Pontif de la Roma, ”în strânsă și profundă comuniune cu dorința tuturor Episcopilor”?

E deci foarte miraculos că eliberarea Rusiei de sub comunism s-a făcut, la puțin timp după proclamarea de către Papa Ioan Paul II a consacrării Rusiei în Inima Preacurată a Mariei, în ciuda și peste orice ar fi putut crede cei ce, în Germania sau Rusia, erau mobilizați în secret în vreo sarcină conspirativă anti-sovietică, și oricare ar fi putut fi pe teren partea acțiunii lor politice în umbră, partea acțiunii lor politice speciale, subterane, miracolul de neconceput al eliberării Rusiei de sub comunism fiind – trebuie să recunoaștem deplin – opera directă și personală a Inimii Preacurate a Mariei, a celei pe care Sfântul Maximilian Kolbe o numea Preacurata.

Încoronarea sau am putea spune chiar încununarea marială a Kremlinului ar deveni, atunci, înainte toate, ca o Acțiune a Harului, gestul charismatic de mulțumire a Rusiei față de divinitatea eliberatoare, de Inima ei Preacurată.

Astfel, dezvoltările prezente și viitoare ale simbolului încoronării mariale a Kremlinului, prezise vizionar și anunțate de Sfântul Maximilian Kolbe, devin mai importante decât însuși faptul acestui simbol, care se deschide, la ora actuală, sub soarele tainicului plan marial în derulare, ca un mugur care își dezvăluie succesiv taina transformărilor sale implicite, prevăzute, prezente în el înainte de a fi trebuit să se deschidă, și care nu se vor lăsa cunoscute decât desăvârșindu-se la lumina deplină a zilei, în ultima fază a metamorfozei sale.

Înspre ce anume se îndreaptă marele plan salvator al Inimii Preacurate a Mariei, care va fi deznodământul său supraistoric, neașteptat, atunci când va veni ceasul și ținându-se cont de ceea ce s-a făcut până în prezent?

O mărturie ce vine de la actuala putere politică rusă

Cu toate acestea, din rațiuni de conștiință, am ținut în mod egal să cunosc un punct de vedere opus față de al meu în ceea ce privește noul drum pe care Rusia ar trebui, după mine, să se înscrie pentru a-și găsi fără întârziere destinul său ultim revoluționar, european, eurasiatic. Pentru ca ea să poată deveni această ”Nouă Rusie” pe care o așteptăm de atâta timp.

Astfel, împărtășind cuiva elemente din grila noastră de instrucțiuni escatologice revoluționare, care mi se pare că se impun de urgență, cuiva care a deținut recent și mai deține încă foarte înalte funcții politice speciale la Moscova – cuiva ca Oleg Lobov sau Iuri Skokov etc. –, ale cărui convingeri intime, sub acoperirea unor distrageri și precauții de circumstanță, mi s-au părut aproape de ale noastre, m-am ales cu următorul răspuns:

”Nu neg că la un anumit nivel, considerațiile spirituale și religioase, chiar mistice, pe care ni le împărtășiți pot avea importanța lor, fără îndoială, undeva, o importanță mai mult sau mai puțin decisivă, capabilă să schimbe cu totul fața lucrurilor, în prezent și, mai ales, în viitor. Dar nu e mai puțin adevărat că punctul dumneavoastră de vedere – căruia, încă o dată, îi subscriu, personal, fără rezervă, însă doar personal – nu ar avea în nici un caz o utilitate operativă reală, imediată, în Rusia de azi. Problemele ultra-vitale ale Rusiei sunt la ora actuală – și vor fi din ce în ce mai mult, și pentru încă foarte mult timp – probleme de ordin exclusiv material, probleme economice și sociale de o gravitate în privința căreia nimeni în Occident nu poate să aibă în prezent nici cea mai mică idee. Banda de trădători și de cretini degenerați care sunt însărcinați să conducă procesul revoluționar al ieșirii – al smulgerii – Rusiei din comunism ne-a adus, în trei ani, la capătul unei catastrofe fără vreun precedent cunoscut sau pur și simplu de neimaginat, o catastrofă poate deja iremediabilă, închisă în ea însăși și putând de acum înainte să meargă până la forme de demență, de sinucidere colectivă și întru totul dispusă să atragă lumea întreagă în teribilul vârtej apocaliptic a ultimelor sale spasme. Dotarea nucleară originală a Rusiei – a Uniunii Sovietice – rămâne în principiu la fel de operativă, dar și mai mult mai puțin intactă, să nu uităm nici o clipă acest lucru. Vă spun toate acestea ca să știți – și ca să știți, mai cu seamă, din partea mea -, ca să nu puteți pretinde ulterior că nu ați fost avertizați când încă mai era timp să reacționați, să preveniți lucruri de neconceput. Un ajutor material – financiar, economic, industrial, de încadrare și educație, de progres tehnologic și cultural – susținut, masiv, strategic concertat, planificat pe ani de zile, pe suport operativ, o prezență reală, cu dimensiuni potrivite, așa ca aceea a cărei miză fusese preconizată de președintele Richard Nixon, ar fi putut salva încă ființa, dar eu cred – ne temem foarte mult – că de acum înainte ar fi prea târziu pentru așa ceva. În această situație, a vorbi de neutralizarea ca prin magie a mumiei lui Lenin prin grija lui Dalai-Lama, de canonizarea ultimilor Romanovi masacrați în 1918, de încoronarea Kremlinului printr-o statuie votivă a Înălțării Maicii Domnului, relevă – și îmi pare rău să o spun atât de deschis – nu știu ce formă halucinantă de provocare care, în cel mai bun ca, nu va interesa – sau chiar mobiliza – decât grupuri marginale sau facțiuni elitiste revoluționare de genul celor care sunt pe cale să se constituie în prezent în jurul unor personalități de influență occidentală specială, precum Aleksandr Dughin și unii din tovarășii lui de luptă apropiați. Suntem deci încă departe, foarte departe, de ceea ce numiți dvs. ”stare de ecumenicitate interioară” a popoarelor din Rusia. Dar, cine știe, eu însumi până la urmă pot să mă înșel tragic în analiza situației. În punctul la care am ajuns, în această stare de disperare absolută, fără nici o urmă de indulgență, totul devine – totul redevine – brusc posibil, și mai ales imposibil: va trebui să vedem la fața locului, în circumstanțe reale, să mergem ca somnambulii înainte, fără a mai ținem cont de nimic. Nu mai știu, chiar  nu știu. În cele din urmă, și eu știu la fel de bine ca dumneavoastră: spiritualul determină materialului, nivelul superior – pe cel inferior, și nu invers. Dar, pe de altă parte, nu aveți nici un fel de idee despre ceea ce înseamnă, vreau să spun ce înseamnă în fapte, situația prezentă a Rusiei, actuala decădere socială a poporului rus, epuizarea, din ce în ce mai ireversibilă, a propriei sale conștiințe, a rușinii și disperării sale, a neputinței și stării sale de destrămare interioară.

Vezi și  Jean Claude Manifacier: 100 de ani de la lovitura de stat bolșevică

Dar și din această cauză, așa cum vă încumetați să prevedeți, în prezent o răsturnare a devenit, în mod miraculos, posibilă. Și chiar, cum să spunem, ”o Mare Răsturnare”. Să așteptăm, să facem ce se mai poate face și, în orice caz, clarificările dumneavoastră, mărturisesc cu toată sinceritatea, sunt pentru noi cu adevărat prețioase. Salvați-ne, vă spun, pentru ca și noi, la rândul nostru, să vă putem salva. Între Europa și Rusia există, de acum înainte, în mod secret, o comunitate de destin absolut tragică. E sinucidere curată să ignori acest lucru”.

Or, câteva zile mai târziu vorbeam, în prezența lui Robert Steuckers și Christopher Gérard, cu Aleksandr Dughin, despre obligația inspirată din încoronarea simbolică a Kremlinului printr-o reprezentare a Înălțării Maicii Domnului, cerându-i chiar să ia asupră-și faptul de a recurge la dialectica aventuroasă a faptului împlinit, instalând, cu ajutorul sprijinului de care beneficia în interiorul actualului dispozitiv de securitate al Kremlinului, o statuie a Înălțării Maicii Domnului, înlocuind astfel ”steaua roșie” a comunismului pe turnurile acestuia.

Vezi și  Aleksandr Dughin: Sfânta Alianţă

Cred că doar cu dificultate se poate concepe o identitate de opinii mai bine orchestrată decât cea a pozițiilor lui Aleksandr Dughin și ale apropiaților săi și a propriilor noastre poziții metaistorice de ansamblu, la toate nivelurile și cu privire la toate subiectele și luptele noastre actuale, și mai ales cu privire la orientările politice directe ale acțiunii noastre comune la scara marelui continent, acțiune deja în curs, ce ține de ”linia eurasiatică” și de finalul prevăzut al acesteia, adică de proiectul nostru al ”Imperiului Eurasiatic al Sfârșitului”.

Or, reticențele arătate de Aleksandr Dughin cu privire la ”Actul Spiritual Ultim” – încoronarea Kremlinului cu Înălțarea Maicii Domnului – mi se păreau, dintr-o dată, izvorâte mai ales din înrădăcinarea în convingerile ortodoxe ancestrale, imobilizate de însăși greutatea supraviețuirii lor actuale, de schimbările de situație în curs, de întoarcerea ortodoxiei ruse la putere și poate de unele tentative de intervenție catolică la fața locului. Deoarece, din ce se pare, Roma nu înțelege deloc să adopte o atitudine de pasivitate față de procesul de trezire ardentă a creștinismului în Rusia.

De asemenea, obstacolele mai mult sau mai puțin mărturisite de Aleksandr Dughin cu privire la viziunea Sfântului Maximilian Kolbe și realizarea sa în fapt devenită urgentă, capitală, nu privesc întru nimic afirmarea principiului celui mai mare război spiritual pe care îl purtăm, ci implicațiile catolice ale acestei afirmații, și doar pe ele. Deoarece afirmația de principiu, piatra unghiulară a războiului nostru spiritual actual, este chiar cea a ”Actului Spiritual Ultim”, încoronare a Kremlinului prin Înălțarea Maicii Domnului care să înlocuiască ”steaua roșie” a comunismului.

Astfel, vedem bine, confruntarea pe teren – pe teren mai mult decât doctrinal – dintre catolicism și ortodoxie, este cea care va constitui, în anii de tulburare neagră și de amețire care vin, obstacolul insurmontabil în calea realizării unei veritabile politici mari-continentale de integrare europeană totală. Cum să se procedeze, atunci? Nu e loc aici, desigur, pentru a vorbi sau a decide orice cu privire la acest subiect. Dar sunt convins că pe această linie de confruntare, pe această falie tectonică hotărâtoare va trebui să aibă loc veritabilul salt înainte peste hău, pentru ca și unii, și alții să vedem cum putem reveni la viziunea contra-revoluționară a Împăratului Mistic, marele Alexandru I, și a Sfintei Alianțe a celor Trei Imperii Creștine: Imperiul German, Imperiul Austriac și Imperiul Rus. Ceea ce înseamnă a prevedea în cele din urmă integrarea catolicismului și ortodoxiei într-o singură instanță imperială prezentă și mărturie de viață în cadrul unei singure și aceleiași structuri imperiale bisericești. Rezistențele față de acest proiect de reintegrare imperială a unei singure religii continentale, că vin din interiorul catolicismului sau din interiorul ortodoxiei, înțelegem și e și timpul să o zicem, vor trebui să fie sparte cu forța, anihilate. Nu e defel vorba de a mai reveni asupra acestui subiect.

Vom regăsi, astfel, sensul final al definiției lui Mœller van den Bruck, care spunea că ”nu există decât un singur Reich, după cum nu există decât o singură Biserică”.

Aici se vor purta deci marile bătălii viitoare ale Spiritului, bătălii decisive ale Noului Spirit viitor, ale Spiritului Reînnoirii, care va fi deopotrivă Noul Spirit și Spiritul Sfârșitului.

Nu la asta lucrează oare în prezent Papa Ioan Paul II, prin marile sale proiecte de întâlniri și re-începuturi religioase la orizontul ce închide mileniul ce se sfârșește, pe pragul mileniului ce vine?

De asemenea, cele două mari răni deschise ale Sfântului Pontificat al lui Ioan Paul II vor fi fost, pe de o parte, trădarea Episcopilor față de Puterea Romană, această SIDA teologică infiltrată, în cadrul Bisericii, de Conciliul Vatican II, și pozițiile de refuz fără leac pe care ortodoxia le opune abordărilor nupțiale ale Romei.

Nu mai este deci vorba să putem disimula faptul că rezistențele perfide, încrâncenate, fără leac, sumbrele rezistențe – de oriunde ar veni ele – față de reintegrarea Bisericilor europene actuale – catolică și ortodoxă – nu vor fi, în orice caz, decât tot atâtea manifestări ale conspirației puterii întunericului în acțiune, pe cale să se opună singurei forțe de trezire și de prezență carismatică vie care poate opri nesfârșita înaintare a Anti-Regatului ce slujește ”Taina Fărădelegii”.

A lua toate dispozițiile de contra-intervenție necesară pentru a reduce forțele de rezistență și de baraj față de reintegrarea Bisericilor europene actuale constituie misiunea contra-strategică decisivă de pe frontul de eliberare continentală eurasiatică pentru noi ceilalți, ”gardieni ai pragului”.

Traducere de Ruxandra Iordache

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *